Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: suflet pereche

Amintirile Evei

Drumul spre dragoste

Published by:

drumul catre dragoste

Drumul spre dragoste

Am ramas in mijlocul restaurantului, cu Oana lipita de mine, urmarind-o cu privirea spre usa pe Eva.

-O cunosti? m-a intrebat Oana cu vocea sugrumata de gelozie. Ochii ei verzi sagetandu-ma furiosi.

-Nu Oana nu o cunosc, i-am raspuns cu o voce ragusita, nereusind sa maschez emotia vadita a revederii. Dar si daca ar fi asa, nu cred ca este problema ta, i-am spus desprinzandu-ma din bratele ei.

Inima imi batea cu putere.  Privirea ei desi scurta a fost intensa. A vibrat in mine. Dintr-o data am simtit nevoia sa iau o gura de aer curat.

O priveam in gol pe Oana, care continua sa-mi urmareasca miscarile, teribil de agitata.

Instinctul ei de femeie ii spunea tot ce inca nu eram eu lamurit.

Am iesit din local. Galagie, barbati si femei care radeau si vorbeau zgomotos. Aerul racoros al noptii m-a linistit. Mi-am aprins o tigara,  lasandu-mi gandurile sa alerge in ritmul fumului de tigara.

Brusc am realizat ca este vorba doar despre noi doi. Eva si eu. Ca trebuie sa fiu in tabloul in care este ea.Ce s-a intamplat cu ea? Unde a disparut atata timp?

Parea o femeie sigura pe ea, energica, care  dispare brusc in plin joc al meu de seducere si reapare la fel de brusc dar total schimbata.

O femeie cu atata pofta de viata, care in mai putin de o luna apare  radical schimbatam agitata, tensionata.As fi vrut sa am deschisa o usa spre ea. Sa o pot cuprind in brate, sa o pot proteja asa cum era: delicata si fragila. Sa-i ascult indoielile, sa-mi vorbeasca despre nelinistile si credintele ei pe care stiam ca le are.

Brusc am realizat ca este vorba doar despre noi doi: Eva si eu.

As fi putut atunci sa ma intorc din drum, dar am stiut ca nu vreau asta, ca nu exista cale de intoarcere pentru mine.

Stiam ca vreau sa-i arat …Ce vroiam sa-i arat?  m-am suprins intrebandu-ma.

Imaginea ei din trecut nu reuseam sa o suprapun peste imaginea ei de acum.

-Victor, trebuie sa plecam m-a strigat Oana, care iesise dupa mine.

Era aproape miezul noptii. Vroiam sa fiu singur cu gandurile mele. Asa ca i-am spus Oanei pe un ton ferm, fara sa-i mai dau posibilitatea de a replica, ca o conduc acasa.

Mi-am luat ramas bun de la Radu si de la prietenii mei. M-am urcat cu Oana in masina. Privirea mea aluneca de la sosea la Oana, carem ma privea intens. Simteam intrebarile ei care s-ar fi abatut ca o avalansa, daca s-ar fi simtit in siguranta sa le intrebe. A inceput sa-mi mangaie parul. Mangaierea ei moale  mi-a indus o stare de bine si de moleseala. Mainile ei si-au continuat drumul spre restul coropului. Nu am privit-o si nu am deschis nici o discutie ca sa nu ii dau voie sa inceapa cu intrebarile si curiozitatile ei.

Am ajuns la apartamentul Oanei.

– Victor vino cu mine, mi-a spus Oana cu o voce mieroasa incercand sa ma sarute lipindu-se toata de mine.

-Oana, sunt foarte obosit si am multe probleme de rezolvat. Imi pare rau, dar vreau sa fiu singur in seara asta, i-am raspuns rece si distant.

Nu-mi parea rau de Oana, nu ma simteam vinovat fata de ea, desi stiam in sinea mea ca o sa sufere, dar niciodata nu a fost vorba de noi doi.

– Victor, cine este femeia aia? Te-ai schimbat la fata in momentul in care ai vazut-o, a continuat Oana sa ma interogheze.

