Category Archives: Top Secret

Top Secret

Zeii au existat in carne si oase

Published by:

dovezi extraterestre

vimana

Va prezint un capitol foarte interesant   si recomand celor interesati de acest subiect urmatoarea carte  Ipoteza extraterestra -Dovezile mele de Erich von Daniken – Zeii au existat in carne si oase –

PARŞII
Sprijinindu-mă pe indicii revelatoare, luate din surse arhaice nefalsificate, vreau să demonstrez ca zeii, departe de a fi imateriali, au existat în came şi oase… că această existenţă nu este nici pe departe limitată la nişte apariţii spectaculoase şi la preafericita întoarcere în cerul lor natal… că s-au dedat aici pe Pământ în mod activ procreării de descendenţi de ambele sexe… ca au lăsat în cărţi (sacre sau nu) mesaje sau informaţii… şi ca aceşti zei au comis greşeli care nu au nimic comun cu divinul!
Pe scurt, voi dovedi ca zeii nu corespund cu imaginea sofisticată pe care ne-o prezintă religiile. Sursele la care voi apela sunt abundente şi generoase.
In persană, cuvântul avesta înseamnă text fundamental sau învăţătură. Avesta cuprinde ansamblul textelor religioase ale parşilor (mazdeişti din India), care au rămas, până în zilele noastre, adepţii lui Zoroastru. Refuzând să se convertească la Islam, parşii au emigrat în mare parte spre India în secolul al X-lea. Sunt pe cale de dispariţie căci nu se căsătoresc – între ei – decât în amurgul vieţii şi rata naşterilor este slabă. Acum n-au mai rămas decât vreo sută de mii. Vorbesc gujerati, limba neoindianâ, dar îşi celebrează cultul în limba avesti. Dotată cu propriul ei alfabet, această limbă a sfârşit prin a deveni aproape de neînţeles în cursul secolelor.
Numai un sfert din Avesta a ajuns până la noi. Restul s-a pierdut. Partea care s-a păstrat cuprinde Yasna, unde se găsesc formulele invocatoare destinate să însoţească sacrificiile; Yastii, care sunt imnuri închinate celor douăzeci şi una de divinităţi, o colecţie de vechi mituri iraniene completate ulterior; Wisprat, cu formule incantatoare pentru divinităţi şi Videvat, culegere de legi religioase însoţite de prescripţii de penitenţă şi de purificare.
O parte din textele păstrate au fost scrise cu caractere cuneiforme la ordinul lui Dariu cel Mare (550-486 î.e.n.), a fiului său Xerxes I (519 – 465 î.e.n.) şi a nepotului sau Artaxerxes (către 465 – 425 î.e.n.).
Ahuramazda, zeul suprem din Avesta, a creat cerul şi pământul. Cu rare excepţii, celelalte divinităţi nu sunt menţionate decât foarte sumar.
Numeroasele capitole din Avesta dezvăluie cunoştinţe extrem de avansate pentru epoca în care a fost redactată această carte. Iată ce se poate citi în mitul creaţiei:
Yima a fricţionat pământul astfel încât acesta şi-a sporit de trei ori întinderea. Pe o treime din suprafaţa lui nu au mai rămas de atunci decât turmele de oi, animalele de tracţiune şi oamenii. Yima a făcut aceasta după bunul lui plac, aşa cum face totdeauna.
Ştim azi că suprafaţa globului cuprinde 70,8% apă şi 29,2% – ceva mai puţin de o treime – pământ. Vechii locuitori ai Persiei nu dispuneau încă de o hartă a lumii. Cine le-a spus că o treime sunt continente pe care merg turmele, animalele de povară şi oamenii?
Prescrierile de ordin igienic dictate de Ahuramazda sau de profetul Zoroastru (630 – 588 î.e.n.) privesc transmiterea bolilor prin contagiune microbiana, dovadă acest fragment din Avesta:
Un om moare în fundul unei văi. Păsările zboară din vârful munţilor spre fundul văii. Ele zboară până la cadavrul omului mort pe care îl devorează. Apoi păsările zboară spre vârful munţilor. Zboară până la un copac, unde vomează, îşi elimină excrementele şi ouă. Un om merge spre vârfurile muntelui.
Merge până la copacul în care erau păsările, pentru a lua lemn pentru foc. Taie copacul, îl face bucăţele, despică lemnul… Prin intermediul câinilor, al animalelor, al lupilor, al vântului şi muştelor, un cadavru spurcă omul.
Cum se exprimă Moise în Levitic despre acest subiect?
Orice pat pe care (omul care are o gonoree) se va culca va fi impur… Cel care se va aşeza pe obiectul pe care s-a aşezat el îşi va scoate hainele şi se va spăla cu apă… Orice animal pe care s-a suit va fi impur… Cel care va atinge orice lucru care a fost sub el va fi impur… Orice vas de lut care va fi atins de el va fi spart, şi orice vas de lemn va fi spălat cu apă. (Levitic, XV, 4-13)
Toate astea decurg de la sine în zilele noastre, când aceste principii de fiziologie aplicată s-au impus în urma descoperirilor cercetării medicale modeme. Cu totul altfel stăteau lucrurile pe vremuri, căci riturile de purificare au fost, în toate cazurile, promulgate de zeii care se exprimau prin gura profeţilor precum Moise sau Zoroastru. Regăsim aceste mituri în multe texte vechi unde preceptele de higienă sunt totdeauna predate de zei.
Dacă dăm crezare vechilor mituri, de la zei au primit popoarele toate cunoştinţele practice. Fireşte, ar putea să se obiecteze că strămoşii noştri au avut suficient timp să observe progresul infecţiilor prin contact, fărâ să fi avut cea mai mică idee despre existenţa microorganismelor morbide. Este foarte posibil. Dar de ce, în acest caz, să pună în gura zeilor, ca o revelaţie de o importanţă primordială, ceva cunoscut de toată lumea? Trebuie să fi fost vorba de cunoştinţe extraordinare dacă au fost explicate printr-o intervenţie divină. De altfel, cum s-ar fi putut şti într-o epocă atât de arhaică faptul că doar o treime din suprafaţa globului pământesc este ocupata de continente? Spiritele nu fac planul suprafeţei Pământului. Spiritele nu au ochi. Or, se afirmă că zeii aveau corp.
STELE SPECIALIZATE
Daca am da crezare textelor sacre ale parşilor, stelele formează o armată compusă din diferite divizii, fiecare dintre ele fiind comandată de un şef. Această prezentare militară a cosmosului aminteşte de bătăliile în care s-au înfruntat soldaţii din diferite sisteme solare. Şeful suprem al constelaţiilor se numeşte Tistrya, şi Tistrya este şi numele unei stele. Această stea, în patruzeci de rânduri diferite, constituie obiectul unor laude ditirambice, de genul acesteia:
