Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: Oceanul Indian

Top Secret

Când un coşmar anunţă un cataclism. Krakatoa.

Published by:

premonitieCând un coşmar anunţă un cataclism. Krakatoa.

Boston SUA, la ora unu dimineaţa, ziua 28 august 1883. Redacţia ziarului Boston Globe este practic goală. Jurnalistul Ed Samson, de serviciu în acea noapte, s-a instalat pentru câteva clipe pe divanul din biroul său, pentru a se odihni şi a adormit, sperând că nici o telegramă prin cablu nu va veni să-l deranjeze.

Scufundat într-un somn profund, el visa. Sau mai exact, el avea un coşmar: vedea nenumăraţi nefericiţi care se aruncau intr-un fluviu ale cărui ape fierbeau. Roci topite se rostogoleau la vale pe pantele unui munte a cărui temelie se cutremura, devastând ferme, măturând sate, cu un potop de lavă, însoţit de un bombardament de pietre. Aceasta se petrecea pe o insulă populată cu indigeni pe jumătate goi: Insula Pralapa, aliată în apropiere de Java. Această insulă era un munte cu un vârf cu sclipiri roşiatice, cu un con vulcanic ştirbit, din care se revărsau torente de lavă incandescentă, care a început să se fisureze, sfârşind prin a exploda printr-o deflagraţie titanică; vacarmul exploziei a acoperit urletele indigenilor, horcăitul celor ce mureau, mumificaţi sub cenuşa vulcanică ori sufocaţi de fumul gros care s-a întins, în curând, peste marea tumultoasă, care fierbea, purtând mormane de cadavre arse, dezarticulate de bombele vulcanice. Ca urmare a acestui cataclism insula a dispărut, înghiţită de ocean.

Intr-o tresărire bruscă de nelinişte, cu respiraţia scurtă, Ed. Samson s-a smuls din acest coşmar înspăimântător, rămânând multă vreme ameţit, înainte de a-şi da seama că în ciuda uimitoarei clarităţi a evenimentelor şi a cumplitei nelinişti pe care o simţea, nu era vorba, de fapt, decât de un vis. Un vis bizar, totuşi, însă care, pe bună dreptate, ar putea furniza tema unui articol pe cinste, bun de introdus în ziar, într-o astfel de zi, Iară nici o ştire senzaţională. Şi jurnalistul se puse pe scris, relatând tot ceea ce reţinuse din acest coşmar, precizând că numeroase ambarcaţiuni şi vapoare fuseseră măturate ca nişte paie de formidabila explozie, descriind uriaşele ziduri de apă provocate de scufundarea insulei Pralapa.

Şi la urmă, scrise cu creion roşu, pe deasupra articolului său, într-un colţ, pe diagonală, cuvântul: “important”. Serviciul de noapte fiind încheiat, el a lăsat pe masă hârtia cu articolul său şi s-a dus acasă.

Câteva ore mai târziu, directorul ziarului Boston Globe a găsit articolul, crezând în mod cât se poate de firesc că era vorba de o telegramă sosită în cursul nopţii şi din care colaboratorul său extrăsese “esenţa”. Directorul a trimis deci textul la cules şi, a doua zi, cotidianul anunţa pe două coloane în prima pagină cataclismul din Insula Pralapa. Agenţia Associated Press arealizat o reluare care a alimentat în curând toate celelalte ziare… Iar acestea, după ce au publicat ştirea, au cerul precizări şi noi informaţii despre această gigantică tragedie.