-Oana, nu  stiu cine este. Este doar o femeie pe care am mai vazut-0 in local. Nu am mai zarit-o de ceva vreme si chiar am fost surprins sa o vad atat de schimbata. Atata tot, i-am raspuns Oanei rapid, incercand sa ma despart in seara aia cat mai elegant de ea.

Am impins-o usor din bratele mele, sarutand-o cuminte pe frunte.

M-am intors si am urcat in masina.

Stiam ca Oana ma urmareste. Nu mi-am intors capul, sa o privesc. Am plecat spre casa, pornind radioul din masina. Muzica a umplut linistea noptii. Dintr-o data, muzica s-a transformat intr-o poveste de dragoste. hoop- Island Blues. Auzeam marea si tipatul pescarusilor.  O vedeam  pe ea cum danseaza lasciv in bratele mele in lumina rece a lunii, avand  picioarele goale.

Nu mai era trista. Nu mai era singura. Nici eu nu mai eram singur.

Am reluat gandurile de unde am ramas…

Stiam ca vreau sa-i arat…gandurile ma surprindeau. Stiam ca vreau sa o prind. O vedeam cazand era atat de vizibila caderea ei.

Am ajuns acasa. M-am schimbat si mi-am facut un dus. Apa fierbinte mi-a linistit trupul.

Mi-am luat un pahar cu vin si m-am facut comod in fata televizor. Somnul incepea sa-mi dea tarcoale, am atipit. Brusc m-am trezit cu imaginea Evei revenind brusc in minte. Am inchis televizorul si m-am indreptat la birou deschizand calculatorul.

Ultima oara cand am navigat pe blogul ei a fost in urma cu o luna.In fata mea a aparut povestea unui vis. Vis inghetat.

Cuvintele ei a m-au tulburat. Citindu-le m-am lasat cuprins de frigul gasit in randurile ei.

Nu am stiut ca cineva poate sa se simta asa de departe si rece.

Nu am cunoscut niciodata cum este sa fi atat de obosit incat sa nu-ti doresti sa te mai trezesti.

Nu am simtit niciodata cum este sa fi cuprins de frig, sa te sufoci cu gura deschisa dupa o gura de aer,  sa mori zbatandu-te sa traiesti.

Am privit fotografia mea cu multa atentie de data asta

Si am observat ce nu vazusem prima data, fiind atent la alte detalii.

Am privit-o pentru prima data in ochii.

In dispret cu zambetul ei seducator am vazut niste ochi mari, negrii dureros de tristi.

M-am indepartat instinctiv de calculator incercand sa pun distanta intre mine si ea.

Nu-mi doream probleme  si nici femei cu probleme.

Am respirat adanc sa-mi regasesc cumva echilibrul pierdut din cauza randurilor citite.

Cum poti fi intreg daca din tine s-a rupt jumatate si aruncata in lumea larga. Ca sa fi din nou complet trebuie sa-ti gasesti jumatatea. Ea exista. Dar este nevoie de un miracol ca sa te intregesti la loc.

Cand iubesti, inglobezi in tine constiinta unei alte fiinte. Pentru asta nu trebuie sa fi egoist. Doar cand fiinta iubita este in tine ii poti simti suferintele sau bucuriile.

Oare eu sunt intreg? nu m-am simtit niciodata ca si cum ceva mi-ar lipsi.

Oare sunt egoist? Oare nu sunt capabil sa iubesc?  Imi plac femeile si doresc sa se simta bine cu mine si eu cu ele.

Nu mi-am dorit niciodata mai mult. Intotdeauna am fost multumit cu ce am.

Cand iubesti, inglobezi in tine constiinta unei alte fiinte. Pentru asta nu trebuie sa fi egoist. Doar cand fiinta iubita este in tine ii poti simti suferintele sau bucuriile.

Cum adica cand iubesti inglobezi in tine constiinta unei alte fiinte? Notiunile  pareau mult prea abstracte pentru mine la ora 2 dimineata.

Mintea mea nu mai putea judeca limpede. Stiam ca nu pot raspunde pertinent inapoi.