Il lăudăm pe Tistrya, strălucitoarea stea. Lăudăm cerul care ascultă de legile lui. Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Este interesant că stelele sunt lăudate pentru binefacerile lor specifice:
… Lăudăm steaua Tistrya, strălucitoare, maiestuoasă.
Lăudăm steaua Catavaeca, care veghează apa, puternica, creată de Mazda.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa apei.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa copacilor.
Lăudăm toate stelele numite Haptoiringa, maiestuoasele, salvatoarele care se opun acelor Yatu…
Savanţii exegeţi nu văd aici decât înflorituri delirante în onoarea zeilor. Eu presupun că aceste înflorituri ascund ceva concret.
In cartea lui intitulată Dabistan, şeicul Mohamed Fani scrie ca parşii văd planetele ca pe nişte corpuri sferice. Or, abia în 1610 a declanşat Galilei o adevarata revoluţie printre astronomi demonstrând veridicitatea tezei lui Copemic.
Acelaşi autor descrie în aceeaşi carte diferitele temple construite de parşi, după voinţa zeilor, în onoarea planetelor lor de origine. Este remarcabil ca fiecare din aceste temple conţinea un model sferic al planetei respective, în jurul căruia se ordona ansamblul construcţiei. Fiecare templu avea propriul lui ceremonial şi ţinuta vestimentară varia de la un templu la altul. In templul lui Jupiter nu se intra decât îmbrăcat ca literaţii sau ca judecătorii. Cei care frecventau templul lui Marte se îmbrâcau în roşu marţial şi, ca la slujbele oficiale, „stăteau de vorbă plini de mândrie”. In templul lui Venus domneau – evident – jocurile şi veselia. în templul lui Mercur credincioşii vorbeau ca nişte retori sau ca nişte filozofi. Preoţii Templului Lunii se distrau luptându-se între ei. Fidelii Templului Soarelui erau îmbrăcaţi în brocart şi aur, iar comportamentul lor îl imita pe cel al suveranilor din Iran.
Cele mai vechi legende ale parşilor reflectă o concepţie atât de astronomica a timpului încât trebuie să evoc din nou teoria relativităţii.
Revoluţia lui Saturn în jurul Soarelui corespunde unei zile. După astronomii contemporani ea se face în 29,5 ani.
Treizeci de zile fac o lună, ceea ce corespunde cu 885 ani tereştri.
Douăsprezece luni de acest fel fac un an, cam 10620 ani tereştri.
Un milion de ani satumieni fac, după parşi, un ferd, un milion de ferdi fac un veri, un milion de verti fac un yad, trei mii de yadi fac un vad şi două mii de vadi fac un tsad.
Prima monarhie care şi-ar fi exercitat domnia din înaltul cerului ar fi durat o sută de tsadi, ceea ce, după calculele mele, ar echivala cu un număr de ani tereştri format din douăzeci şi cinci de cifre.
Ce i-a putut împinge pe parşi sa conceapă astfel de durate care nu se potrivesc deloc cu viaţa lor cotidiană? Trecerea de la un mileniu la altul reprezintă pentru noi cenzura dintre două epoci. Or, un mileniu terestru corespunde cu o lună, după calcularea timpului bazat pe Saturn.
Această calculare a timpului nu are sens decât dacă stabileşte 0 relaţie între astronomie şi derularea timpului.
Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Unul dintre cele opzeci de mii de distihuri ale epopeei naţionale indiene Mahabharata ne oferă această viziune filozofică a incomensurabili taţii timpului:
Zeul îmbrăţişează spaţiul şi timpul.
Timpul este sămânţa universului.
Vedele (cuvânt care la origine înseamnă „ştiinţa”) cuprind ansamblul celor mai vechi texte religioase ale Indiei ariene. Limba indiana arhaica în care sunt redactate este mult mai veche decât sanscrita. Vedele reunesc toate textele considerate ca fiind de origine supraomenească şi de inspiraţie divina. încă se mai discută asupra datei la care au apărut.
Ca şi Avesta parşilor, Vedele se împart în patru mari secţiuni. Cele o mie douăzeci şi opt de versuri ale poemului Rig-Veda se adresează individual diferitelor divinităţi. La origine era o culegere de imnuri notate în scris, culegere rezervată celor mai importante familii din casta sacerdotală. Aceste imnuri au ajuns mai târziu ,,<le domeniu public” şi au fost fidel transmise prin tradiţie orală ‘ le la o generaţie la alta, vreme de secole. In ceea ce priveşte India, Kig Veda reprezintă sursa de informaţii cea mai veche pentru lingviştii, etimologii şi specialiştii în religii. Sama-Veda, consemnează melodiile pe care se cântau textele cele mai importante din Rig-Veda. Yadjour-Veda este o culegere de formule pentru sacrificii; Athar-Veda este un tratat de magie albă şi neagră.
Conţinutul celorlalte continuă să fie transmis cu religiozitate în multe şcoli unde sunt considerate drept cel mai important dintre monumentele culturale ale Indiei. Probabil că fără perpetuarea acestor valori tradiţionale, poporul indian ar fi sucombat cu rapiditate în urma catastrofelor care s-au abătut asupra lui de două mii de ani.
Profesorul Dileep Humar Kanjilal, de la universitatea sanscrită din Calcutta, este unul dintre cei mai instruiţi specialişti în tradiţiile Indiei arhaice. El a avut amabilitatea să-mi acorde o convorbire pe care am înregistrat-o pe bandă de magnetofon şi din care redau câteva fragmente.
De când datează cele mai vechi texte din Vede?
– Cele mai vechi din aceste texte datează cam de cinci mii de ani înaintea erei noastre.
– Am descoperit nişte descrieri de care zburătoare în diferite pasaje traduse din sanscrită. Sunt oare numai produsul unei pure imaginaţii”!
India este o ţară foarte veche. Tradiţia sanscrită este extrem de bogată. Cred că aceste care zburătoare – adesea numite vimane– au fost în realitate nişte maşini zburătoare. Având în vedere mulţimea interpretărilor diferite date până acum, nu trebuie uitat că aceste descrieri au fost citite, ca să spun aşa, prin nişte ochelari bătrâni, de două mii de ani. Ştiind că astăzi exista farfurii zburătoare, ansamblul problemei trebuie privit cu ochi noi. Nu e suficient să ne cramponăm în tradiţie. Orice revelaţie situată în timp suferă un proces de transformare. Este sigur că descrierea de care zburătoare corespunde cu ceva real, că are o altă semnificaţie decât cea admisă până azi. O mare parte din aceste texte îşi păstrează valoarea lor mitologică, dar ne straduim să descoperim adevărul ştiinţific conţinut în anumite povestiri tradiţionale cu rezonanţe tehnice.
