Zeii au existat in carne si oase - Radio Catch22 London
Top Secret

Zeii au existat in carne si oase

dovezi extraterestre

vimana

Va prezint un capitol foarte interesant   si recomand celor interesati de acest subiect urmatoarea carte  Ipoteza extraterestra -Dovezile mele de Erich von Daniken – Zeii au existat in carne si oase –

PARŞII
Sprijinindu-mă pe indicii revelatoare, luate din surse arhaice nefalsificate, vreau să demonstrez ca zeii, departe de a fi imateriali, au existat în came şi oase… că această existenţă nu este nici pe departe limitată la nişte apariţii spectaculoase şi la preafericita întoarcere în cerul lor natal… că s-au dedat aici pe Pământ în mod activ procreării de descendenţi de ambele sexe… ca au lăsat în cărţi (sacre sau nu) mesaje sau informaţii… şi ca aceşti zei au comis greşeli care nu au nimic comun cu divinul!
Pe scurt, voi dovedi ca zeii nu corespund cu imaginea sofisticată pe care ne-o prezintă religiile. Sursele la care voi apela sunt abundente şi generoase.
In persană, cuvântul avesta înseamnă text fundamental sau învăţătură. Avesta cuprinde ansamblul textelor religioase ale parşilor (mazdeişti din India), care au rămas, până în zilele noastre, adepţii lui Zoroastru. Refuzând să se convertească la Islam, parşii au emigrat în mare parte spre India în secolul al X-lea. Sunt pe cale de dispariţie căci nu se căsătoresc – între ei – decât în amurgul vieţii şi rata naşterilor este slabă. Acum n-au mai rămas decât vreo sută de mii. Vorbesc gujerati, limba neoindianâ, dar îşi celebrează cultul în limba avesti. Dotată cu propriul ei alfabet, această limbă a sfârşit prin a deveni aproape de neînţeles în cursul secolelor.
Numai un sfert din Avesta a ajuns până la noi. Restul s-a pierdut. Partea care s-a păstrat cuprinde Yasna, unde se găsesc formulele invocatoare destinate să însoţească sacrificiile; Yastii, care sunt imnuri închinate celor douăzeci şi una de divinităţi, o colecţie de vechi mituri iraniene completate ulterior; Wisprat, cu formule incantatoare pentru divinităţi şi Videvat, culegere de legi religioase însoţite de prescripţii de penitenţă şi de purificare.
O parte din textele păstrate au fost scrise cu caractere cuneiforme la ordinul lui Dariu cel Mare (550-486 î.e.n.), a fiului său Xerxes I (519 – 465 î.e.n.) şi a nepotului sau Artaxerxes (către 465 – 425 î.e.n.).
Ahuramazda, zeul suprem din Avesta, a creat cerul şi pământul. Cu rare excepţii, celelalte divinităţi nu sunt menţionate decât foarte sumar.
Numeroasele capitole din Avesta dezvăluie cunoştinţe extrem de avansate pentru epoca în care a fost redactată această carte. Iată ce se poate citi în mitul creaţiei:
Yima a fricţionat pământul astfel încât acesta şi-a sporit de trei ori întinderea. Pe o treime din suprafaţa lui nu au mai rămas de atunci decât turmele de oi, animalele de tracţiune şi oamenii. Yima a făcut aceasta după bunul lui plac, aşa cum face totdeauna.
Ştim azi că suprafaţa globului cuprinde 70,8% apă şi 29,2% – ceva mai puţin de o treime – pământ. Vechii locuitori ai Persiei nu dispuneau încă de o hartă a lumii. Cine le-a spus că o treime sunt continente pe care merg turmele, animalele de povară şi oamenii?
Prescrierile de ordin igienic dictate de Ahuramazda sau de profetul Zoroastru (630 – 588 î.e.n.) privesc transmiterea bolilor prin contagiune microbiana, dovadă acest fragment din Avesta:
Un om moare în fundul unei văi. Păsările zboară din vârful munţilor spre fundul văii. Ele zboară până la cadavrul omului mort pe care îl devorează. Apoi păsările zboară spre vârful munţilor. Zboară până la un copac, unde vomează, îşi elimină excrementele şi ouă. Un om merge spre vârfurile muntelui.