M-am dus la culcare repetandu-mi ca un papagal: “Cand iubesti, inglobezi in tine constiinta unei alte fiinte. Pentru asta nu trebuie sa fi egoist. Doar cand fiinta iubita este in tine ii poti simtii suferintele sau bucuriile.”

Ii simteam suferintele, desi nu ne cunoasteam.

Atunci am stiut ce vreau sa-i arat

Sa-i arat dragostea! Dragostea care deschide portile fericirii. Ale ei si ale mele.

Amintirile Evei

copyright by Maddie Ancuta 21 sept 2012

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amintirile Evei

Vis inghetat

Published by:

suflet inghetat

Vis inghetat

Ti-a fost vreodata frig, atat de frig incat sa nu te mai poti misca?

Ti-a fost vreodata atat de frig, incat orice incercare a ta de evadare  sa fie o durere crunta fizica si sufleteasca?

Frigul care-ti cuprinde trupul in acele  lui de gheata si orice incercare disperata a ta  nu te poate incalzi? Inghetul ala napraznic care opreste timpul in loc?

Esti prins ca intr-un cub imens de gheata, dar tu continui sa respiri in speranta ca aburul caldurii din tine te va ajuta sa-l topesti.

Te zbati, plangi, lovesti dar…gheata se strange din ce in ce mai tare pana cand te prinde definitiv cu lacrimi in ochii si palmele deschise in semn de ajutor.

Frigul ala care iti ingheata mintea si te opreste sa mai traiesti.

Ramai intepenit cu trupul inghetat, sufletul inghetat, mintea care nu te lasa sa mai pui intrebari…

Totul este rece si neprietenos in tine.

Astepti…Astepti.. Astepti…

Astepti o minune de la tine.

Stii ca esti responsabil de frigul din tine.

Atunci cand te-ai parasit ai lasat “buruienile” gandurilor, frigul , indiferenta, sa te cuprinda.

Si pe zi ce trece incepi sa arati din ce in ce mai mult cu o casa parasita.

Dar tu stii ca nu poti arunca vina pe nimeni pentru asta. Nu este nimeni vinovat, pentru ca te-ai lasat otravit de propriile ganduri.

Ti-a fost vreodata atat de frig incat ti-ai dorit sa adormi si sa nu te mai trezesti niciodata, pentru ca incercarile de scapa din stransoara rece te-au secatuit de  toate puterile, lasandu-te fara vlaga, dorinta ,putinta??

Ti-a fost vreodata atat de frig incat sa adormi si sa iubesti linistea pe care o simti in somnul tau.

Ti-a fost vreodata atat de frig incat sentimentul asta atat de violent ti-a produs socul de care aveai nevoie sa te trezesti?

Dintr-o data te privesti in oglinda ghetii de care te-ai lasat cuprins…

si vrei sa te trezesti

TU vrei sa te trezesti, pentru ca in visul tau de gheata ai vazut multa dragoste in jurul tau.

Desi era liniste si pace in somul tau inghetat , nimic rau nu te mai putea atinge, dorinta sufletului tau de a fi fericit te-a trezit.

Stii ca esti inconjurat de frig, dar la fel de bine stii ca inima ta este calda si puternica.

Iar ea nu te poate lasa sa adormi. Inima ta  vrea sa alerge.

Inima ta calda se lupta  cu disperare cu gandurile inghetate de atata frig.

Inima ta ciocane atat de tare incat te trezeste.

Incet, incet, ochii tai inghetati prind caldura.

si te trezesti…

Totul te doare: mainile, picioarele, mintea, sufletul..

iar atunci gandurile iti spun sa-ti dormi mai departe visul inghetat pentru ca este mult prea dureros sa te trezesti

Dar inima ta fierbinte  iti incalzeste obrajii care devin rosii

Te privesti din nou in oglinda de gheata. Iar chipul pe care-l vezi iti aduce aminte de copilul din tine

Copilul vesel, cu obrajii rosii, veselie in suflet si pofta de joaca

Iti aminteste ca desi erai inghetat in joaca ta, cand totul te durea,  te duceai in casa unde era cald si bine.