Am citit povestea urcării la cer a lui Ardjuna aşa cum o relateaza Mahabharata. Este descris acolo „spectacolul fermecător” al unui car celest zburând prin nori, „cu un vacarm asemănător cu tunetul”. Povestirea relatează toate detaliile ascensiunii. Un cunoscător profund al textelor sanscrite, ca dumneavoastră, ar putea să vadă în această descriere evocarea unui aparat spaţial?
– Pasajul ascensiunii lui Ardjuna nu este deloc complet. Cred ca nu aţi avut la dispoziţie decât o traducere parţială. Conform textului original, Ardjuna vede un anumit număr de care zburătoare căzute din cerşi incapabile să zboare. Alte care zburătoare sunt aşezate pe sol, altele au decolat deja. Din această descriere precisă a unor care pe cale să-şi ia zborul şi a altora incapabile să o facă, reiese ca autorii ştiau exact despre ce vorbeau.
Zeii hinduşi sunt nemuritori?
– Ca regulă generala, nu. Trec în mod vădit prin trei stadii şi mor la sfârşitul celui de al treilea. Sunt muritori la fel ca noi. In rest, sunt atinşi şi ei de senilitate şi prezintă simptome normale de îmbătrânire. Adesea textele sanscrite menţionează căsătoria zeilor care dau naştere între ei la copii, la fel şi faptul ca se acuplează cu oamenii. Descendenţii care rezulta din aceste uniri posedă cunoştinţele şi armele taţilor lor. Un pasaj din Ramayana lămureşte ca pustiurile sunt rezultatul îngrozitoarelor distrugeri făcute de armele zeilor. Descrierea acestor arme se găseşte în Mahabharata.
Când am ajuns la hotel, am găsit în a opta carte din Musla Parva va pasajul menţionat de profesorul Kanjilal:
Arma necunoscuta este un fulger strălucitor, un mesager devastator al morţii, care i-a transformat în cenuşă pe toţi cei din Vrishani şi Andhaka. Corpurile mistuite de foc erau de nerecunoscut. Supravieţuitorii şi-au pierdut pârul şi unghiile. Obiectele din lut ars s-au spart fără motiv, păsările au devenii albe. Hrana a devenit în curând otrăvită. Fulgerul a coborât şi a devenit praf fin.
Este cumva o descriere a ceea ce s-a petrecut la Hiroşima şi la Nagasaki?
Prima bombă atomică a fost aruncată la 6 august 1945 asupra oraşului Hiroşima, unde a ucis două sute şaizeci de mii de locuitori şi a rănit un număr enorm de oameni. Trei zile mai târziu, Nagasaki era ras de pe faţa pământului în acelaşi fel. Rezultatul a fost o sută cincizeci de mii de morţi, imagini de coşmar ale unor fiinţe omeneşti chircite de căldura arzătoare la dimensiunile unei păpuşi pentru copii; victime lipsite de păr şi piele, agonizând în spitale de campanie; copaci şi câmpuri întregi transformate în pulbere.
După cum a spus filozoful american George de Santayana (1863 – 1952), cei care sunt nepăsători faţă de trecut vor fi condamnaţi să-l retrăiască.
Ceea ce descrie Mahabharata s-a întâmplat în urmă cu un număr necunoscut de milenii;
Era o dezlănţuire a elementelor. Soarele se mişca în cerc. Arsă de căldura soarelui, lumea se clătina în acest jăratic. Arşi de foc, elefanţii galopau nebuneşte în toate părţile… Apa a devenit clocotită, animalele au murit. Furia focului s-a abătut asupra copacilor pe rânduri întregi, ca un incendiu de pădure… Caii şi carele de luptă au ars de ai fi zis că e un incendiu. Mii de care au fost nimicite. Atunci s-a făcut o tăcere adâncă… Spectacolul era îngrozitor. Căldura teribilă mutilase cadavrele astfel încât le făcuse să-şi piardă orice urmă de aspect uman. Nici un om nu a văzut vreodată o armă atât de sinistră şi niciodată nu mai auzisem de o asemenea armă.
Ne aflăm la Hiroşima, la Nagasaki… sau undeva în India?
Cerul a început să strige şi pământul a răspuns cu un urlet, un fulger şi-a aruncat lumina, un foc a răbufnit către cer, moartea a început să plouă. Infernul a dispărut, focul s-a stins. Ce fusese lovit de fulger se transformase în cenuşă.
Hiroşima? Nagasaki? India?… Nu, aici e un fragment din epopeea sumero-babiloniana a lui Ghilgameş.
După descoperirea fisiunii nucleare, americanii au lucrat din 1943 până în 1945 la punerea la punct a bombei cu uraniu. Prima dintre bombele de acest fel a explodat la 16 iunie 1945 pe terenul experimental de la Los Alamos, în New Mexico. A doua a fost aruncată asupra oraşului Hiroşima, iar a treia asupra oraşului Nagasaki.
Nu accept aceasta istorie oficiala a bombei atomice, căci ceea cc au descris vechii cronicari nu este fructul unei fantezii macabre, ei al unei îngrozitoare realităţi trăite.
Spiritele nu poarta arme. Dar zeii din mituri erau din came şi oase.
După cum am mai spus, Ramayana este a doua ca importanţa dintre epopeile indiene. Ea a fost redactată în secolul patru sau trei înaintea erei noastre, de poetul Valmiki. Eroul acestei epopei este Rama, fiu de rege, căruia diabolicul gigant Ravana îi răpeşte soţia, pe Sita, şi o duce în insula Lanka, adică Ceylon. Ajutat de regele maimuţelor, Rama a reuşit sâ-şi elibereze soţia.
Hinduşii îl venerează pe Rama ca pe o reîncarnare a zeului Vişnu, şi de aceea Ramayana este una din cărţile lor sacre. Cele douăzeci şi patru de mii de distihuri ale acestei epopei ne furnizează multe informaţii despre deplasările zeilor deasupra pământului.
Este descris în detaliu un car splendid, al cărui aspect te duce cu gândul la o astronavă. Această navă spaţială care duce o întreagă lamilie la bordul ei este în mod ciudat descrisă ca o piramidă zburătoare, decolând pe verticală. înaltă cât o casă cu trei etaje, aceasta piramidă merge din insula Ceylon până în India, percurgând astfel peste doua mii de mile. în afara fotoliilor pentru mai multe persoane, ea avea şi camere secrete. Se înţelege de la sine ca decolarea aparatului se făcea cu un zgomot enorm.

