Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: cronica bizarului

Top Secret

Peisajul fantoma

Published by:

chapel John EvelynPeisajul fantoma. John Evelyn  Este posibil să călătorim în timp?

Oricât de incredibil ar putea să pară acest lucru, un număr destul de mare de- oameni cu o reputaţie excelentă şi cât se poate de sănătoşi la minte au pretins că s-au întors cu secole în urmă pentru a vizita epoci trecute. Mary Rose Barrington, de la London ’s Society for Psychical Research, a studiat un caz de acest gen. Ea relateaza că eroii acestei întâmplări, domnul şi doamna George Benson, hotărâseră să meargă la plimbare pe colinele din Surrey într-o frumoasă zi de duminică din luna iulie a imului 1954. Ziua începuse în chip ciudat. Amândoi sim­ţiseră la trezire o senzaţie bizară de apăsare. Nevrând să strice o zi care se anunţa frumoasă, fiecare preferase să nu-i spună nimic celuilalt. Imediat ce-au coborât din autocarul care îi dusese în Comitatul Surrey, soţii Benson au vizitat capela familiei John Evelyn din Wotton. Se interesau de multă vreme de John Evelyn, un cronicar din secolul al XVII-lea, şi voiau să stie care anume din apropiaţii lui erau îngropaţi în cimitir. Vizita îi captivase atât de mult încât îi consacraseră mai mult timp decât fusese prevăzut. Ieşind din cimitir, cei doi soţi au luat-o la dreapta. Acolo au dat de o potecă supraînălţată mărginită de tu­fişuri înalte. Au pornit pe acea cărare şi în curând au ajuns într-un luminiş mare unde se afla o bancă de lemn. La stânga băncii, iarba se întindea până la copaci, pe o dis­tanţă de douăzeci şi cinci de metri. La dreapta, terenul co­bora domol spre fundul văii de unde se auzea un zgomot de lemn rupt şi lătrăturile unui câine. In momentul acela domnul Benson a aruncat o privire la ceas-şi, văzând că era ora prânzului, a scos sandvişurile pe care cei doi le pregătiseră pentru această masă. Prea deprimată ca să mănânce, doamna Benson a fărâmiţat dis­trată pâinea pentru păsări. Apoi s-a aşternut brusc o linişte desăvârşită. Doamna Benson s-a simţit deodată cuprinsă de o spaimă cumplită. Trei vrăjitori în haine medievale stăteau în picioare în spatele ei. A vrut să întoarcă capul dar n-a putut. Domnul Benson nu văzuse nimic dar, atingând mâna soţiei sale, a băgat de seamă că era de o răceală de cadavru. In cele din urmă, doamna Benson şi-a revenit şi şi-au reluat plimbarea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Au coborât spre vale şi în curând au traversat o cale ferată. Apoi, în ciuda dorinţei de a merge mai departe, s-au întors în iarbă şi au adormit. După aceea, totul se tul­bură şi se trezesc la Dorking, aşteptând trenul care trebuia să-i ducă înapoi acasă, la Battersea. In următorii doi ani frica practic n-a mai părăsit-o pe doamna Benson. Nu reuşea să uite groaza care o cuprin­sese la vederea celor trei vrăjitori atât de ciudat îmbrăcaţi, în cele din urmă s-a hotărât să atace răul de la rădăcini zicându-şi că nu se va elibera de această fobie decât dacă va parcurge din nou traseul pe care îl urmase împreună cu soţul ei în acea duminică fatală. S-a hotărât deci să se întoarcă pe locul „viziunilor”. Imediat ce a ajuns la capelă, doamna Benson a avut senza­ţia că se petrece ceva anormal. A văzut imediat că nu exis­ta nici o potecă ducând spre vârful colinei – pur şi simplu nu exista nici o colină. Ţinutul era plat, fară tufişuri şi fără copaci pe o suprafaţă de aproape un kilometru în jur. Doamna Benson a stat de vorbă cu un bărbat care pre­tindea că cunoaşte foarte bine regiunea şi care i-a spus că nu auzise niciodată de peisajul pe care i-l descria. Şi a mai adăugat că nu exista nici o bancă de lemn la marginea vreunei poteci. După ce s-a întors la Battersea, doamna Benson a povestit totul soţului ei. Acesta nu a crezut-o, totuşi a ac­ceptat să se întoarcă la capelă duminica următoare. Acolo şi-a dat seama că spunea adevărul. Câţiva ani mai târziu, Mary Rose Barrington şi John Stiles, de la Society for Psychic Research, s-au deplasat în regiune cu speranţa că vor descoperi peisajul descris de doamna Benson. Spre imensa decepţie a doamnei Benson, cei doi n-au văzut nimic care să-i poată explica viziunea şi au tras concluzia că trăise o experienţă psihică ex­cepţională. Mary Rose Barrington a avut până la urmă ideea de a parcurge cronicele lui John Evelyn pentru a găsi indicii. Ea a băgat de seamă că descrierea peisajului făcută de John Evelyn semăna foarte mult cu cea a doamnei Benson. Iar într-o notă din martie 1696, John Evelyn amintea de execuţia a „Trei nefericiţi de vrăjitori, dintre care un preot“, care luaseră parte la un complot ce urmărea asasinarea regelui lacob. Mary Rose Barrington a conchis că soţii Benson pă­trunseseră într-o altă „realitate deviantă“ şi că fascinaţia exercitată asupra lor de John Evelyn îi făcuse să pătrundă intr-un univers – un univers care nu mai exista de două sute cincizeci de ani – fară să se poată şti prin ce meca­nisme psihologice