Merge până la copacul în care erau păsările, pentru a lua lemn pentru foc. Taie copacul, îl face bucăţele, despică lemnul… Prin intermediul câinilor, al animalelor, al lupilor, al vântului şi muştelor, un cadavru spurcă omul.
Cum se exprimă Moise în Levitic despre acest subiect?
Orice pat pe care (omul care are o gonoree) se va culca va fi impur… Cel care se va aşeza pe obiectul pe care s-a aşezat el îşi va scoate hainele şi se va spăla cu apă… Orice animal pe care s-a suit va fi impur… Cel care va atinge orice lucru care a fost sub el va fi impur… Orice vas de lut care va fi atins de el va fi spart, şi orice vas de lemn va fi spălat cu apă. (Levitic, XV, 4-13)
Toate astea decurg de la sine în zilele noastre, când aceste principii de fiziologie aplicată s-au impus în urma descoperirilor cercetării medicale modeme. Cu totul altfel stăteau lucrurile pe vremuri, căci riturile de purificare au fost, în toate cazurile, promulgate de zeii care se exprimau prin gura profeţilor precum Moise sau Zoroastru. Regăsim aceste mituri în multe texte vechi unde preceptele de higienă sunt totdeauna predate de zei.
Dacă dăm crezare vechilor mituri, de la zei au primit popoarele toate cunoştinţele practice. Fireşte, ar putea să se obiecteze că strămoşii noştri au avut suficient timp să observe progresul infecţiilor prin contact, fărâ să fi avut cea mai mică idee despre existenţa microorganismelor morbide. Este foarte posibil. Dar de ce, în acest caz, să pună în gura zeilor, ca o revelaţie de o importanţă primordială, ceva cunoscut de toată lumea? Trebuie să fi fost vorba de cunoştinţe extraordinare dacă au fost explicate printr-o intervenţie divină. De altfel, cum s-ar fi putut şti într-o epocă atât de arhaică faptul că doar o treime din suprafaţa globului pământesc este ocupata de continente? Spiritele nu fac planul suprafeţei Pământului. Spiritele nu au ochi. Or, se afirmă că zeii aveau corp.
STELE SPECIALIZATE
Daca am da crezare textelor sacre ale parşilor, stelele formează o armată compusă din diferite divizii, fiecare dintre ele fiind comandată de un şef. Această prezentare militară a cosmosului aminteşte de bătăliile în care s-au înfruntat soldaţii din diferite sisteme solare. Şeful suprem al constelaţiilor se numeşte Tistrya, şi Tistrya este şi numele unei stele. Această stea, în patruzeci de rânduri diferite, constituie obiectul unor laude ditirambice, de genul acesteia:
Il lăudăm pe Tistrya, strălucitoarea stea. Lăudăm cerul care ascultă de legile lui. Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Este interesant că stelele sunt lăudate pentru binefacerile lor specifice:
… Lăudăm steaua Tistrya, strălucitoare, maiestuoasă.
Lăudăm steaua Catavaeca, care veghează apa, puternica, creată de Mazda.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa apei.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa copacilor.
Lăudăm toate stelele numite Haptoiringa, maiestuoasele, salvatoarele care se opun acelor Yatu…
Savanţii exegeţi nu văd aici decât înflorituri delirante în onoarea zeilor. Eu presupun că aceste înflorituri ascund ceva concret.
In cartea lui intitulată Dabistan, şeicul Mohamed Fani scrie ca parşii văd planetele ca pe nişte corpuri sferice. Or, abia în 1610 a declanşat Galilei o adevarata revoluţie printre astronomi demonstrând veridicitatea tezei lui Copemic.
Acelaşi autor descrie în aceeaşi carte diferitele temple construite de parşi, după voinţa zeilor, în onoarea planetelor lor de origine. Este remarcabil ca fiecare din aceste temple conţinea un model sferic al planetei respective, în jurul căruia se ordona ansamblul construcţiei. Fiecare templu avea propriul lui ceremonial şi ţinuta vestimentară varia de la un templu la altul. In templul lui Jupiter nu se intra decât îmbrăcat ca literaţii sau ca judecătorii. Cei care frecventau templul lui Marte se îmbrâcau în roşu marţial şi, ca la slujbele oficiale, „stăteau de vorbă plini de mândrie”. In templul lui Venus domneau – evident – jocurile şi veselia. în templul lui Mercur credincioşii vorbeau ca nişte retori sau ca nişte filozofi. Preoţii Templului Lunii se distrau luptându-se între ei. Fidelii Templului Soarelui erau îmbrăcaţi în brocart şi aur, iar comportamentul lor îl imita pe cel al suveranilor din Iran.