Directorul ziarului Boston Globe, chestionat despre izvorul informaţiilor sale, nu ştia pe unde să se mai ascundă, incapabil să răspundă, şi se întreba pe unde se afla acel animal de Ed. Samson, după scandaloasa sa farsă! în fine, l-a găsit, şi somându-1 să se explice, a primit “dovezile” onirice… care l-au adus în pragul unei crize de apoplexie. Scribul vinovat, considerat incapabil, a fost alungat, iar directorul ziarului “Boston Globe”, cu moartea în suflet, se întreba cum să-si retragă articolul şi să-şi prezinte scuze cititorilor săi pentru farsa incalificabilă a acestui derbedeu, a acestei lichele, a acestui incapabil, al acestui… Ne putem imagina uşor celelalte epitete. Mai întâi, el a avut curiozitatea să caute într-un atlas Insula Pralapa, apropiată de Java. Dar degeaba. S-a adresat apoi bibliotecii publice din Boston, care i-a răspuns că nu există nici o insulă cu acest nume, nici lângă Java, şi nici în vreo altă mare a globului…

Incă o dată, directorul marelui cotidian era aproape de o criză de apoplexie şi clocea cum să-l omoare pe loc pe acest şarpe perfid pe care-1 hrănise la sânul său! La rândul său, Ed Samson avea tot interesul să nu mai apară în faţa ochilor şefului său.

In momentul când era asaltat de astfel de gânduri sumbre, directorul a fost înştiinţat că valuri enorme, inexplicabile, se spărgerau de coastele occidentale ale Statelor Unite. Dar ce-i păsa lui de această ştire? El avea altceva de facut, să redacteze un articol pentru a se scuza. Să nu mai apară cineva cu acest gen de ştiri!

Dar ştirile au revenit, deranjându-l: din diverse regiuni ale lumii soseau telegrame, anunţând gigantice valuri seismice, ce păreau a arăta că un cataclism de o importanţă excepţională se produsese undeva în Oceanul Indian. în plus, comunicaţiile cu Java erau întrerupte. In Australia, vibraţii puternice şi stranii tulburaseră atmosfera: venind de la o mare depărtare, se auzea un vacarm de canonadă, ca un înfricoşător tunet care însă nu se mai sfârşea. Un val seismic şi mai puternic a urmat primelor valuri uriaşe care nu erau decât preludiul. Aceasta undă de şoc a făcut, după cum s-a aliat ulterior, înconjurul Pământului de trei ori; nenumărate observatoare meteorologice au înregistrat oscilaţii barometrice de o amplitudine neobişnuită.

Şi, în fine, a sosit ştirea: în arhipelagul Insulelor Sonde, Insula- vulcan Krakatoa a explodat apocaliptic pentru ca, în final, să fie înghiţită de valuri. Numeroase nave care au avut neşansa să se alle în zonă şi care au scăpat ca prin miracol s-au refugiat acum în porturi, unde ocupanţii lor relatau îngrozitoarea catrastroia la care -de la distanţă, din fericire- ei asistaseră!

Directorului ziarului Boston Globe, ca hipnotizat şi complet năucit, nici prin gând nu-i mai trecea acum să redacteze scuze searbede adresate cititorilor. Cotidianul său, primul pe planetă, anunţase cataclismul! Tirajul urma să fie dublat: Repede! O ediţie specială, cu o fotografie pe pagina întâi a “marelui reporter” Ed Samson, care a furnizat această “informaţie” senzaţională! A fost rechemat ziaristul concediat, directorul i-a oferit un scotch, a fost reinvestit în funcţie, numit “dragul meu prieten” dar s-a evitat precizarea în ziar a sursei onirice a acelei ştiri năucitoare.

Desigur, Insula Pralapa nu exista; fusese Insula Krakatoa cea care explodase, dar nu se putea găsi pricină pentru un lucru aşa de neînsemnat. Important, nu-i aşa, era că un cataclism avusese loc! Şi că genialul său colaborator a aflat primul despre ea, pentru a da întâietate mondială cititorilor ziarului “Boston Globe”…

Pralapa, Krakatoa… De ce această contradicţie; această singură notă falsă în visul profetic trăit de Ed. Samson, chiar în clipa în care acest cataclism se dezlănţuia pe cealaltă parte a Terrei? Această întrebare a rămas multă vreme fără răspuns până când, într-o zi, societatea de Istorie din Ţările de Jos i-a scris ziaristului pentru a-i trimite o veche hartă a arhipelagului Sonde. O hartă pe care Insula Krakatoa purta numele indigen de Pralapa, nume complet uitat după aceea!