Te duceai in casa care, era plina de dragoste si ceai cald.

Te schimbai de lucrurile reci si inghetate, iti puneai manusile pline de turturi langa caldura si priveai fascinant cum gheata sa transforma in apa, iar lucrurile tale devin iar moi si calde.

Ti-a fost vreodata atat de frig, incat sa simti forta caldurii care te cuprinde?

Gheata din mine incepe sa se topeasca.

Ma doare totul.

Dar stiu ca undeva ma asteapta un ceai cald si multa dragoste.

M-am intors dupa o perioada lunga in care mi-am dormit somnul inghetat.

V-am vazut in vis pe voi.

Aveam nevoie de dragostea voastra.

Stiu ca langa voi  este cald si bine.

Undeva o cana de ceai aromat cu gust de scortisoara ma asteapta.

Vreau sa-l sorb incet si sa ma bucur de gustul lui aromat.

 

Multumesc Victor pentru mesaj. Raspunsul  meu vine destul de tarziu.

Sunt suflete ranite care mor, altele care ingheata, unele din ele se trezesc.

Fluturii mor cand aripile le sunt atinse. Zborul lor le este frant din dorinta egoista de a-i prinde si  bucura de frumusetea lor.

Nimeni nu ar trebui sa prinda fluturii si sa le ucida zborul.

Ne putem bucura de joaca lor pe florile colorate, de frumusetea lor care ne incanta ochii si inima.

De ce sa ucizi ceva ce iti aduce bucurie in suflet?

Sufletul meu este ca un fluture.

Trebuie lasat liber ca sa te poti bucura de joaca lui frumoasa.

Ai citit Banchetul  lui Platon?

Platon ne povesteste despre fiinta androgina, pe care zeii au impartit-o in barbat si femeie. Din momentul in care ei a fost separati au fost foarte nefericiti si au plans pentru partea din ei care le-a fost luata.

Cum poti fi intreg daca din tine s-a rupt jumatate si aruncata in lumea larga. Ca sa fi din nou complet trebuie sa ti gasesti jumatatea. Ea exista. Dar este nevoie de un miracol  ca sa te intregesti la loc.

Cand iubesti, inglobezi in tine constiinta unei alte fiinte. Pentru asta nu trebuie sa fi egoist. Doar cand fiinta iubita este in tine ii poti simtii suferintele sau bucuriile.

De data asta m-am intors si nu voi mai pleca atat de repede.

Eva

 

drumul spre dragoste

din volumul Amintirile Evei

 

Maddie Ancuta
copierea sau preluarea oricarui text sub aceasta semnatura este strict interzisa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mesaje de dragoste

Poveste de dragoste londoneza

Published by:

poveste de dragoste londonezaZgomotul tocurile pasilor mei apasati pe caldaramul de piatra, erau singurele  care tipau in noapte. Frigul noptii  incremenise orasul. Luna plina  facea inutile toate felinarele de pe podul Westminster.

Imi era frig in hainuta subtire pe care o strangeam cu disperare in jurul meu. Incepusem sa alerg in speranta ca ma voi incalzi. In jurul meu nici tipenie de om. In departare se mai auzea din cand in cand cate o sirena de politie.

Tamisa clipocea in soapte. Tanguirea ei molcoma m-a dus cu gandul la mare, am tras cu nesat aerul rece , mi-am zambit cand am simtit in nari mirosul puternic al algelor.

200 de metrii ma desparteau de statia de metrou din Westminster si  30 minute de a prinde ultimul metrou care sa ma duca acasa.

Bing Bang! Bing Bang! 11 batai care veneau de la uriasul ceas Big Ben.

Din  ceata care incepea sa se coboare asupra orasului a aparut brusc o fata, cu o rochie subtire alba, in picioarele goale, avand parul despletit.

M-am oprit brusc, privind-o uimita de aparitia ei parca de nicaieri.

– Off englezoaicele astea, nu am sa inteleg cum pot face  fata frigului asta, care mie imi face sa-mi clantane dintii de frig, mi-a mormait singura in minte, imbratisandu-ma singura  in incercarea de a gasi putina caldura.

