Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: Muza

Arta de a fi TU

Exista intotdeauna speranta

Published by:

dezvoltare personalaIeri am lansat o noua provocare pe pagina de face book si v-am promis ca de azi va voi prezenta cateva povesti impresionante de oameni care si-au schimbta modul de viata, mintea, corpul, atitudinea.

Vin astazi cu o poveste incredibila. Eu am citit aceasta poveste cred ca in urma cu 4 ani. Stiu ca m-a impresionat foarte mult.

Am mai vorbit despre puterea exemplului si ca totul sta doar in determinarea noastra si dorinta de schimbare.

In fiecare zi vorbim despre dezvoltarea personala.

Cheia unei vieti sanatoase: asta insemnand o relatie sanatoasa cu familia, copii, sotul/sotia, prieteni, socializare, la locul de munca, tot ceea ce inseamna viata, cu absolut toate detaliile-porneste de la relatia cu tine insuti.

Esti fericit si incantat cu tine, in mod automat relatia cu cei din jurul tau este la fel.

Un om multumit va fi inconjurat de oamenii care au aceeasi atitudine.

Nimeni nu va sta langa un om morocanos, care se vaita toat ziua, care acuza. Acestia vor forma “grupul ” lor si vor arata acuzator spre ceilalti.

Dar …este foarte important faptul ca totul se poate schimba daca exista dorinta de schimbare.

 

Va las sa cititi povestioara urmtoare si sa meditati asupra ei. Ea este o muza incredibila pentru cei care vor sa porneasca pe drumul transformarii totale.

Povestea lui Tawni

Ca mulţi alţi oameni care se străduiesc să scape de kilo­gramele în plus, eu am fost supraponderală cea mai mare parte a vieţii mele, cu perioade scurte de greutate „normală” în timpul liceului. Dar modul în care atunci mă menţineam suplă nu era deloc normal: mama m-a trimis la o „fermă a grăsanilor”, unde am pierdut foarte mult din greutate, iar apoi m-am menţinut, forţîndu-mă să vomit după fiecare festin. In ultimul an de liceu, am renunţat la obiceiul de a voma, însă festinul a continuat. Pînă la urmă, m-am îngrăşat cu 25 de kilograme.

După liceu şi după împlinirea vîrstei de 20 de ani, mi-am găsit alinarea în mîncare. Eram deprimată şi însingurată, iar mîncarea mă ajuta să trec peste toate problemele. Era însă un cerc vicios. Eram deprimată, mîncam, apoi mă deprimam din nou datorită mîncării. Pînă să mă mut în San Francisco în 1994, cîntăream aproape 90 de kilograme, destul de mult pentru cineva cu înălţimea de 1,58 m.

Pentru ca totul să fie şi mai rău, în timpul mutării, maşina mi-a fost jefuită. Mi-au fost furate toate lucrurile, mai puţin hainele de pe bancheta din spate şi a trebuit să o iau din nou de la zero. La asta s-a mai adăugat şi faptul că eram într-un oraş necunoscut, unde nu cunoşteam pe nimeni, astfel că singurătatea era aproape de nesuportat. Din nou, am privit mîncarea ca pe o consolare. în primul an petrecut în San Francisco m-am îngrăşat cu 45 de kilograme, atingînd astfel 135.

Pînă la urmă, situaţia a început să se schimbe, însă foarte încet. Am început să mă redresez. Mi-am cumpărat haine şi mobilă şi am pornit o viaţă nouă.

în 1996 am plecat într-o călătorie de afaceri în Arizona. Cînd m-am întors în camera de hotel şi am deschis televizorul, se derula emisiunea „The Oprah Winfrey Show”. Nu era pentru prima dată cînd o urmăream: sUnt un mare fan al lui Oprah şi aveam obiceiul să-i înregistrez emisiunea zilnic. In acea după-amiază am rămas să privesc spectacolul, în care se lansa Make the Connection, o carte pe care Oprah şi Bob Green au scris-o împreună.

Stăteam în acea cameră de hotel şi nu puteam crede ce-mi auzeau urechile. Oprah se trezeşte la 5.00 dimineaţa ca să-şi facă exerciţiile ? Am cumpărat cartea şi mi-am petrecut aproape toată noaptea citind-o. M-a atras mai ales datorită faptului că nu vorbea despre o dietă, ci despre un stil de viaţă, despre cum munca trebuie să pornească din interior către exterior. Brusc, mi-am dat seama că am ştiut dintotdeauna că acela era modul în care urma să slăbesc.

In acea cameră de hotel am avut prima conversaţie sinceră cu mine însămi. Am recunoscut că, dacă una dintre cele mai ocupate femei din America îşi putea face timp pentru exerciţii, eu nu aveam nici o scuză. După ce m-am gîndit un timp, am realizat că nu aveam nevoie de cine ştie ce regim magic; aveam nevoie de ceva care să mă ajute să-mi schimb alimentaţia emoţională.