Samaraînganasutradhîra. Acest titlu rebarbativ este cel al unui text sanscrit care descrie maşinile zburătoare numite vimane. La fel ca elicopterele noastre, vimanele sunt extrem de manevrabile, se pot stabiliza în aer, pot să se rotească în jurul pământului sau să coboare în picaj spre ţintele lor. Dacă această descriere nu este suficient de amănunţită pentru a putea reconstrui vimanele după aceste indicaţii, „acest lucru nu se datorează ignoranţei, ci intenţiei de a se evita ca ele să fie folosite cu rea credinţă”.
In orice caz, descrierea care urmează are toate şansele să ne uimească.
Coca trebuie să fie solidă şi rezistentă… construită dintr-un material uşor… Vârtejul propulsor creat de forţa aflată în interiorul mercurului permite omului să parcurgă mari distanţe în aer. De asemenea, folosind acest principiu, se poate construi o vimana la fel de mare precum templul Zeului în Mişcare. Trebuie încorporate (vimanei) patru rezervoare mari cu mercur, care, sub efectul căldurii controlate produsă de recipienţii de fier, conferă vimanei forţa tunetului făcând-o să apară ca o perlă pe cer.
Ramayana ne oferă această descriere poetică a unui car zburător:
Când se face dimineaţă, Rama urcă în carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitată. înalt cât o casă cu două etaje, carul are mai multe secţiuni ca şi ferestre…Era colorat şi puternic… Sunete cereşti se făceau auzite când se ridica spre cer…”