Cele mai vechi legende ale parşilor reflectă o concepţie atât de astronomica a timpului încât trebuie să evoc din nou teoria relativităţii.
Revoluţia lui Saturn în jurul Soarelui corespunde unei zile. După astronomii contemporani ea se face în 29,5 ani.
Treizeci de zile fac o lună, ceea ce corespunde cu 885 ani tereştri.
Douăsprezece luni de acest fel fac un an, cam 10620 ani tereştri.
Un milion de ani satumieni fac, după parşi, un ferd, un milion de ferdi fac un veri, un milion de verti fac un yad, trei mii de yadi fac un vad şi două mii de vadi fac un tsad.
Prima monarhie care şi-ar fi exercitat domnia din înaltul cerului ar fi durat o sută de tsadi, ceea ce, după calculele mele, ar echivala cu un număr de ani tereştri format din douăzeci şi cinci de cifre.
Ce i-a putut împinge pe parşi sa conceapă astfel de durate care nu se potrivesc deloc cu viaţa lor cotidiană? Trecerea de la un mileniu la altul reprezintă pentru noi cenzura dintre două epoci. Or, un mileniu terestru corespunde cu o lună, după calcularea timpului bazat pe Saturn.
Această calculare a timpului nu are sens decât dacă stabileşte 0 relaţie între astronomie şi derularea timpului.
Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Unul dintre cele opzeci de mii de distihuri ale epopeei naţionale indiene Mahabharata ne oferă această viziune filozofică a incomensurabili taţii timpului:
Zeul îmbrăţişează spaţiul şi timpul.
Timpul este sămânţa universului.
Vedele (cuvânt care la origine înseamnă „ştiinţa”) cuprind ansamblul celor mai vechi texte religioase ale Indiei ariene. Limba indiana arhaica în care sunt redactate este mult mai veche decât sanscrita. Vedele reunesc toate textele considerate ca fiind de origine supraomenească şi de inspiraţie divina. încă se mai discută asupra datei la care au apărut.
Ca şi Avesta parşilor, Vedele se împart în patru mari secţiuni. Cele o mie douăzeci şi opt de versuri ale poemului Rig-Veda se adresează individual diferitelor divinităţi. La origine era o culegere de imnuri notate în scris, culegere rezervată celor mai importante familii din casta sacerdotală. Aceste imnuri au ajuns mai târziu ,,<le domeniu public” şi au fost fidel transmise prin tradiţie orală ‘ le la o generaţie la alta, vreme de secole. In ceea ce priveşte India, Kig Veda reprezintă sursa de informaţii cea mai veche pentru lingviştii, etimologii şi specialiştii în religii. Sama-Veda, consemnează melodiile pe care se cântau textele cele mai importante din Rig-Veda. Yadjour-Veda este o culegere de formule pentru sacrificii; Athar-Veda este un tratat de magie albă şi neagră.
Conţinutul celorlalte continuă să fie transmis cu religiozitate în multe şcoli unde sunt considerate drept cel mai important dintre monumentele culturale ale Indiei. Probabil că fără perpetuarea acestor valori tradiţionale, poporul indian ar fi sucombat cu rapiditate în urma catastrofelor care s-au abătut asupra lui de două mii de ani.
Profesorul Dileep Humar Kanjilal, de la universitatea sanscrită din Calcutta, este unul dintre cei mai instruiţi specialişti în tradiţiile Indiei arhaice. El a avut amabilitatea să-mi acorde o convorbire pe care am înregistrat-o pe bandă de magnetofon şi din care redau câteva fragmente.
De când datează cele mai vechi texte din Vede?
– Cele mai vechi din aceste texte datează cam de cinci mii de ani înaintea erei noastre.
– Am descoperit nişte descrieri de care zburătoare în diferite pasaje traduse din sanscrită. Sunt oare numai produsul unei pure imaginaţii”!