Cînd m-am întors în San Francisco, mi-am cumpărat o bandă de alergat, am aşezat-o chiar în faţa televizorului din aparta­mentul meu micuţ şi am început să merg pe ea în fiecare seară după serviciu, în timp ce priveam caseta cu înregistrarea emi­siunii zilnice a lui Oprah. Acest lucru se întîmpla în luna sep­tembrie. Pînă în decembrie, slăbisem deja opt kilograme.

Apoi, pe 4 decembrie, m-am trezit pentru prima dată să-mi fac plimbarea de rutină. (Nu puteam să nu am în minte exemplul lui Oprah, care se trezea la 5.00 dimineaţa şi mă gîndeam că aş putea deveni şi eu o persoană matinală.) N-am avut însă noroc: am avut un accident de maşină şi am petrecut şase luni într-un scaun cu rotile, în perioada de refacere.

Acest lucru ar fi putut însemna un regres serios, însă, de data aceasta, spre deosebire de incidentul cu jefuirea maşinii, m-am decis să mă fac bine, nu să mă înec din nou în amărăciune. Eram încîntată că slăbisem opt kilograme şi nu doream să mă îngraş iar cu încă 45. Imi analizasem cu obiectivitate comportamentul din trecut şi mă foloseam de asta pentru a-mi anticipa şi a-mi planifica un model de comportament viitor. Asta pentru că, de exemplu, ştiam că eram tentată să mănînc în exces atunci cînd eram stresată; dacă mă confruntam acum cu o situaţie dificilă, îmi aduceam ţelină sau morcovi ca să ronţăi, în loc să mă reped direct la dulciuri.

în plus, pusesem bazele unui grup de întrajutorare pentru cei care se chinuiau să lupte cu kilogramele, iar eu eram condu­cătorul lui. Trebuia să le ofer un exemplu demn de urmat: nu voiam să dezamăgesc grupul. Mai era ceva schimbat în acea perioadă. Dacă la început pierderea în greutate necesitase un efort uriaş de voinţă, acum, lucrurile care mă ajutau să reuşesc – mult exerciţiu şi reglarea dietei – deveniseră ceva obişnuit. Mi-am creat obişnuinţa de a duce o viaţă sănătoasă.

Grupul meu m-a ajutat în aceeaşi măsură în care l-am ajutat şi eu la rîndul meu. Prin puterea grupului şi a convingerii personale că nu trebuia să mă victimizez, n-am luat nici un gram în plus în acea perioadă de şase luni de după accident. Imediat ce m-am putut ridica din scaunul cu rotile, am luat-o de la capăt cu mersul. După trei luni, am alergat pentru prima dată cinci kilometri.

Pînă în 1998, slăbisem mai mult de 45 de kilograme. Acum cîntăream 80 de kilograme şi mă mîndream cu asta. Am ajuns aici treptat şi constant, prin echilibrarea alimentaţiei şi prin exerciţii fizice. In mod ironic, deşi făcusem înainte ani întregi de terapie pentru a scăpa de depresie şi am încercat chiar şi cu antidepresive, pînă la urmă exerciţiul, s-a dovedit a fi cel mai bun medicament, iar efectele sale secundare erau toate pozitive.

Nu aici se încheie povestea mea. Am cîştigat bătălia cu kilogramele datorită faptului că mi-am promis că nu voi lăsa nimic să-mi stea în cale; şi nu mi-am încălcat promisiunea. Anul trecut chiar mi-am reînnoit angajamentul şi am semnat „Contractul încheiat cu mine”  De data aceasta, obiectivul meu era să slăbesc îndeajuns încît să alerg la Maratonul din Chicago din octombrie şi să parcurg distanţa în mai puţin de cinci ore. Astăzi, am 30 de maratoane la activ şi cîntăresc 70 de kilograme.

Acest proces mi-a luat opt ani. Am avut şi eu parte de momente dificile, chiar şi de tragedii, în tot acest răstimp. Dar a meritat din plin, pentru că nu mi-am schimbat doar corpul, ci aproape flecare parte a vieţii. Pentru că fusesem mereu, înainte de această transformare, o perfecţionistă, viaţa mea o luase razna, întotdeauna eram eu cea care intra în contact cu prietenii, femei sau bărbaţi, şi făceam orice pentru a-i mulţumi. Sub această aparenţă se ascundeau sentimente de invidie şi de ranchiună. Acum am relaţii mult mai sănătoase, mai echilibrate. Dacă înainte nu aveam niciodată timp de mine, acum, acest lucru a devenit o prioritate. Mi se cere să fac un milion de lucruri zilnic, însă acum, înainte de a accepta, analizez modul în care ceea ce am de făcut îmi va afecta persoana. Nu mă mai pun ultima pe listă.