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Nazca centrul navelor ale zeilor astronauti

Published by:

Nazca centrul navelor ale zeilor astronauti?

Cu sute de ani înaintea incaşilor, pe coasta sud peruana fost înălţat un monument unic în întreaga, destinat cu siguranţă lumii viitoare. Dimensiunile sale uriaşe si precizia îl pot situa pe acelaşi loc cu piramidele egipte . Dar in loc  sa privim ca acolo la simplitatea monumental-tridimnesionala,  aici privim de sus în jos, asupra marilor întinderi de către un alfabet de semne secrete, încrustat, intr-o tara a  uriaşilor.
Astfel îşi începe Maria Reiche cartea sa Această „misterioasă femeie a Pampasului“, cunoscuta matematiciană şi om de ştiinţă din Germania a calatorit în regiunea înaltă din sudul Perului, zeci de ani, pe suprafeţe întinse şi despădurite ale pustiului din Nazca, şi a cercetat imaginile pline de mister, încrustate în straturile de pământ depuse peste stânci.

pictura rupestra

Această pictură rupestră din Tassili (180 x 140 cm; pe un fond alb. Figura prezintă un costum foarte str antene pe cască şi alimentatori pe umeri.

Cel ce zboară din Lima spre Chile sau Arequipa, poate vedea, – când avionul străbate partea de vest a Anzilor şi nu urcă la mare înălţime – la jumătatea traseului dintre cele două oraşe, pe întinderile de pustiu, pe platourile înalte, pe povârnişurile triunghiulare şi pătrate uriaşe, trasate parcă cu o linie, desenele ce ies puternic în evidenţă datorită contrastului cu solul întunecos.
„Unele le poţi lua drept locuri de aterizare. De la mică înălţime, dintr-un avion de dimensiuni reduse, ne apare o privelişte surprinzătoare. Astfel se poate vedea că în jurul porţiunilor geometrice uriaşe, se formează un complicat sistem de linii inter¬sectate. Cele mai interesante sunt însă, între acele forme abstracte, figurile de animale, răspândite ici şi colo. Aceste figuri, având pe pământ dimensiuni foarte mari, pot fi văzute clar de la 500 m înălţime. Este vorba, cu siguranţă, de lucrări realizate de mâna omului, ce s-au păstrat de-a lungul secolelor chiar dacă sunt făcute numai din uşoare adâncituri în sol. Pustiul din Nazca aparţine uneia dintre cele mai uscate zone de pe glob, unde plouă o jumătate de oră o dată la doi ani. Stratul de aer cald ce se formează la sol protejează imaginile respective de curenţii atmos¬ferici ce le-ar putea distruge. Datorită vastei întinderi pe care o au, acestor figuri geometrice şi de animale nu li se poate identifica adevărata formă de la sol. De aceea ele au atras abia târziu interesul generaţiilor ulterioare, fiind redescoperite în 1939.
Când au fost observate pentru prima dată din avion, s-a crezut că era vorba de canale pentru irigaţii, şi nu li s-a dat importanţă, până când dr. Paul Kosok, specialist american în istoria civilizaţiilor, a sosit cu o expediţie de cercetare a sistemelor de irigaţii timpurii. Şi-a dat seama că este vorba despre cu totul altceva. El a început studiul formelor animale prin descoperirea şi măsurarea unei figuri ce reprezintă o pasăre”.
Cu aceasta, drumul a devenit cunoscut şi Maria Reiche a început clasarea desenelor de la sol în 1946, descoperind şi ea o a doua figură – un păianjen uriaş – iar apoi, de-a lungul anilor, multe alte desene uriaşe: zei, flori, păsări cu aripi mari, şerpi încolăciţi, vulpi cu coadă lungă şi o maimuţă uriaşă. Toate figurile sunt desenate dintr-o singură linie neîntreruptă. Ea porneşte dintr-un punct anume şi formează prin multe intersectări figura în sine, ca apoi să se oprească în apropierea locului de unde a pornit.

Care o fi fost sensul şi scopul iniţial al acestor desene, aşa-numitele linii de la Nazca?
în nici un caz nu pot fi de acord cu teoria lui Erich von Dăniken, potrivit căreia triunghiurile şi pătratele uriaşe ar fi terenuri de aterizare pentru călători din spaţiu41, declara Maria Reiche în Comentariul din Nazca, din 1970, apărut în urma colaborării cu alţi oameni de ştiinţă în deja amintita carte Erau zeii astronauţi?
„Navele spaţiale sau chiar taxiurile spaţiale nu aveau nevoie de piste de aterizare. în afară de aceasta, terenul este inadecvat, în loc să fie nivelat, au fost îndepărtate pietrele din straturile superioare, astfel încât chiar şi o maşină de dimensiuni mici ar putea rămâne înţepenită. Aparatele de zbor ar fi ridicat la aterizare o cantitate mare de praf, care ar fi acoperit urmele desenelor până la dispariţia lor. Ar fi fost ca şi când pe o tablă scrisă s-ar fi presărat praf alb de cretă.
Pentru liniile lungi şi drepte ce acoperă ca o reţea regiunea  Pampasului, Dăniken foloseşte cuvântul «coordonate». Este un termen al ştiinţelor occidentale. Pentru a studia Nazca este imperios necesar să se elimine termenii occidentali, lucru care mi-a devenit clar chiar în prima fază a cercetărilor. Mulţi vor să interpreteze armonia formelor din Nazca folosind cunoscuta secţiune de aur.Nazca