De la începutul secolului al optsprezecelea, numele Pralapa fusese abandonat şi nu mai figura pe nici o hartă şi deci nici în manualele ori dicţionarele geografice. Ed. Samson nu auzise niciodată acest straniu nume de Pralapa (şi nici de cel de Krakatoa, care, de altfel, a devenit celebru după cataclism); în plus. el nu consultase hărţile regiunii. Or, ceea ce a visat el era Pralapa!

Desigur, în cursul acelor momente de groază numeroşi indigeni trebuiau să se fi gândit la numele local, ancestral, al insulei lor. Dar de ce unul dintre aceste mesaje telepatice involuntare, formulat în clipa morţii, a impresionat doar psihicul ziaristului din Boston, şi pe nici un altul dintre contemporanii săi?

Adormit, plasat într-o stare de receptivitate inconştientă, Ed Samson a avut oare o simplă clarvedere? S-a dedublat el şi a vizitat cu dublul său eteric această regiune cutremurată de o catastrofă geologică? Oare dublul său a cules inconştient, numele de Pralapa din spiritul îngrozit al unui om care era în agonie, de la un indigen analfabet care nu cunoştea despre această insulă decât numele pe care i l-au dat.strămoşii săi?

Dar la ce bun să ne batem capul, când savanţii afirmă că toate acestea nu pot exista? Că astfel de fenomene nu pot fi controlate. De altfel, cărţile lor nici nu le menţionează; atunci, de ce să vorbească despre ele? închideţi această carte, prieteni cititori, fiindcă băşicile de oaie umflate de ignoranţă vă vor spune, hotărât, ncadmiţând nici o replică, că tot ceea ce scriu eu nu este decât o ţesătură de inepţii. Exact ca acel “om de ştiinţă”, care, cu câteva săptămâni înaintea lansării lui Gagarin afirma că astronautica nu este decât o completă absurditate.

mai multe articole in Top Secret

Top Secret

TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

Published by:

Tunguska 1908TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

„UN IMENS GLOB DE FOC“.
• CELE CINCI EXPEDIŢII ALE LUI LEONID KULIK.
• O PĂDURE DE „STÂLPI DE TELEGRAF”.
• ECHIVALENTUL A 30 MILIOANE TONE DE TNT.
• IPOTEZA KAZANŢEV: EXPLOZIA UNEI NAVE COSMICE VENITE DIN ALTE LUMI.
• OPŢIUNI MODERNE ALE ASTROFIZICIENILOR: UN METEOR DE ANTIMATERIE SAU O „GAURĂ NEAGRĂ“?
• ÎN LEGĂTURĂ CU IPOTEZA BAXTER-ATKIN S.

partea I

In zorii zilei de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva nave care pluteau pe Oceanul Indian observară un obiect uriaş care descria o largă traiectorie pe bolta cerească, îndreptându-se catre Asia; scurtă vreme după aceea, ţăranii din nordul Indiei observara şi ei ciudatul obiect venit de undeva din Cosmos şi care acum devenise strălucitor – un „glob de foc“ cum l-au caracterizat câţiva martori oculari – pentru ca apoi să dispară dincolo de vârfurile înalte ale Munţilor Himalaia. Era momentul cand in contact cu învelişul atmosferic al Pământului, pe suprafaţaciudatului obiect s-a dezvoltat o temperatură foarte ridicată datorita frecării.
Caravanele care străbăteau deşertul Gobi şi regiunile de Nord vest ale Chinei s-au oprit o clipă din drumul lor; oamenii ridicat privirile, surprinşi şi înfricoşaţi, la trecerea globului de foc (după calcule stabilite ulterior) probabil că dezvoltase  la suprafaţa sa o căldură de aproximativ 3 000 grade C. In satele si micile târguri din centrul Siberiei, oamenii au fost îngroziţi de suieratul surzitor al ciudatului obiect ceresc.
La ora 7,17, platoul siberian central situat în apropiere de raul Tunguska Pietroasă – un ţinut cu populaţie rară, acoperitcu turbarii  şi cu păduri de pini – s-a cutremurat sub impactul unei  explozii atât de puternice, încât centrul seismografic din Irkutsk, situat la aproape 900 km la sud, a înregistrat oscilaţii de proporţiile unui cutremur de grad înalt.