. http://en.wikipedia.org/wiki/John_Evelyn http://www.bl.uk/onlinegallery/features/evelynnotes.html

Top Secret

Masacru in plin zbor

Published by:

masacru zbor 1932Iată o întâmplare cumplită rămasă secretă până acum. Masacru in plin zbor

Evenimentele au avut loc la sfârşitul verii anului 1939. După datele pe care le avem, un avion de transport a părăsit: baza navală de la San Diego la orele trei. La bord se aflau treisprezece oameni şi nu era vorba decât de un zbor de rutină în direcţia Honolulu. După trei ore de la decolare s-au primit semnele disperate din partea avionu­lui care în momentul acela survola Oceanul Pacific. Apoi radioul a amuţit.

După o vreme, s-a întors la bază de bine de rău şi a aterizat fortat. Personalul bazei s-a repezit spre aparat şi, cand a urcat la bord, a descoperit cu oroare doisprezece oameni morţi. Singurul supravieţuitor era copilotul care, deşi grav rănit, putuse să trăiască destul de mult ca să poată aduce înapoi avionul. Dar a murit şi el după câteva clipe.

Toate cadavrele aveau răni mari deschise. Lucru şi mai ciudat, pilotul şi copilotul îşi goliseră revolverele trăgând in ceva. Cartuşele au fost găsite în cabină şi aparatul era plin de un miros puternic de praf de puşcă.

Exteriorul avionului fusese grav avariat, de parcă ar fi fost atins de rachete. Personalul care urcase la bordul avi­onului s-a ales cu o boală de piele ciudată.

S-au luat imediat măsuri de securitate şi echipa de prim-ajutor a primit ordin să părăsească avionul. Trei medici ai armatei au primit sarcina să scoată cadavrele din carlingă şi să facă o anchetă.

Intreaga întâmplare a fost bine ascunsă. Cincisprezece ani mai târziu, un investigator, Robert Coe Gardner, a auzit despre ea de la un martor. Niciodată nu a fost eluci­dat misterul celor întâmplate în plin zbor în acea zi de septembrie a anului 1939.

Mai multe in Top secret

Top Secret

Rapa Iti Insula Piramidă. Misterele oceanului

Published by:

piramidaŞi spaţiile oceanice ne prezintă surprize. Rapa Iti Insula Piramidă. Misterele oceanului

Rapa Iti este o insulă singuratică din Mările Sudului, terra ignota până în 1791, când a fost semnalată pentru prima oară de faimosul căpitan Georges Vancouver. Insula se decupează la orizont prin înălţimile; sale ce sugerează castele din poveşti. Recifurile periculoase ce-i străjuiesc ţărmurile nu-i prea îmbie pe navigatori să pătnundă în lagunele formate prin prăbuşirea unor cratere vulcanice. O înălţime domină insula: Morongo Uta, formaţie bazaltică cu povârnişuri vertiginoase şi ziduri abrupte, itaiate parcă de o lamă gigantică.

Când navele se aprropie de Rapa Iti, Morongo Uta proiectează pe albastrul limpede al cerului sudic un spectacol fascinant: ea apare ca o imensă piramidă în trepte, năpădită de verdele viu al unei vegetaţii copleşitoare. O structură geometrică sugerând desenul splendidelor tteocali maya, un templu-miraj ce pare a pluti pe valurile înspuimate ale Pacificului.