Frumoasa fata s-a oprit parca sa o vad. Nu o vedeam foarte bine, fiind destul de departe. Silueta ei parea desprinsa dintr-un tablou, ceata care ne invaluia pe amandoua, rochia ei lunga si alba o faceau aproape fantomatica.

Pentru cateva secunde m-am gandit ca poate are nevoie de ajutor, asa ca am uitat de frig si m-am indreptat hotarata spre ea.

Dintr-o data o vad cum escaladeaza podul, deschide bratele ca intr-un zbor si se arunca in gol.

Cu picioarele tremurande de frica, de data asta, m-am indreptat spre locul unde o vazusem. Am inceput sa strig dupa ajutor. Strigatele mele in noapte au ramas fara raspuns.

M-am indreptat  in fuga spre statia de metrou si am povestit lucratorilor de acolo ce am vazut.

Unul dintre ei a sunat la politie si a raportat ce vazusem. Nu am mai plecat fiind martora incidentului.

La scurt timp politia si-a facut aparitia. Le-am povestit ce am vazut. Au inceput sa faca imediat cercetari. Scafandrii urmand sa vina a doua zi de dimineata sa verifice zona.

Dupa declaratiile de rigoare, date de contact , primele cercetari, era deja aproape 1.00 noaptea cand am plecat spre casa cu un taxi.

Ajunsa acasa sub actiunea socului avut, mi-a fost imposibil sa adorm.

La prima ora am inceput sa rascolesc presa londoneza in speranta ca cineva a raportat o disparitie sau s-a prezentat sinuciderea din apropierea celebrului Big Ben.

Spre dezamagirea mea. Nu am gasit nimic.

La ora 13.00 am luat legatura cu ofiterul care se ocupa de caz.

Ce mi-a spus m-a lasat fara glas.

M-am prabusit efectiv pe pat, intrebandu-ma daca nu cumva am innebunit.

Din toate cercetarile facute, nimic nu a adus la iveala ca de pe podul Westminster o femeie tanara cu varsta de aproximativ 20 de ani ar fi incercat sa se sinucida, noaptea trecuta in jurul orei 11.00,  aruncandu-se de pe pod.

Totul a fost pus pe seama cetii, oboselii mele si probabil  imaginatiei mele.

Am refacut in minte firul evenimentelor. Dintr-odata am sarit din pat, m-am imbracat si am plecat spre Westminster.

Am ajuns si am inceput sa ma plimb in sus si in jos de-a lungul podului.

O multime de turisti zgomotosi care se plimbau de colo colo, facand poze si admirand frumosul ceas, arhitectura Casei Parlamentului, Tamisa, podul Londrei si tot ce era in jur.

Am plecat fara sa inteleg absolut nimic. Sa-mi fi jucat imaginatia mea un renghi?

A trecut o saptamana de la aceasta intamplare. Am verificat zilnic presa in cautarea de posibile noutati. Nimic!

Dar mintea mea era acum aproape obsedata de aparitia fantomatica a fetei din ceata.

Asa ca mi-am luat aparatul de fotografiat si m-am indreptat hotarata spre Westminster.

De data asta eram imbracata bine si foarte atenta. Era ora 22.00. O noapte cu un cer senin si o puzderie de stele. Liniste!

Dintr-o data  vad o fata cu o rochie alba, subtire si parul despletit care apare de nicaieri. Primul meu gand a fost sa o surprind pe camera, dar mi-am dat seama ca este imposibil sa pot face asta.

Asa ca am inceput sa alerg spre ea. La mijlocul podului am pierdut-o.  Ajunsa in locul  unde a disparut la fel de brusc asa cum a aparut, am observat sub lumina puternica a felinarului un nume Anne Marie Stevenson, incrustat  pe balustrada podului

M-am uitat in  toate partile. Nici urma de fata in rochie alba si parul despletit.

Eram fericita, dar foarte emotionata de descoperirea facuta.

M-am dus in goana acasa, am deschis calculatorul si am inceput sa caut numele Anne Marie Stevenson.

Bingo! Am gasit!