La impactul ciudatului obiect cosmic cu pământul, ţâşneşte o uriaşă jerba de foc; apoi o undă de şoc se propagă în aerul înconjurător, până la distanţe de 700-800 km. In acelaşi timp, un şuvoi fierbinte mătură dealurile împădurite ale taigalei, arzând vârfurile înalte ale coniferelor şi producând incendii care au durat zile în şir. Mii de copaci sunt doborâţi, colibe ale nomazilor din regiune sunt măturate pur şi simplu de pe suprafaţa pământului, se înregistrează victime în rândul oamenilor şi animalelor – din fericire nu prea numeroase având în vedere caracterul izolat al regiunii.

La postul comercial de la Vanavara, loc de întâlnire pentru vânători şi negustori de blănuri, situat la o distanţă de peste 50 km, oamenii îşi acoperă feţele cu mâinile pentru a le ocroti de aerul fierbinte; câteva clipe mai târziu, unda de aer încins se năpusteşte pe uliţele micii aşezări, ridicând nori de praf, smulgând acoperişuri şi ridicând oamenii pentru a-i trânti apoi la câţiva metri distanţă. Rafalele de vânt care au zguduit uşile şi ferestrele locuinţelor s-au resimţit în localităţi situate până la o distanţă de 600 km.
Mase întunecate de nori groşi s-au ridicat până la douăzeci de kilometri deasupra regiunii Tunguska, dând apoi naştere unei ciudate „ploi negre“ provocate de o condensare bruscă şi de vârtejul ca o trombă de ciclon stârnit de explozie şi care a aspirat mase de pământ sub formă de praf sau noroi de mlaştină şi tot felul de ramuri, arbuşti, muşchi şi chiar copaci întregi smulşi din rădăcină.
Vreme de ore în şir undele provocate de explozie s-au propagat în toate direcţiile, fiind înregistrate la distanţe foarte mari, ca de pildă în Anglia, la Greenwich. în nordul Europei, staţiunile meteorologice şi seismologice au înregistrat de asemenea oscilaţii puternice, iar la mari altitudini a fost observat un fenomen neobişnuit: „nori de argint“, masivi, radiind o luminiscenţă ciudată. Din Peninsula Scandinavă şi până în Siberia, lumina a fost atât de intensă în perioada imediat urătoare, încât în unele locuri a fost posibil să se facă fotografii în miez de noapte. Vreme de câteva săptămâni, pe cerul Europei au fost observaţi nori de praf şi o neobişnuită luminozitate nocturnă care se manifesta până la latitudini sudice ca acelea ale Spaniei.
Fireşte că astăzi, după atâţia ani, puterea exploziei din regiunea Tunguska este greu de calculat, dar oameni de ştiinţă din Rusia, Marea Britanie, S. U. A. şi din alte ţări sunt de acord că unicul criteriu de comparaţie îl constituie exploziile din era noastră atomică.
In ciuda acestor elemente spectaculoase şi care prin însăşi natura lor ciudată păreau menite să trezească interesul oamenilor de ştiinţă, vreme de peste doisprezece ani nu s-a întreprins nimic pentru cercetarea la faţa locului a efectelor marii explozii şi pentru căutarea unei explicaţii ştiinţifice a acestui fenomen probabil unic în istoria Terrei. Cauzele acestei întârzieri se explică pe de o parte prin faptul că este vorba de o regiune izolată, greu accesibilă, pe de altă parte prin frământările politice şi sociale prin care trecea Rusia ţaristă din acea perioadă.
Regiunea Tunguska îşi trage numele de la mai multe râuri, afluenţi pe partea dreaptă a Eniseiului, cei mai importanţi fiind Podkamennaia Tunguska (Tunguska de lângă Kamen, 1830 km) şi Nijneia Tunguska (Tunguska Inferioară, 2989 km) – acesta din urmă străbate partea de mijloc şi de răsărit a Podişului Siberiei