Această masă stâncoasă a fost transformată de indigeni, cândva, departe în timp, într-o adevărată fortăreaţă. Piscul a fost înconjurat de terase tăiate direct în roca vie. Nu mai puţin de optzeci de asemenea platforme au fost alcătuite din blocuri de piatră roşietică. Piatra necioplită, dar îmbinată cu deosebită pricepere, a fost atât de bine potrivită încât, după secole, mari părţi din antica alcătuire au rămas neştirbite. Din loc în loc, zidurile verticale ce sprijină platformele cuprind, bine ancorate, înguste pietre lunguieţe care ies în afară: ele slujeau ca trepte, asigurând legătura între terasele supraetajate, ce surplombau în unele locuri prăpăstii ameţitoare. Terasele descresc treptat, urmând geometria trunchiului de piramidă al colinei-suport. Privite în ansamblu, construcţiile de la Morongo Uta măsoară în înălţime cincizeci de metri; baza primei platforme a insolitului edificiu piramidal se desfăşoară în plan orizontal de-a lungul a patru sute cincizeci de metri Pe aceste platforme s-au aflat cândva rapa itistatornicite locuinţele aborigenilor, colibe ovale de bambus aco­perite cu frunziş. Din piatră îşi întocmeau doar vetrele de fontă pătrată, piua în care-şi măcinau taro-ul şi uneltele: tesle, dălţi, topoare, admirabil şlefuite. Aceşti îndemânatici mânuitori ai uneltelor neolitice au edificat nu numai impunătoarea fortăreaţă Morongo Uta, ci şi alte douăsprezece aşezări, structurate după acelaşi plan şi situate pe culmile învecinate, cătune megieşe ce zac sub încâlceala ferigilor arborescente şi a altor copaci din neamul pandanusului şi al hibiscului.

Incă prea puţin cercetată, această asociere de structuri pirami­dale constituie cea mai vastă şi mai complexă construcţie din câte s-au descoperit până acum în „Triunghiul polinezian“.

Deşi despărţite de văi prăpăstioase, platformele supraetajate care înconjoară culmile stâncoase constituie un tot coerent ca factură şi ca funcţiune practică. Ele au fost gândite şi executau, cu un efort incalculabil, ca un scut de piatră în stare să asigure adăpost în faţa oricărui atac posibil. Dar cine puteau fi redutabilii năvălitori? în nici un caz insularii din Rapa Iti. Cea mai pregnanta dovadă ce sprijină acest adevăr o constituie drumurile de acces practicate la înălţimi, poteci care legau numeroasele aşezări de pe cuhni. In vreme de pace, localnicii se asociau, de bună seamă, pentru a lucra câmpurile din văi, unde cultivau taro şi alte plante; ogoarele erau udate de ape aduse prin mijlocirea unor canale de irigaţie ce conduceau lichidul preţios din văile înalte ale unor râuri – lucrări ce implicau întovărăşirea unor comunităţi. De cine se temeau atunci cei refugiaţi pe înălţimile fortificate? De unde venea primejdia? Un indicator elocvent îl constituie vestigiile unui şanţ adânc săpat pe o lungime de sute de metri, în dreptul lagunei ce asigura accesul spre interiorul insulei Rapa Iti. Un şanţ consolidat de un zid pe malul dinspre mare al lagunei ţinea piept năvălitorilor ce veneau de pe întinsul oceanului. Canibalii! Aceeaşi sâ

ngeroşi luptători porniţi din îndepărtatele insule Marchize ce debarcaseră pe ţărmul „Buricului Pământului”, Insula Paştelui; ei măcelăriseră sute de bărbaţi, femei şi copii, ospătându-se din trupurile învinşilor, întâmplare înfricoşătoare ce a ajuns până la noi prin tradiţiile pascuanilor, povestite de urmaşii celei de a treisprezecea generaţii a „urechilor lungi“. Canibalii aveau vase de război redutabile, propulsate de vele, cât şi de vâslele numeroşilor participanţi la asemenea expediţii de jaf. Nukaeva, una din cele mai mari insule din „arhipelagul canibalilor”, număra la vremea când debarca la ţărmul ei cunoscutul navigator Melville nu mai puţin de o sută de mii de locuitori…

Pe ultima platformă a insulei, la frontiera cu cerul, aborigenii au construit altare. Ascunse privirilor, în grote săpate anume pentru a adăposti idolii, aceste sanctuare au ca postament cea mai înaltă construcţie piramidală din arealul Pacificului.Inălţate în cuprinsul mai multor continente, după cum am văzut, piramidele constituie un simbol esenţial al muntelui sacru. Matrice primordială a tuturor munţilor, receptor al fluxurilor vitale şi lăcaş al divinităţii, Muntele sfânt era ţelul spre
care credincioşii îşi îndreptau năzuinţele, rugile, jertfele. în această privinţă, iată ce scria în inegalabila sa lucrare Mitologia română prof. dr. Romulus Vulcănescu, o autoritate în domeniu: „Oamenii de rând se urcau la cer prin iniţiere, tărie fizică şi morală, din dorinţa de a lua contact cu făpturile transcendente. Acţionau în virtutea imanentului care urcă, întocmai ca antecesorii lor, dacii… Cei bravi si drepţi, în sens mitic, se puteau urca pe trunchiul arborelui cosmic, din ramură în ramură, până la Cerul dorit, dar se puteau urca şi pe la Marginile Pământului, pe care se sprijineau Poalele Cerului. O dată urcaţi pe Poalele Cerului se puteau prinde de Torţile Cerului şi sălta pe Calea Laptelui, de la care urcau apoi lent, “în spirală, pe apa Duminicii”documentare si tehnoredactare: Maddie Ancuta

Mai multe articole in Top Secret