In ciuda aplecării cu atenţie, timp de zeci de ani, asupra desenelor de pe solul din Nazca, chiar şi Maria Reiche este încă nelămurită. Multe din desene indică direcţia către soare, precum % ciocul unei păsări sau un animal felin cu coadă de peşte. Multe linii par a fi direcţionate după stele. Conţinutul documentelor, pe care le formează desenele din Nazca, este de domeniul ştiinţei calendarelor. Sub liniile şi marginile triunghiurilor şi pătratelor din panorama oferită în zborul cu elicopterul, se pot descoperi cinci orientări ale soarelui, iar dedesubt un mic triunghi asemănător unei săgeţi. O parte a acesteia indică răsăritul soarelui la 21 iunie, pe când cealaltă, apusul la 21 decembrie. în întreaga lume, aceste două date ce poziţionează soarele la orizont, au servit ca semne calendaristice precise. Peste tot soarele a fost venerat.
Preoţii şi regii s-au autodenumit «fii ai soarelui». Figurile de pe povârnişurile din Nazca, ce au în jurul capului o coroană stră¬lucitoare, sunt probabil reprezentări ale zeului soarelui.11
Dacă se încearcă explicarea desenelor din Nazca, nu trebuie pierdut din vedere următorul fapt: constructorul a vrut să învăluie înţelesul lor în mister, asemeni monumentelor şi manuscriselor antice. Informaţii vitale, oferite de gânditori supradotaţi, au fost ţinute în secret faţă de popor şi folosite ca instrumente ale puterii. Ştiinţa calendarului este informaţia cea mai importantă de când a apărut agricultura, ştiinţă păzită şi practicată la vechii germani de către femei. Cunoştinţele despre anotimpuri, dobândite în urma observării soarelui, despre timpul de semănat şi recoltat, stabilirea datelor diferitelor festivităţi, se aflau în mâinile acelora ce clădeau în jurul originii cunoştinţelor lor o aură misterioasă, bazată pe rugăciuni adresate soarelui. Ei susţineau că informaţiile vin direct de la soare. Aceştia erau marii eroi, mult mai impunători decât soarele. Ei puteau să lege soarele sau să îl facă să dispară, ca pedeapsă pentru nesupunere, când ştiau că va urma o eclipsă de soare.
Cu alte cuvinte: enigmaticele imagini lungi de aproximativ 250 m şi sistemele geometrice liniare în care cercetătorul solarian Erich von Dăniken vedea un imens aeroport cu o desfăşurare radiară a pistelor de aterizare ale zeilor-astronauţi, sunt parte componentă a înţelepciunii astronomico-calendaristice a preoţilor, „cea mai mare carte de astronomie din lume“, aşa cum s-a exprimat odată dr. Kosok. Ce creaţie tehnică deosebită s-a făcut acolo pentru realizarea fiecărei figuri de animal. Şi ca să luăm un exemplu, maimuţa este schiţată numai din curbe. A fost atât de bine fixată în sol, încât procesul de construcţie a rămas mărturie pentru posteritate. Curbele sunt o îmbinare de arcuri, ale căror centre sunt marcate cu pietre speciale, ce se găsesc şi astăzi în acelaşi loc în care au fost fixate atunci. Acelaşi procedeu este folosit şi în cazul curbelor mai mici, de la degete. O vergea subţire şi dură ca oţelul din lemn de Algarrobo (specie înrudită cu pomul de pâine) a servit probabil ca punct de sprijin pentru firul compasului. După terminarea figurilor şi îndepărtarea beţelor ce marcau centrul cercurilor, nu ar mai fi fost necesar să marcheze centrele, dacă construcţiile nu ar fi fost destinate posterităţii. Cu siguranţă, această muncă de detaliu nu era destinată observatorilor extrapământeni.