Tremurand de emotie am inceput sa citesc.

Anne Marie Stevenson nascuta pe 15 mai 1923 unica fiica a familiei John and Margaret Stevenson,nascuta in micutul orasel WhiteChappel a fost gasita innecata in Tamisa.

Pe data de 8 Septembrie 1943, la auzul vestii ca logodnicul ei ofiter Philip Dell a fost ucis in timpul unui raid aerian, nefacand  fata pierderii suferite,  s-a aruncat in jurul orei 11.00 aproape de miezul noptii de pe podul Westminester.

Trupul neinsufletit nu a putut fi gasit niciodata.

Priveam fascinata chipul frumos al fetei din fotografie.

Ochii mari si verzi, parul blond si lung. O fata de o frumusete uimitoare. Purta o rochie alba, lungam vaporoasa de voal.  Avea 20 de ani. In mana avea un buchetel de lacramioare.

Arata ca o tanara mireasa in asteptarea logodnicului.

Nu pot sa va descriu sentimentele de care eram invaluita. Uimire, soc, curiozitate, tristete, disperare dragoste, nefericire.

Dintr-o data am simtit  o durere ascutita cum ma cuprinde si-mi sfasie inima.

Am inceput sa plang, simtind brusc ca-mi lipseste ceva.

Am simtit ca trebuie sa se intample ceva. Toata fiinta mea era in alerta maxima.

A doua zi avand un buchetele de lacramioare in mana,  m-am dus la locul unde am descoperit numele ei.

Am ramas cateva minute conectata cu locul respectiv. Am simtit dragoste, frica, disperare, lacrimi, neputinta.

Am lasat buchetelul parfumat si cu sufletul plin de piosenie am plecat de acolo.

Ajunsa acasa am printat fotografia fetei, am pus-o intr-o rama si am aprins lumanari.

Nu intelegeam de ce fac asta, dar sufletul meu imi spunea sa fac asta.

Uitandu-ma la fotografia fetei am simtit nevoia sa desenez.

Si am inceput sa desenez… chipul unui barbat.

Ochii negrii si stralucitori, buzele pline, parul negru. Un chip puternic, masculin, care emana dragoste si cadura. Un barbat pe care as fi vrut sa-l imbratisez, sa-l simt langa mine. Stiam ca ma voi simti in siguranta in bratele lui.

Asa arata barbatul pe care am simtit ca trebuie sa-l desenez. Un barbat de care ma simteam foarte apropiata, ma simteam indragostita.

Am continuat  vizitele mele la Anne Marie, ii lasam un buchetel de  lacramioare de doua ori pe saptamana la aceeasi ora ora 21.00, pe podul Westminster langa locul unde era imprimat numele ei.

Stateam 10 minute, priveam in jur sperand sa revad aparitia fantomatica a fetei, ii zambeam in gand, ascultam linistea noptii si plecam acasa.

Au trecut doua luni de la intalnirea mea cu Anne Marie. Intr-o seara am revazut-o. S-a oprit destul de aproape de mine incat sa-i vad ochii verzi cum imi zambeau tristi in noapte.

Am simtit-o in mine ca o adiere calda, ca si cum ar fi vrut sa-mi spuna ceva, sa-mi lase un mesaj.

Aproape ametita de senzatia avuta, fiind la un pas sa lesin,  am simtit niste brate puternice cum ma prind si  o voce calda intrebadu-ma:

– Domnisoara, domnisoara sunteti bine?

Ridic privirea si vad niste doi ochi negrii si stralucitori cum ma cercetau curios.

Il privesc aproape fara sa respir. Este barbatul pe care l-am desenat. Barbatul pe care-l port in inima de aproape 2 luni,  barbatul strain de care sunt indragostita.

Probabil ca fata mea era destul de socata pentru ca el s-a indepartat brusc de mine spunandu-mi:

– Imi cer scuze ca am fost intempestiv, dar am avut impresia ca o sa va prabusiti, bagui el cerandu-si scuze, uitandu-se la fel de curios la mine.

