A opta mare enigma a Universului.
Toate aceste incursiuni în trecutul umanităţii constituie o fascinantă călătorie ontologică spre izvoarele primordiale, o călătorie iniţiatică la capătul căreia încep să se destrame ceţurile dense ce au învăluit, o vreme, timpii ignoraţi.
Admirăm – cum s-ar putea altfel – giganticele construcţii din Valea Regilor, Coloşii Memnon, marile temple din Teotihuacan, Monte Albân, Tuia şi Yucatân, dar trebuie să înserăm aceste realităţi în cadrul generic al civilizaţiilor terestre.
„Mările de nisip“ africane, nesfârşitele deserturi de loess ale Asiei aduc mărturii care ne invită la o mai profundă, mai neinhibată investigaţie a începuturilor. Asemenea mărturii modifică sensibil cronologiile acceptate până mai ieri. Ele dau o nouă rânduială nu numai reperelor în timp; ele modifică imaginea pe care ne-am format-o despre opera constructivă a vremurilor revolute şi spiritul diriguitor care a animat-o.
Sahara – depozitara vestigiilor a zece milenii de civilizaţie – ne-a păstrat o uimitoare operă care ar merita să fie incluşii printre „minunile” lumilor apuse: o construcţie subpământeană, care măsoară, în lungimi însumate, aproape cât inegalabilul „zid chinezesc”
Această lucrare colosală o constituie foggarele, sistem de canale subterane de colectare a apelor freatice, care se aseamăna ca sistem de construcţie cu khattarele marocane, cu gamaturile afgane şi iraniene şi, într-o măsură, cu apeductele subterane proprii regiunilor aride ale Asiei. Ele însumează – considerând laolaltă atât sistemele de aprovizionare în funcţiune, cât şi reţelele „moarte” – dimensiuni impresionante: 10.000 kilometri, dintre care mai bine de o treime sunt exploatate azi în regiunile algeriene şi marocane ale Saharei. Asemenea lucrări realizate cu mijloace rudimentare au implicat folosirea, mulţi ani de-a rândul, a zeci de mii de oameni. Canalele, puţurile au fost săpate mai cu seamă de sclavi originari de prin ţinuturile Nigerului şi ale Senegalului, capturaţi în fulgerătoare expediţii de jaf întreprinse de „călăreţii indigo”, tuaregii. Foggarele constituie, dat fiind coordonatele vremurilor în care au fost realizate, un monument de inventivitate şi forţă ce poate egala, prin efortul încorporat, piramidele Egiptului antic.
Acest ingenios sistem de captare a apelor a fost încetăţenit în regiunile sahariene în împrejurări şi într-un timp care ne îndrumă până în veacul fabulosului Harun al-Raşid.
Cu Harun al-Raşid, sultanul cel înţelept dar iute la mânie, ne-am întâlnit încă din anii copilăriei, în lumea poveştilor ticluite de Şeherezada, în acele de neuitat „O mie şi una de nopţi“. Dar dacă Simbad marinarul, Ali Baba sau imprudentul Aladin nu sunt decât făpturi închipuite pentru a însufleţi pildele Şeherezadei, Harun al-Raşid nu este o ficţiune. El a trăit aievea şi a stăpânit Bagdadul şi Persia către sfârşitul veacului al optulea, cu mai puţină cumpănire, se pare, decât ni—l înfăţişează povestea.
Să zăbovim puţin în această epocă în care Persia cunoaşte mari frământări interne, provocate de aprige lupte religioase între „drept credincioşi” şi grupurile de schismatici care dădeau alte înţelesuri Coranului. In acele împrejurări tulburi, au părăsit ţara- sau au fost nevoiţi să plece – o seamă de oameni printre care se aflau şi boramiki, urmaşii unui clan de budişti iranieni. După multe peregrinări, ei au ajuns în Africa de nord; de aici, unii dintre boramiki, alăturându-se oştilor islamice care năvălesc în Nuliara, pătrund adânc în deşert, unde se vor statornici definitiv.Barmaka, urmaşii lor, formează o comunitate musulmană oarecum închisă, cantonată în special în oaza algeriană Touat. Sunt multe indicii care conduc la concluzia că boramikii sunt cei care au construit în Sahara primele foggare, după modelul kanatelor, apeductele subterane specifice reţelelor de irigaţie iraniene. Un element în plus: în ţinuturile Touatului se află o ramificată reţea de foggare, excelent întreţinute de iscusiţii cultivatori barmaka.
Astăzi, în Sahara funcţionează mai bine de o mie de foggare care înglobează, un sistem de canale subterane zidite ce însumează peste 3000 de kilometri. Cele mai vechi foggare au fost construite In Sahara algeriană, în raza oazelor Saoura, Gourara, Tidikelt, I ouat – patria tribului barmaka – şi în preajma multor altor localităţi înşirate de-a lungul celor 1200 de kilometri ce jalonează celebra „cale a palmierilor”, care începe în vecinătatea frontierei marocane şi se sfârşeşte la oaza In-Salah.
Enfandurile – canalele subpământene ale foggarelor, săpate la câţiva metri sub nisipurile şi argilele roşii – pot fi totuşi uşor identificate, datorită muşuroaielor ce apar la anumite distanţe de-a lungul traseului lor. Acoperite cu pietre plate şi mărăcinişuri, moviliţele ascund gurile unor puţuri verticale intermediare. Prin ele coboară din când în când cei care au în grijă buna funcţionare a foggarelor pentru a curăţa enfandurile de nisipul infiltrat Canalele subterane au înălţimea unui stat de om, permiţând deplasarea cu destulă uşurinţă între puţurile de aerisire.
Foggarele sahariene constituie lucrări impresionante prin insolitul lor şi, mai ales, prin extraordinarul efort ce l-au necesitat; în aceste construcţii de mare anvergură sunt încorporate milioane de ore-muncă, efortul a nenumărate generaţii de cultivatori. Ele vădesc, prin ingeniozitatea şi amploarea construcţiei, un deosebit simţ al organizării şi o cunoaştere temeinică a tehnicii de captare a apelor freatice. Constructorii de foggare şi-au săpat fântânile în punctele „mai înalte” ale pânzei freatice, îndrumând apoi apa prin canale uşor înclinate, într-o progresie bine chibzuită, pe un traseu rectiliniu prestabilit, până la bazinul de colectare din centrul oazei.
Colosala lucrare ne aduce în minte cuvintele savantului francez H. P. Eydoux: „Efortul saharianului are o esenţă eroică, paradoxală; el reprezintă un protest constant împotriva imposibilului, o sfidare faţă de dificultăţile generate de mediul potrivnic”.
Mai multe articole in Top secret