NazcaCine a făcut figurile din Nazca? Era vreo căpetenie din Tiahuanaco, „care a trăit cu mare curaj şi care nu a văzut în timpul domniei sale vreun om râzând?” în jurul său el a adunat oameni albi, astrologi.
Despre perioada în care au fost realizate importantele desene din regiunea râurilor Rio Grande de Nazca y Palpa, Maria Reiche face precizări exacte. Din traiectoriile liniilor desenate în sensul punctelor solare se calculează o perioadă între anii 350 şi 950 d.Ch., iar în alte locuri între anii 800 şi 1400 d.Ch. Cultura Nazca, de unde provin aceste desene, a avut o perioadă de înflorire între 300 î.Ch. şi 900 d.Ch. Aceste date sunt corecte. Deci, este vorba de desene făcute până la anul 1400 d.Ch., aproximativ în timpului evului mediu european.
Erich von Dăniken datează totuşi pistele sale cu 10 000 ani înainte de Christos şi susţine aceasta cu tărie (cu argumente de nezdruncinat): „Mie îmi par neîndoielnic un aeroport*’. în cartea înapoi la stele, el scrie: „în apropierea actualului orăşel Nazca, odată, au poposit pe acel tărâm nepopulat, inteligenţe străine, şi au improvizat un loc de aterizare pentru navele lor, ce trebuiau să opereze în spaţiul apropiat Pământului. Pe locurile ideale au fixat două piste sau poate au marcat traseele într-un mod pentru noi încă necunoscut? Cosmonauţii şi-au îndeplinit încă o dată misiunea şi au plecat înapoi pe planetele lor.
Triburile preincaşe, care au observat în timpul muncii impunătoarele şi misterioasele fiinţe, îşi doreau acum reîntoarcerea «zeilor». Ei au aşteptat ani mulţi, şi când au văzut că dorinţa nu li se îndeplineşte, au început să traseze noii linii, aşa cum au văzut că au făcut «zeii»? Aşa au apărut legăturile dintre cele două piste iniţiale.
Dar «zeii» tot nu au apărut. Cu ce au greşit? Cu ce i-au supărat pe cei din cer? Un preot şi-a amintit că zeii vin din stele, şi i-a sfătuit să îndrepte liniile către stele. Munca a reînceput. Astfel au apărut desenele îndreptate către astre.
«Zeii» au rămas însă acolo, afară. Generaţii s-au născut şi au murit între timp. Pistele originale ale inteligenţelor străine erau de mult dale uitării. Generaţiile noi ştiau numai din povestiri despre «zeii» care au coborât cândva din cer. Preoţii au transformat povestirile în tradiţii sfinte şi au pretins să se realizeze mereu desene noi pentru zei, pentru ca ei să vină într-o zi înapoi.
Dacă nu au avut succes cu trasarea liniilor, au început să deseneze animale. La început au reprezentat păsări de toate felurile, ce simbolizau zborul. Mai târziu, imaginaţia i-a îndemnat spre păianjeni, maimuţe, peşti.“
Acestea au fost explicaţiile ipotetice pe care le-a dat Dăniken despre încrustările din Nazca.
Este menţionat aici şi uriaşul „Candelabru din Paracos”, acoperind 250 m, în formă de trident. Această încrustare, numită şi „Tridentul din Paracas”, Dăniken a explicat-o ca fiind un semnal pentru zei, unde în mod special privirile îţi sunt atrase de coloanele de 3,80 m lăţime ale acestuia, „ce se îndreptau semnalizator spre cer. Există arheologi care consideră tridentul de pe versantul golfului din Pisco, un marcaj special pentru navigaţie. împotriva acestei teze se ridică faptul că tridentul fiind aşezat intr-un golf, nu poate fi în nici un caz semnal pentru vase, pentru că nu poate fi văzut din toate părţile.”
Maria Reiche susţine contrariul, spunând că „vasele aflate pe drumul dintre Lima şi Chile îl pot observa foarte bine. Căpitanii îl cunosc perfect şi îi informează pe pasageri despre acesta, la fel cum mi s-a întâmplat şi mie.“
împotriva ipotezei, că uriaşul trident ar fi un semn pentru navigaţie, Dăniken aduce aceste argumente: „în vremurile vechi era puţin probabil un trafic naval dezvoltat. Mai credibil este că realizatorii tridentului construiau pe o direcţie verticală… Şi apoi, în afară de un pustiu de nisip, neexistând altceva de văzut la bordul unei nave, şi faptul că apele cu stâncile ei ascuţite creau imposibilitatea ancorării vaselor, demonstrează pe deplin cauzele existenţei tridentului.”
pasarea colibri Nazca„Problema este că în această regiune s-a dezvoltat prima cultură din Peru, care s-a bazat pe pescuitul de balene”, susţine cu argumente ştiinţifice, Maria Reiche.
„Cultura Paracas reprezintă, după părerea arheologilor, un salt cultural, o introducere a unor elemente noi în rândurile unei populaţii primitive de pescari şi vânători. Mai departe, spre sud s-a descoperit în nisip, în apropiere de Ica, modelul unei plute de dimensiuni mici. Probabil că vânătorii de balene şi lei de mare, în căutare de noi locuri, au descoperit golful din Paracas şi s-au stabilit acolo.”
în anii 50 încă se vânau anual 10000 de balene, care erau prelucrate industrial. în acest context, nu va mai surprinde presu¬punerea conform căreia „Tridentul din Paracas” ar fi reprezentat unul din instrumentele asemănătoare harpoanelor.
cosmonauti nazca„Din Paracas probabil s-a extins cultura până în Nazca… în orice caz, persistă din ce în ce mai mult convingerea că peruanii au avut în timpurile străvechi un trafic naval dezvoltat. Desenatorii de la Nazca se aflau în continuu contact cu marea, aşa cum o dovedise resturile de scoici, aflate în taberele antice din Pampas.
La aproximativ 6 km nord de Nazca s-a descoperit figura unei balene lungi de 60 m ucisă cu un harpon înfipt în ochi. Direcţia liniei cu o lungime de aproape 6 m, ce intersectează figura, indică o dată apropiată solstiţiului de iarnă.“
Un important semn al trecutului este şi o uriaşă coastă de balenă, ce servea cu câţiva ani în urmă drept indicator într-o intersecţie a unei autostrăzi panamericane, care ducea către o plantaţie de bumbac aflată la marginea terenului pe care este reprezentată balena.
Aceste oase încrustate cu forme circulare, datând probabil dinaintea dominaţiei spaniole, trebuie să fi fost găsite în apropiere.