India este o ţară foarte veche. Tradiţia sanscrită este extrem de bogată. Cred că aceste care zburătoare – adesea numite vimane– au fost în realitate nişte maşini zburătoare. Având în vedere mulţimea interpretărilor diferite date până acum, nu trebuie uitat că aceste descrieri au fost citite, ca să spun aşa, prin nişte ochelari bătrâni, de două mii de ani. Ştiind că astăzi exista farfurii zburătoare, ansamblul problemei trebuie privit cu ochi noi. Nu e suficient să ne cramponăm în tradiţie. Orice revelaţie situată în timp suferă un proces de transformare. Este sigur că descrierea de care zburătoare corespunde cu ceva real, că are o altă semnificaţie decât cea admisă până azi. O mare parte din aceste texte îşi păstrează valoarea lor mitologică, dar ne straduim să descoperim adevărul ştiinţific conţinut în anumite povestiri tradiţionale cu rezonanţe tehnice.
Am citit povestea urcării la cer a lui Ardjuna aşa cum o relateaza Mahabharata. Este descris acolo „spectacolul fermecător” al unui car celest zburând prin nori, „cu un vacarm asemănător cu tunetul”. Povestirea relatează toate detaliile ascensiunii. Un cunoscător profund al textelor sanscrite, ca dumneavoastră, ar putea să vadă în această descriere evocarea unui aparat spaţial?
– Pasajul ascensiunii lui Ardjuna nu este deloc complet. Cred ca nu aţi avut la dispoziţie decât o traducere parţială. Conform textului original, Ardjuna vede un anumit număr de care zburătoare căzute din cerşi incapabile să zboare. Alte care zburătoare sunt aşezate pe sol, altele au decolat deja. Din această descriere precisă a unor care pe cale să-şi ia zborul şi a altora incapabile să o facă, reiese ca autorii ştiau exact despre ce vorbeau.
Zeii hinduşi sunt nemuritori?
– Ca regulă generala, nu. Trec în mod vădit prin trei stadii şi mor la sfârşitul celui de al treilea. Sunt muritori la fel ca noi. In rest, sunt atinşi şi ei de senilitate şi prezintă simptome normale de îmbătrânire. Adesea textele sanscrite menţionează căsătoria zeilor care dau naştere între ei la copii, la fel şi faptul ca se acuplează cu oamenii. Descendenţii care rezulta din aceste uniri posedă cunoştinţele şi armele taţilor lor. Un pasaj din Ramayana lămureşte ca pustiurile sunt rezultatul îngrozitoarelor distrugeri făcute de armele zeilor. Descrierea acestor arme se găseşte în Mahabharata.
Când am ajuns la hotel, am găsit în a opta carte din Musla Parva va pasajul menţionat de profesorul Kanjilal:
Arma necunoscuta este un fulger strălucitor, un mesager devastator al morţii, care i-a transformat în cenuşă pe toţi cei din Vrishani şi Andhaka. Corpurile mistuite de foc erau de nerecunoscut. Supravieţuitorii şi-au pierdut pârul şi unghiile. Obiectele din lut ars s-au spart fără motiv, păsările au devenii albe. Hrana a devenit în curând otrăvită. Fulgerul a coborât şi a devenit praf fin.
Este cumva o descriere a ceea ce s-a petrecut la Hiroşima şi la Nagasaki?
Prima bombă atomică a fost aruncată la 6 august 1945 asupra oraşului Hiroşima, unde a ucis două sute şaizeci de mii de locuitori şi a rănit un număr enorm de oameni. Trei zile mai târziu, Nagasaki era ras de pe faţa pământului în acelaşi fel. Rezultatul a fost o sută cincizeci de mii de morţi, imagini de coşmar ale unor fiinţe omeneşti chircite de căldura arzătoare la dimensiunile unei păpuşi pentru copii; victime lipsite de păr şi piele, agonizând în spitale de campanie; copaci şi câmpuri întregi transformate în pulbere.
După cum a spus filozoful american George de Santayana (1863 – 1952), cei care sunt nepăsători faţă de trecut vor fi condamnaţi să-l retrăiască.
Ceea ce descrie Mahabharata s-a întâmplat în urmă cu un număr necunoscut de milenii;
Era o dezlănţuire a elementelor. Soarele se mişca în cerc. Arsă de căldura soarelui, lumea se clătina în acest jăratic. Arşi de foc, elefanţii galopau nebuneşte în toate părţile… Apa a devenit clocotită, animalele au murit. Furia focului s-a abătut asupra copacilor pe rânduri întregi, ca un incendiu de pădure… Caii şi carele de luptă au ars de ai fi zis că e un incendiu. Mii de care au fost nimicite. Atunci s-a făcut o tăcere adâncă… Spectacolul era îngrozitor. Căldura teribilă mutilase cadavrele astfel încât le făcuse să-şi piardă orice urmă de aspect uman. Nici un om nu a văzut vreodată o armă atât de sinistră şi niciodată nu mai auzisem de o asemenea armă.