O  altă schimbare radicală din viaţa mea a fost capacitatea de a spune lucrurilor pe nume. De obicei, cînd soţul meu îşi lăsa şosetele aruncate pe podea, mă enervam şi mergeam să mănînc un bol plin cu îngheţată. Nu realizam faptul că, de fapt, mîncam pentru că eram supărată. Acum, în loc să mă reped la mîncare, prefer doar să spun: „Te rog, nu vrei să ridici şosetele de pe jos?”. Iau atitudine şi spun ceea ce gîndesc. Dacă ceva mă deranjează, o spun. Dacă cineva mă jigneşte, îl apostrofez.

Acum, exerciţiile au devenit o cale de defulare a sentimentelor. Obişnuiam să mănînc în funcţie de starea emoţională; acum, fac exerciţii sub aceeaşi influenţă. în maşină am o pereche de adidaşi în plus, pentru cazul în care, dacă sînt stresată, să pot trage pe dreapta şi să merg pe jos, decît să conduc pînă la primul refugiu.

Am învăţat să fixez limite noi şi să iau decizii care nu sînt întotdeauna plăcute celorlalţi. înainte de a mă căsători, prietenii mei nu erau întotdeauna fericiţi cînd le spuneam că nu pot ieşi în cluburi pentru că trebuie să adorm pînă la 10.00 seara, ca să mă pot trezi devreme şi să-mi fac exerciţiile. însă în asta constă totul. Am muncit din greu pentru fiecare kilogram pierdut şi încă o mai fac. De-a lungul timpului, am descoperit că adevărata mea pasiune şi bucurie în viaţă este să-i ajut şi pe alţii să trăiască aceeaşi bucurie ca şi a mea.

Aţi putea spune că Tawni este o adeptă a maratonului din mai multe puncte de vedere.

Viata si-a imbuntatit-o treptat, pas cu pas, este un test de rabdare pe baza contractului pe care l-a facut cu sine insusi.

Toate acestea sunt posibile daca suntem dispusi sa trecem peste obstacolele pe care viata ni le aseaza in fata.

Nu o sa va propun retete miraculoase, pastile, prafuri… eu nu cred in ele.

 

Sa incepem impreuna aceasta cursa.

Impreuna sa ajungem la linia de finish.

In aceasta cursa exista doar invingatori.

Impreuna vom reusi!

„Dacă vrei, poţi”.

 

Maddie Ancuta

 

 

Mesaje de dragoste

In cautarea unei muze

Published by:

MuzaParisul anilor 1800…
Oare de ce nu pot sa-i spun ca o iubesc? Oare de ce nu pot iubii?
Jaques privea femeia frumoasa care dormea langa el. O caldura placuta ii brazda trupul. Ii mangaia piele alba si catifelata, mirosea a flori salbatice. Se apleca asupra ei si o  saruta delicat.. Este atat de frumoasa. Oftatul neretinut sparse tacerea diminetii
Anna deschise ochii si-l privea in tacere. Jaques i-a prins privirea verde de smarald, o privea. Buzele ei rosii il atatau, o saruta dar nu cu pasiunea de care stia ca este in stare.
Patul era ravasit, erau doar urmele unei nopti salbatice si cu toatea astea.. De ce nu poate sa o iubeasca?
Ii admira frumusetea. Se ridica din pat se duse sa-si ia creionul si coala alba…
Incepu-se sa o schiteze. Asa cum era in pat: parul despletit si negru. Un san obraznic iesise la iveala,picioarele albe si delicate…
Problema lui .. sunt ochii…se uita la toate schitele si panzele imprastiate in camera, zeci de lucrari reprezentand nuduri, femei frumoase dar, el nu era multumit niciodata…
Le lipseste ceva. Le lipseste viata, sufletul. Stralucirea ochilor. Cum sa dau viata unui tablou  daca nu ma inspira.
Ochii lui negrii o scrutau cu infrigurare, incercand sa gasesca la ea ceva sa-l inspire. Dar nu simtea …Doamne nu m-ai pot sa pictez, un strigat disperat ii strabatu mintea
Se aude un ciocanit la usa.
Jaques se ridica,  parasind sevaletul. Trecu prin fata oglinzii. Se vazu. Corpul inalt si puternic ca a unui animal de prada. Parul negru ravasit si rebel, ochii lui negrii si stralucitorii faceau din el nu numai un barbat frumos dar mai ales deosebit.era Un inger rebel.Un inger decazut cum isi spunea singur.
Dar ochii lui spuneau o poveste. Ochii lui erau tristi adeseori.
Asa probabil sunt artistii, in cautarea imposibilului.Intotdeauna vor mai mult si nici macar ei nu se inteleg pe sine.
In drumul spre usa se uita la peretii plini da tablouri. Sute de ore nebuna de munca si totusi e nemultumit.
De cate ori lua o panza noua.. avea sentimentul ca se va ineca in albeata ei…
– Buna dimineata Jaques ! un barbat maruntel navali in camera.
– Jaques ai sa te imbolnavesti daca o sa continui asa. Iesi si tu din casa, dar incearca ziua. De atatea ori te-a invitata sotia mea la masa, spuse Mario, impresarul lui.
Am venit sa-ti spun ca peste o luna putem inchiria galeria Rose asa ca vei putea deschide expozitia. O sa vinzi toate tablourile.Arata-mi ce ai mai lucrat.
Jaques cu un ton aspru il opri.