-Aaa hmmm, mormai eu ridicol, inrosindu-ma la gandurile avute. Il priveam fascinata. Singurul lucru pe care-l simteam era dorinta mea puternica de a-l saruta.

-Numele meu este David Dell, s-a prezentat el politicos si usor amuzat de fastaceala mea.

Dell, Dell, Dell numele imi rasuna in minte si atunci am inteles Philip Dell.

– Ma bucur de cunostinta dl David Dell am spus cu o voce mai puternica dar inca nesigura, uimita de brusca descoperire facuta.

Numele meu este Therese Thomson, am continuat sa-l privesc intens si straniu, lucru pe care David cu siguranta l-a remarcat.

-Domnisoara Thomson, am vaga senzatia ca noi ne cunoastem, mi-a spus el fixandu-ma atent cu privirea lui care-mi ardea parca creierul.

-Da, am spus sec, ne cunosteam.

El a zambit aratandu-mi o privire mirata, usor amuzata.

– Domnisoara va urmaresc de aproape 1 luna de zile, veniti la aceeasi ora, in aceleasai zile cu un buchet de lacramioare pe care le lasati pe pod. O cunoasteti pe fata aceea?

Hmmm, deci stia si el, gandurile de confirmare imi aratau ca sunt martora intalnirii cu destinul meu.

Mi-am regasit increderea in mine, l-am privit direct in ochii si i-am povestit ce mi s-a intamplat in urma cu doua luni.

Cu fiecare cuvant spus, vedeam cum emotiile si uimirea pun stapanire pe el.

M-a ascultat in liniste. Dupa ce am terminat m-a intrebat scurt daca cred in destin.

Raspunsul meu a fost imediat si hotarat

-Da

Acum lasa-mi sa-ti spun si eu o poveste, a continuat el pe un ton cald.

In urma cu 6 saptamani, strabunicul meu Philip Dell m-a rugat sa-l aduc pe acest pod in locul unde ne-am intalnit azi. A ramas uimit vazand buchetelul de lacramioare. Fosta lui logodnica Anne Marie iubea lacramioarele si isi dorea  buchetul ei de mireasa sa fie facut doar din lacramioare.

Strabunicul meu si Anne Marie s-au iubit foarte mult. Anne Marie a fost iubirea vietii lui, sufletul lui pereche. Strabunicul meu a plecat in razboi si a fost ranit, fiind declarat  mort. El a fost in coma, dupa o perioada foarte lunga de convalescenta, recuperare si-a revenit si a fost adus in tara dupa aproape un an de la plecare pe front. Cand s-a intors in Londra a aflat ca logodnica lui, la vestea ca el a murit,  s-a sinucis, arucandu-se de pe acest pod, corpul ei nefiind gasit niciodata.

Tot restul vietii el a tot cautat-o. Desi s-a casatorit, a avut 3 baieti si 2 fete, niciodata nu a putut-o uita pe Anne Marie. Bunicul meu a murit a doua zi dupa ce l-am adus pe pod. Cred ca a simtit ca o sa moara si a venit sa-si ia ramas bun de la iubita lui.

M-a rugat sa aflu cine aduce florile. De asta te urmaream si-a terminat povestea zambindu-mi si privindu-mi la fel de intins ca si pana acum.

Am continuat sa-l privesc in tacere uimita de absolut tot ce mi se intampla.

Durerea din suflet a inceput sa se estompeze usor, un val de cadura si iubire coplesindu-ma.

Fara sa-i mai spun nimic, o forta nevazuta caruia nu m-am opus, m-a facut sa-l iau in brate si sa-l sarut.

Ceasul din turnul Londrei tocmai batea ora 23.00.

La un moment dat un zgomot ne-a facut sa ne intoarcem amandoi privirea.

In zare, prin ceata care incepuse sa se lase usor, am vazut doua siluete imbratisate.

O fata cu parul lung imbracata intr-o rochie alba , vaporoasa si lunga, in bratele unui barbat care o tine protector in brate.

 Maddie Ancuta

fotografie: Doru Moloce

copierea, reproducerea oricarui text care poarta aceasta semnatura este interzisa

Mai multe povesti in povestea de seara