Ne aflăm la Hiroşima, la Nagasaki… sau undeva în India?
Cerul a început să strige şi pământul a răspuns cu un urlet, un fulger şi-a aruncat lumina, un foc a răbufnit către cer, moartea a început să plouă. Infernul a dispărut, focul s-a stins. Ce fusese lovit de fulger se transformase în cenuşă.
Hiroşima? Nagasaki? India?… Nu, aici e un fragment din epopeea sumero-babiloniana a lui Ghilgameş.
După descoperirea fisiunii nucleare, americanii au lucrat din 1943 până în 1945 la punerea la punct a bombei cu uraniu. Prima dintre bombele de acest fel a explodat la 16 iunie 1945 pe terenul experimental de la Los Alamos, în New Mexico. A doua a fost aruncată asupra oraşului Hiroşima, iar a treia asupra oraşului Nagasaki.
Nu accept aceasta istorie oficiala a bombei atomice, căci ceea cc au descris vechii cronicari nu este fructul unei fantezii macabre, ei al unei îngrozitoare realităţi trăite.
Spiritele nu poarta arme. Dar zeii din mituri erau din came şi oase.
După cum am mai spus, Ramayana este a doua ca importanţa dintre epopeile indiene. Ea a fost redactată în secolul patru sau trei înaintea erei noastre, de poetul Valmiki. Eroul acestei epopei este Rama, fiu de rege, căruia diabolicul gigant Ravana îi răpeşte soţia, pe Sita, şi o duce în insula Lanka, adică Ceylon. Ajutat de regele maimuţelor, Rama a reuşit sâ-şi elibereze soţia.
Hinduşii îl venerează pe Rama ca pe o reîncarnare a zeului Vişnu, şi de aceea Ramayana este una din cărţile lor sacre. Cele douăzeci şi patru de mii de distihuri ale acestei epopei ne furnizează multe informaţii despre deplasările zeilor deasupra pământului.
Este descris în detaliu un car splendid, al cărui aspect te duce cu gândul la o astronavă. Această navă spaţială care duce o întreagă lamilie la bordul ei este în mod ciudat descrisă ca o piramidă zburătoare, decolând pe verticală. înaltă cât o casă cu trei etaje, aceasta piramidă merge din insula Ceylon până în India, percurgând astfel peste doua mii de mile. în afara fotoliilor pentru mai multe persoane, ea avea şi camere secrete. Se înţelege de la sine ca decolarea aparatului se făcea cu un zgomot enorm.

Samaraînganasutradhîra. Acest titlu rebarbativ este cel al unui text sanscrit care descrie maşinile zburătoare numite vimane. La fel ca elicopterele noastre, vimanele sunt extrem de manevrabile, se pot stabiliza în aer, pot să se rotească în jurul pământului sau să coboare în picaj spre ţintele lor. Dacă această descriere nu este suficient de amănunţită pentru a putea reconstrui vimanele după aceste indicaţii, „acest lucru nu se datorează ignoranţei, ci intenţiei de a se evita ca ele să fie folosite cu rea credinţă”.
In orice caz, descrierea care urmează are toate şansele să ne uimească.
Coca trebuie să fie solidă şi rezistentă… construită dintr-un material uşor… Vârtejul propulsor creat de forţa aflată în interiorul mercurului permite omului să parcurgă mari distanţe în aer. De asemenea, folosind acest principiu, se poate construi o vimana la fel de mare precum templul Zeului în Mişcare. Trebuie încorporate (vimanei) patru rezervoare mari cu mercur, care, sub efectul căldurii controlate produsă de recipienţii de fier, conferă vimanei forţa tunetului făcând-o să apară ca o perlă pe cer.
Ramayana ne oferă această descriere poetică a unui car zburător:
Când se face dimineaţă, Rama urcă în carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitată. înalt cât o casă cu două etaje, carul are mai multe secţiuni ca şi ferestre…Era colorat şi puternic… Sunete cereşti se făceau auzite când se ridica spre cer…”

Mai multe articole in Top Secret