-Nu este nimic gata si nu cred ca or sa fie gata. Nu am inspiratie.Nu sunt multumit de nici una din lucrarile mele.
-Esti nebun Jaques. Nu mai fi atat de dur si de critic cu tine. Esti obosit. Probabil ca iar ai chefuit asta noapte. Viata asta a ta nebuna o sa te distruga. Trebui sa te potolesti. Poate nu ar fi o solutie rea sa te asezi la casa ta. Sa te insori cu o fata buna care sa-ti faca copii sa aiba grija de tine.
-Stii bine ca eu nu o sa ma insor niciodata. Eu o astept pe EA,  care sa-mi reaprinda dragostea nebuna de viata, sa ma inspire.Viata mea este pictura, un zambet larg ii acoperi chipul frumos si salbatic.Nu m-as vedea cu o sotie pe cap care sa ma inebuneasca de una si de alta. Sunt un spirit liber. Eu vreau sa iubesc IUBIREA. Vreau sa o desenez. Am nevoie de sufletul meu pereche. Nu vreau doar sa ma insor. IUBIREA O IDEALIZEZ. Ddar nu ai tu cum sa intelegi asta, continua pe un ton usor ironic. Ai trei copii si-ti inseli nevasta fara rusine.Nu-mi tine mie teorii.
– Bine… bine.., raspunse Mario usor amuzat,  dar cum ai sa gasesti tu IUBIREA? daca toata ziua stai in casa.. iar noapte petreci ca un nebun.
Plimba-te… iesi afara…spui ca nu-ti gasesti Muza.. poate ca este afara si te asteapta.. rase el zgomotos..
Dar poate ar fi si mai bine daca ai pune pe usa. Anunt. CAUT MUZA. Sa vezi ce de femei vor veni la usa ta . Doar tu sa fi pregatit.
-Bravo Mario in sfarsit ai avut si tu o idee buna, rase Jaques zgomotos.O  sa dau anunt. In cautarea unei Muze.
Chiar am nevoie de o Muza…Muza este mesagera unei eterne povesti de dragoste. Este femeie suprema, care poate fi o zeita dau poate fi fata de la coltul strazii care imi canta si danseaza seara pe la ferestre. Muza este în artă ceea ce o spioană este în război, femeia aparent inexistentă şi în acelaşi timp omniprezentă! Nimic nu este mai necunoscut lumii decât muza, deşi muză poate fi orice femeie. Ea poate fi virgină sau nu, căsătorită sau nu, poate avea copii sau nu, practic neexistând nici un fel de reguli definite!
Stilul meu de pictor nu poate fi influentat de mine. Ci de femeie suprema. Vreau sa o iubescfara sa o ating. Vreau sa o intuiesc de la distanta. Vreau sa ma inspire.
Am nevoie sa lupt pentru o un suflet trup frumos de femeie.
Ca sa exist peste secole, am nevoie de EA. Trebuie sa o pictez pe EA. Sa ma seduca, sa ma domine, sa ma inspire, sa ma faca sa iubesc. Eterna poveste de dragoste.
Orice femeie poate iubi un soţ cu care împarte patul, orice femeie poate face copii, orice femeie poate avea o slujbă, o casă, bani, amanţi.

Puţine femei au însă suflet de muză! Femeia care poate iubi de la distanţă, femeia care poate iubi fără atingeri, acea femeie devine nemuritoare!
Din nefericire însă, cele mai multe femei sunt prea imature pentru a fi muze, mult prea speriate pentru a înţelege când sunt iubite în cel mai frumos mod cu putinţă. Adevăratele opere de artă se nasc mereu şi mereu din iubiri imposibile!

Trist dar adevărat, din iubirile posibile se nasc în general doar căsnicii şi copii!
Acum intelegi de ce eu nu ma pot insura? de ce nu pot iubi? de ce nu ma pot lasa iubit? eu caut DRAGOSTEA eterna pe care vreau sa o pictez.Vreau ca peste zeci de ani cand oameni vor privii picturile mele sa descopere cum arata adevarata DRAGOSTE…

Va continua…

Maddie Ancuta

 

 

copierea sau reproducerea oricarui text sub aceasta semnatura este interzisa.