Centrale, fiind astăzi navigabil în aval de oraşul Tura şi având în cursul lui marele bazin carbonifer care poartă numele oraşului Kamen. Tunguska Pietroasă – în apropierea căreia a căzut „marele glob de foc“ din 1908, era o regiune aproape nelocuită, presărată cu dealuri împădurite, având un aspect dezolant, în care – după cum nota unul dintre cercetătorii ei timpurii – „cei slabi şi imprudenţi cu greu reuşesc să supravieţuiască*1. Numai tunguşii nomazi o străbăteau mânându-şi din urmă turmele de reni care constituiau principala lor sursă de trai. Iarna se abăteau pe-aici şi vânătorii în căutarea animalelor cu blănuri preţuite de negustorii care veneau până la primitivele posturi comerciale aşezate mai la sud. Vara este scurtă aici; la începutul ei – când s-a produs şi marea explozie din 1908 – pământul îngheţat al taigalei se înmoaie, transformându-se pe alocuri în mlaştină şi întreaga regiune este infestată de ţânţari cu înţepătura dureroasă.
Aşa se face că, până la sfârşitul deceniului al treilea al veacului nostru, singurii care s-au încumetat să se aventureze până la locul exploziei au fost crescătorii de reni tunguşi şi vânătorii.
In acea perioadă, imediat după primul război mondial, în cercurile geologilor şi ale unor oameni de afaceri îşi croia drum ideea că vechile cratere ale meteoriţilor uriaşi ar putea fi exploatate rentabil prin recuperarea de importante cantităţi de metale din masa meteorică. în S. U. A. se constituise un grup pentru studiul celebrului Meteor Crater din Arizona, care măsura 1,2 km diametru la o adâncime de 170-180 m. Dar mostrele şi carotele extrase au constituit o dezamăgire – masa meteorică era alcătuită din 93 la sută fier, 6,4 la sută nichei şi avea numai slabe urme de metale rare ca platina şi iridiu: exploatarea nu era rentabilă.
Cam în aceeaşi vreme, în Uniunea Sovietică se organiza, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe, o expediţie in Siberia, condusă de Leonid Kulik, pe atunci în vârstă de 38 ani. în timp ce se pregătea pentru expediţie, Kulik primi o scrisoare în care se afla o pagină dintr-un vechi calendar; pe spatele paginii era reprodusă o ştire apărută cu ani în urmă într-un ziar siberian, relatând despre căderea unui meteorit de mari proporţii. Până atunci, Kulik nu auzise de acest meteorit şi citi relatarea cu mult interes. Convins că este vorba de un eveniment care scăpase atenţiei oamenilor de ştiinţă, începu să caute în colecţiile ziarelor siberiene din acea perioadă şi curând găsi şi alte informaţii în legătură cu acest fenomen ieşit din comun.
Un ziar din Irkutsk, de pildă, relata că, într-o dimineaţă de iunie, ţăranii dintr-un mic sat situat la nord de Kirensk văzură „un obiect foarte strălucitor. A coborât, aproape pe verticală, vreme de vreo zece minute. Obiectul era în formă de tub, cu alte cuvinte cilindric”. Mai departe, ziarul arăta că după ce strălucitorul obiect a căzut, „s-a format un uriaş nor negru” şi s-a auzit un zgomot ca „o bubuitură de tun“. Pe urmă „toate casele s-au cutremurat şi în acelaşi timp, prin norul de fum negru, a izbucnit o limbă de foc ce se bifurca”. Ţăranii au năvălit pe uliţele satului, înspăimântaţi, cuprinşi de panică, convinşi că sosise sfârşitul lumii.