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Stiinţa chineză antică în rândul primelor ţări din lume

Published by:

inventiile si inovatiile in China Antica

Inventiile si inovatiile in China Antica situează Stiinţa chineză antică în rândul primelor ţări din lume.

Inventarea hârtiei şi a tiparului a dus la dezvoltarea ştiinţei şi culturii, schimburile economice şi culturale între est şi vest intensificându-se.

Specialiştii estimează că scrierea chineză a apărut cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Primele inscripţii au fost facute pe oase, carapace de broaşte ţestoase, vase de bronz sau piatră» mătase, bambus şi lemn.
Cele dintâi căiţi chinezeşti erau făcute din benzi late de lemn sau de bambus. In secolul II î.c., China a început să fabrice hârtie de scris din scoarţă de copac sau fibră de cânepă. în. secolele următoare, hârtia a fost fabricată din diverse materiale uşor de utilizat, graţie mijloacelor tehnologice.
Fabricarea hârtiei a început să fie folosită pe scară largă în Vietnam, Coreea, Japonia etc. La jumătatea secolului III î.c., ţările arabe au început şi ele procesul de fabricare a hârtiei; cu timpul, tehnica s-a răspândit în Europa şi restul lumii.
înainte de inventarea tiparului, chinezii foloseau pentru multiplicare, procedee mult mai apropiate de tehnica tipăritului decât copiile lucrate de mână. Se foloseau peceţi în relief şi peceţi încrustate. în secolul IX industria tiparului începe să se dezvolte pe scară largă.
Cea mai veche tipăritură descoperită, existentă a fost executată în anul 868 î.c. şi este o copie a Cărţii Sutra descoperită în grotele Mogao. Editarea pe scară largă s-a făcut în timpul dinastiei Song. Astfel, în primii ani ai dinastiei Song de Nord ( 960-1127 ), a fost tipărită Tripitaka Budistă în localitatea Chengdu.
Au fost descoperite peste 700 de cărţi tipărite în perioada Song, considerate cărţi rare.
La începutul secolului XIII, tiparul a fost introdus în Coreea şi Japonia, Egipt şi Europa. Din anumite statistici, s-a constatat că în China s-au tipărit până în anul 1800 mai multe cărţi decât tot restul lumii la un loc.
Geniul poporului chinez în domeniul descoperirilor este bine ştiut şi apreciat. Interesul pentru astronomie şi realizările în acest domeniu a deschis alte căi spre noi descoperiri.
Astfel ,în secolul XV î.c. oamenii de ştiinţă chinezi au observat o serie de fenomene referitoare la eclipsele de lună şi de soare, la legătura strânsă dintre aceste fenomene şi viaţa oamenilor.
Cataloagele chinezeşti de ştiinţă dotate din secolul III î.c. înregistrau în jur de 1500 de stele grupate în peste 280 de constelaţii.
Chinezii cunoşteau demult anul calendaristic, împărţindu-1 în 365 de zile şi un sfert. Busola primitivă, Sinan ( indicativul Sudului ) a fost inventată în China în perioada Regatelor Luptătoare când a fost descoperită atracţia magnetică.
Magnetizarea artificială a fost pusă în evidenţă în secolul XI. La un interval scurt de timp, chinezii au descoperit declinaţia magnetică a pământului şi schimbarea ei în locuri diferite. Se crede că prima ţară care a folosit busola în navigaţie, a fost China. Multă vreme, marinarii se orientau pe mare în funcţie de poziţia soarelui şi a stelelor, lucru imposibil de realizat p,e vreme ploioasă.
Busola pentru navigaţie a început să fie folosită în timpul dinastiei Song de Nord. în această perioadă, vasele chinezeşti faceau comerţ intensiv cu ţările arabe prin Marea Chinei de Sud şi Oceanul Indian. Arabii au folosit şi ei busola, dar mai târziu, în secolul XIII.
în perioada Regatelor Luptătoare savanţii chinezi studiau alchimia ( 475-221 î.c.). Odată cu strădaniile acestora de a face noi şi noi descoperiri, la începutul secolului VI, un farmacist înregistrează pentru prima dată metoda de a realiza combinaţia prafului de puşcă.
Descoperirea a fost transmisă mai departe, altor popoare de către arabi. Arabii au folosit pentru prima dată praful de puşcă în anul 1325 , când au atacat un oraş spaniol. Europenii au aflat şi ei ce înseamnă puterea “ scuipătoarelor de foc” şi le-au fabricat pe scară largă. Astfel, în secolul XI, europenii inventează tunul care utiliza praful de puşcă.
Un domeniu care a stârnit interesul chinezilor antici, a progresat şi a dat rezultate, şi care s-a transmis de-a lungul secolelor, este farmacologia. în secolul XXVII î.c. apar primele tratate referitoare la plante şi proprietăţile lor terapeutice. în secolul VI î.c. a fost scris primul tratat care abordează ştiinţific peste 800 de medicamente.
Preocupările oamenilor de ştiinţă se îndreaptă către atlase botanice, lucrări despre plante terapeutice, impresionante ca volum.
Tot în această perioadă, medicii chinezi folosesc terapia prin acupunctură şi ignipunctură. Aceste metode aveau să fie preluate de europeni abia în secolul XVI. Chinezii sunt descoperitorii monedei de hârtie, procedeului de fabricare a mătăsii, construirea podurilor arcuite şi suspendate, prelucrarea porţelanului, şi multe altele.

mai multe articole in Top Secret