Kulik era intrigat mai ales de acea „formă de tub“ prin care sătenii descriau obiectul cosmic, deoarece nu prea corespundea aspectului pe care-l putea avea un meteorit în traiectoria sa. De asemenea, nici norul de fum şi nici flacăra ca o limbă bifurcată nu aveau ce căuta in descrierea unui meteorit, în afară de cazul că impactul provocase un incendiu de mari proporţii în taiga, ceea ce, iarăşi, era greu de presupus având în vedere că în acea perioadă a anului solul mustea de apă şi, practic, mare parte a regiunii se transformase într-o mlaştină.
Continuându-şi cercetările în colecţiile de ziare vechi de peste doisprezece ani, Kulik reuşi să schiţeze un soi de „portret” al obiectului cosmic, precum şi o relatare a evenimentelor legate de traiectoria şi căderea acestuia. Unele declaraţii ale martorilor se contraziceau, cum se întâmplă de obicei in asemenea cazuri; în afară de asta, nu era exclus ca unii corespondenţi de presă să mai fi înflorit şi ei relatările, pentru a le face mai interesante, mai atrăgătoare pentru cititori. Un lucru era sigur: dacă fusese un meteorit, atunci acesta trebuie că avusese proporţii gigantice
– era fără îndoială cel mai mare meteorit căzut vreodată în Rusia şi poate pe întregul Pământ, astfel nu se puteau explica puternicele cutremure provocate pe o arie foarte largă.
O problemă esenţială o constituia stabilirea locului exact unde căzuse uriaşul corp ceresc. în relatarea reprodusă pe fila de calendar (după ziarul siberian), se arăta că un inginer feroviar care călătorea cu transsiberianul zărise ciudatul obiect în clipa când se prăbuşea, iar scurtă vreme după aceea trenul oprise în gara Filimonovo, aşezată la o depărtare de aproximativ 11 km de oraşul Kansk. Se mai arăta în relatare că pasagerii ar fi coborât din tren ca să examineze obicctul căzut, dar nu s-au putut apropia de el fiindcă era încins la roşu. Kulik se hotărî să-şi înceapă cercetările la Kansk, unde presupunea că va putea găsi martori care să-l ajute să stabilească locul unde căzuse obiectul.
Impreună cu ceilalţi membri ai expediţiei, Kulik părăsi oraşul Petrograd (astăzi St. Petersburg) în septembrie. La Kansk şi-au dat repede seama că nu era o sarcină deloc uşoară să găsească locul exploziei. Chestionarul întocmit de Kulik şi care a circulat în oraş şi în întreaga regiune, a mijlocit totuşi colectarea a numeroase mărturii cu privire la distrugerile provocate de explozie şi la alte aspecte, cum este incredibila luminozitate a corpului în cursul căderii. Din zecile de relatări ale martorilor oculari, Kulik deduse că impactul cu solul s-a produs mai departe, spre nord sau nord-est în apropiere de bazinul râului Tunguska Pietroasă.
Trebuie spus că Leonid Kulik era convins că uriaşul obiect cosmic fusese un meteorit, în ciuda faptului că o seamă de amănunte din descrierile făcute de martori nu se potriveau cu manifestările obişnuite ale acestor corpuri cereşti aşa cum erau ele cunoscute din studierea unor cazuri anterioare. In acest sens şi-a redactat Kulik raportul către Academia de Ştiinţe, după întoarcerea sa din această primă expediţie. De altfel, Kulik şi-a consacrat mare parte din viaţa şi activitatea sa găsirii dovezilor în sprijinul acestei ipoteze.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei