Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: Moise

Top Secret

Marturii socante- Cartea lui Enoch

Published by:

enigme ale bibliei Marturii socante –  personaje stinghenitoare
Cartea Adi Parva din Mahabharata povesteşte cum a fost conceput şi crescut semizeul Kama. Nefiind încă măritată, mama lui, Kunti, a fost vizitată de zeul Soarelui. A urmat naşterea unui  Fiu asemănător cu tatăl, căci radia ca soarele însuşi. Temându-se ide rusineade a-şi fi pierdut virginitatea, Kunti pune copilul într-o pe care o duce în secret la fluviu. O femeie cumsecade pe numie Adhirata salvează copilul şi îi dă numele de Kama, apoi îl creste ca pe propriul ei fiu.
Similitudinea cu povestea lui Moise sare în ochi. întâlnim nenumăraţi fii de zei. Ei mişună cu sutele în mituri,dar sunt prezenţi şi în textele oficiale considerate serioase. Să ne oprim si asupra unei poveşti, care figurează pe unul din pergamentele descoperite în 1947 pe malul Mării Moarte şi care datează din secolul al II-lea înainte de Cristos.
Revenind dintr-o călătorie care îl obligase să absenteze mai  mult de nouă luni, Lemec, tatăl lui Noe, îşi manifestă uimirea descoperind în căminul său un copilaş care nu putea fi al lui şi care nu-i prea semăna.

Lemac şi-a copleşit cu reproşuri nevasta, si aceasta a început să se jure pe tot ce avea mai scump. „O, hlapanul meu,… această sămânţa este de la tine, de la tine este acest fruct — şi nu de la un străin, de la un păzitor sau de la un fiu al cerului.”

Dar Lemec nu a crezut nici o vorbă. Foarte tulburat, Lemec s-a dus să ceară sfatul lui Matusalem, tatăl său, care, după o matura cugetare, nu a găsit nici o explicaţie acestei naşteri. De aceea Matusalem s-a dus şi el să-şi consulte propriul tată, pe înţeleptul Enoch, care, dupa ce l-a ascultat, l-a trimis acasă spunându-i că dreptatea divină avea să lovească pământul şi omenirea şi că toate fiinţele vor fi nimicite pentru că sunt spurcate si corupte. Enoch a adăugat că ar trebui sa-i ceară lui Lemec să păstreze copilul şi sa-i dea numele de Noe. Şi a mai spus că Noe fusese se ales să devină patriarhul a tot ce va trăi după mareajudecată.
Această întâmplare este de-a dreptul uimitoare. Mai întâi pentru că ea menţionează de mai multe ori posibilitatea ca tatăl lui Noe să fi fost un fiu al cerului; apoi pentru că se afirmă că părinţii lui Noe fuseseră deja preveniţi despre viitorul potop; şi mai ales pentru că bunicul Matusalem fusese încunoştiinţat de
acelaşi Enoch care, conform tradiţiei, a urcat puţin după aceea la cer într-un car de foc.
Dacă părinţii Bisericii ne-ar fi socotit nişte adulţi, atunci ar fi făcut loc cărţii lui Enoch în Biblie. Faptul că au sustras această carte domeniului public, este un motiv suficient pentru a face cunoştinţă cu Enoch şi a ne întoarce mereu la el.
După ce ai luat cunoştinţă de mesajul lui Enoch, înţelegi că Biserica avea motive întemeiate să ne lipsească de cartea lui, deoarece găsim în ea informaţii atât de explozive încât ar fi riscat să răstoarne de pe piedestal imaginea lui Dumnezeu pe care ne-o oferă Vechiul Testament.
Cine era deci acest Enoch al cărui nume înseamnă Iniţiatul, Luminatul, Informatul?
Enoch este, după Moise, al şaptelea din cei zece patriarhi care au trăit înainte de potop. Fiul lui Jered, el a fost, vreme de mii de ani, uitat în beneficiul propriului său fiu Matusalem, care a trăit nouă sute şaizeci şi nouă de ani. După primele şase cărţi ale Bibliei, Iniţiatul Enoch a trăit trei sute şaizeci şi cinci de ani înainte, nu de a muri, ci de a urca Ia cer într-un car de foc.
Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că textul primitiv al cărţii lui Enoch a fost redactat în ebraică sau în armeană. Acest text original s-a pierdut şi nu a mai fost găsit până azi. Totuşi, etiopienii au tradus în limba lor o versiune grecească redactată la începutul erei creştine şi descoperită în Egipt. Nu se ştie în ce epocă a fost încorporată această carte a lui Enoch în Biblia care se folosea în Biserica etiopiana.
Dacă ne încăpăţânăm să interpretăm Cartea lui Enoch exclusiv după metoda teologilor, ne vom găsi efectiv în faţa unui labirint de proporţii bizare, pe care nici un fir al Ariadnei nu le leagă între ele. în schimb, dacă neglijăm înfloriturile pitoreşti care o înfrumuseţează pentru a nu reţine decât scheletul acestei opere, descoperim un mesaj ciudat de dramatic pentru un cititor trăind în epoca noastră.
Comentatorii Cărţii lui Enoch sunt cu toţii de acord că e opera unui singur autor şi că ea a fost redactată în cursul ultimului sfert al secolului al II-lea înainte de Cristos.
Textul lui Enoch ilustrează într-o manieră exemplară ceea ce deja am spus despre dificultatea unui narator de a exprima ceva pentru care nu există cuvinte. Martorul direct şi naratorul sunt în aceeaşi măsură depăşiţi de situaţia inexprimabilă pentru că e de neconceput. Singura soluţie constă în recurgerea la comparaţii. De aceea, expresia „ceva ca…” revine la fiecare pas, aşa cum se întâmplă de obicei când e vorba să descrii un obiect, un fenomen mea niciodată observat şi în avans faţă de epoca în care apare pentru prima dată. In lipsa unor cuvinte precise şi adecvate, observatorul, naratorul dă aici frâu liber unei fantezii cu totul orientale recurgând la alegorii.

Primele cinci capitole ale Cărţii lui Enoch anunţă o judecată din urmă. Dumnezeu din cer îşi va părăsi locuinţa şi va veni pe pamânt cu legiunile lui de îngeri. Următoarele unsprezece capitole descriu căderea îngerilor apostaţi care s-au unit cu fiicele oamenilor, încălcând astfel voinţa divină. Aceşti îngeri au primit de la Dumnezeul lor nişte misiuni atât de exact definite, încât este destul de greu să vezi în ei nişte miliţieni ai cerului:
Semiasa îi învaţă descântecele şi arta de a tăia rădăcinile, Arniaros exorcismele, Barachel observarea stelelor, Kokabel astrologia, Ezechiel ştiinţa norilor, Arakiel semnele pământului, Saniasavel semnele Soarelui, Seriei semnele Lunii…
Ai impresia că Dumnezeul acestor îngeri a numit adevăraţi instructori, adevăraţi specialişti în vederea unor sarcini care îi asteptau pe Pământ. Aceşti instructori erau extrem de competenţi, fiecare in domeniul lui, având cunoştinţe infinit superioare cunoştinţelor locuitorilor Pământului din acea epocă.
Capitolele XVII-XXXVI reprezintă partea esenţială a Cărţii. Ele descriu călătoria lui Enoch în diferite lumi, sub îndepărtate bolţi cereşti. Capitolele XXXVII-LXXI relatează parabole foarte diverse, formulate de zei pentru profet. I s-a ordonat lui Enoch să noteze aceste mesaje pentru ca ele să fie transmise unor generaţii îndepărtate, caci contemporanii lui nu erau în stare să le înţeleagă aspectul tehnic. Era deci vorba de mesaje pentru viitor. Aceasta nu este interpretarea mea personală, ci exact cea care se află în text.
Capitolele LXXII-LXXXII conţin indicaţii minuţioase despre parcursul Soarelui şi al Lunii, despre zilele adăugate, despre mişcarea stelelor şi mecanica cerească. Ele precizează coordonate geografice în univers. Ultimele capitole relatează convorbirile lui Enoch cu fiul lui, Matusalem, căruia îi anunţă potopul. în sfârşit, ele povestesc urcarea profetului la cer într-un car de foc.
Versiunea slavă a Cărţii lui Enoch relatează nişte evenimente nemenţionate în textul abisinian. Aflăm astfel cum a intrat profetul în contact cu vizitatorii veniţi din cer:

Aveam trei sute şaizeci şi cinci de ani când într-o zi din cea de a doua lună mă aflam singur acasă… Am văzut atunci doi oameni foarte înalţi, pe care nu-i mai văzusem niciodată pe pământ. Faţa lor strălucea ca soarele, ochii ca nişte făclii aprinse; gura lor arunca foc; hainele erau extraordinare şi braţele lor semănau cu nişte aripi de aur. Stăteau la căpătâiul patului meu şi mă chemau pe nume. M-am trezit din somn şi m-am ridicat în capul oaselor, apoi m-am înclinat în faţa lor, palid de spaimă. Atunci cei doi oameni mi-au spus: „Nu avea frică, Enoch, fii fără teamă. Domnul ne-a trimis la tine; azi trebuie să urci la cer cu noi. Spune fiilor şi servitorilor tăi ce trebuie să facă în casă. Dar nimeni nu trebuie să pornească în căutarea ta până când Domnul nu te va readuce la ei…”.
Comentatorii religioşi afirmă în mod constant că patriarhul antediluvian a avut în acest caz o viziune. Extrema precizie a acestui text contrazice interpretarea lor. Enoch se trezeşte şi, după cum i-au cerut vizitatorii lui, comunică alor săi ce au de făcut în absenţa lui.
Aventurile lui Enoch nu au fost redactate la întâmplare, ci după instrucţiunile exprese care i-au fost date:
Domnul îmi spune: „O, Enoch, uita-te bine la scrierea tablelor cereşti, citeşte ce stă scris pe ele şi aminteşte-ţi în detaliu”. M-am uitat la tot ce era pe tablele cereşti, am citit tot ce era scris, am luat aminte şi am citit Cartea.
Aceasta este doctrina complicată a înţelepciunii, redactată de scribul Enoch şi aşa precum trebuie să fie lăudata de toţi oamenii, aşa precum trebuie să judece tot pământul.
Aceasta este Cartea, cuvântul dreptăţii şi al adevăratei Doctrine a paznicilor eterni.
Şi acum, Matusalem, fiul meu, îţi voi povesti totul şi îl voi scrie pentru tine. Ţi-am dezvăluit totul şi ţi-am înmânat cărţile unde stau scrise toate aceste lucruri. Matusalem, fiul meu, ai grijă de cărţile (scrise) de mâna tatălui tău şi transmite-le generaţiilor viitoare de pe pământ.
Totul este atât de sobru, de deliberat, încât fiinţa care i-a dictat iui poate fi considerată deloc imaginară. Nici un zeu nu a cerut v i i-odată descrierea amănunţită a actelor lui. Versiunea slavă a cărţii Im I noch ne spune şi câte volume i-au fost dictate profetului. Ea Iurmează că redactarea lor nu s-a făcut după dictarea Domnului In persoană, ci după cea a arhanghelului Bretil.
Şi mi-a descris toate lucrurile din cer, de pe pământ, din mări, originile tuturor elementelor, cursul anotimpurilor, al zilelor şi transformările, cerinţele şi învăţămintele. Şi Bretil mi-a vorbit timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi; buzele lui vorbeau Iară odihnă. Iar eu scriam la rândul meu fără să mă opresc. Când am terminat scrisesem trei sute şaizeci de cărţi.
Cartea lui Enoch îi menţionează frecvent pe paznicii eterni.
Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul din fiii oamenilor nu ştia unde se ascunsese, unde stătea, nici ce se întâmplă cu el… Şi iată că paznicii Marelui Sfânt m-au chemat pe mine, scribul Enoch, şi mi-au spus: „Enoch, scribul dreptăţii, du-te şi anunţă paznicilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul şi sfântul loc de şedere, care s-au corupt cu femeile aşa cum fac fiii oamenilor, care şi-au luat nevastă…
Ar fi o blasfemie să îi asimilezi pe aceşti paznici ai cerului cu nişte îngeri inocenţi. Efectivul lor era destul de numeros. în total două sute, care au dat naştere la o mie de copii. Două sute de gardieni în expediţie, lipsiţi de femei, care au plecat în căutarea obiectului dorinţei lor aşa cum fac toţi militarii din teritoriile ocupate.
Aceştia şi-au luat femei, fiecare dintre ei şi-a ales una şi a început… să se spurce cu ea… Ele au rămas grele şi au adus pe lume giganţi înalţi de trei sute de coţi. Ei s-au dus la fiicele oamenilor de pe pământ, au dormit cu ele şi s-au spurcat cu femei… Dar femeile au dat naştere unor giganţi şi tot pământul a fost umplut de sânge şi de răzbunare.
In cazul în care ar mai exista oarecare îndoieli în privinţa originii şi naturii paznicilor, Enoch le spulberă definitiv relatând discursul pe care i-1 ţine Domnul care comandă trupa lor.
Vino aici şi ascultă ce-ţi spun. Te vei duce la paznicii cerului care te-au trimis (la mine) pentru a interveni în favoarea lor, şi le vei spune: „Voi trebuia să serviţi drept intermediari pentru oameni, nu oamenii pentru voi. De ce aţi părăsit înălţimile cerului etern, aţi dormit cu femei, v-aţi spurcat cu fiicele oamenilor, v-aţi luat femei, aţi făcut precum copiii pământului şi aţi dat naştere la fii giganţi? Deşi eraţi nemuritori, v-aţi murdărit cu sângele femeilor, aţi făcut copii cu sânge şi came, aţi adus pe lume came şi sânge ca cei care sunt muritori şi pieritori.

Situaţia e clară. Enoch îl are în faţa lui pe comandantul paznicilor. De fapt nu este singurul care aminteşte de aceşti paznici, căci profetul Ezechil vorbeşte şi el despre ei în Biblie. Ei apar şi în epopeea sumero-babilonianâ a lui Ghilgameş, după cum este evocată şi naşterea giganţilor. în Biblie, Baruch, discipol al profetului Ieremia, indică numărul giganţilor care existau pe pământ înainte de potop: „Domnul a adus potopul pe pământ şi a nimicit orice fiinţă, inclusiv pe cei patru milioane nouăzeci de mii de giganţi. Apa a depăşit cu cincisprezece coţi cei mai înalţi munţi”.
In relatarea lui Enoch se simte clar ironia comandantului, care s ar fi aşteptat sâ-i vadă mai curând pe paznici intervenind în lavoarea oamenilor, decât sâ-i vadă pe oameni devenind avocaţii subordonaţilor lui.
Comandantul nu poate accepta faptul că trupa lui s-a destrăbălat cu oamenilor care sunt „muritoare şi pieritoare”… şi această idee îl înfurie. El însuşi şi subordonaţii lui nu sunt decât în aparenţă nemuritori. Ruşinoasa depravare a fiicelor oamenilor şi naşterile ulterioare ar putea pune în pericol această reputaţie. Copiii născuţi din iubirile echipajului său vor dovedi locuitorilor acestei planete ca au fost înşelaţi şi că vizitatorii pe care ei îi considerau zei nu sunt deloc nemuritori.
Inţelegem enervarea comandantului în faţa nesupunerii echipei pe careo lăsase pe Pământ în misiune de recunoaştere şi ca ajutor pentru dezvoltare, în timp ce el parcurgea cu astronava alte regiuni
Ale sistemului solar. Vinovata concupiscenţă a paznicilor s-a aşezat in calea proiectelor inginerilor cosmosului. Urâtă poveste pentru comandant! îl rog pe cititor să nu uite de giganţii născuţi dintr-o incalcare a disciplinei. Voi demonstra mai departe că ei au existat
şi voi prezenta amprentele pe care labele lor mari le-au lăsat pe drumurile preistoriei.

„Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul dintre fiii omului nu ştia unde stătea şi ce se întâmplase cu el.” în vremea aceea era de neconceput ca un individ în came şi oase, cum era Enoch, să se evaporeze aşa dintr-o dată fără să lase vreo urmă. Nimeni nu ar fi ştiut vreodată unde a fost profetul dacă nu ar fi oferit el însuşi cheia misterului: Enoch urcase la bordul unei astronave.
Iată cum vorbeşte astronautul Enoch:
M-am dus în cer. Am intrat şi m-am apropiat de un zid din pietre cristaline înconjurat de limbi de foc şi a început sâ-mi fie frică. Am traversat limbile de foc şi m-am apropiat de o casă mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemănătoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor şi fulgerelor, între care se aflau îngeri, iar cerul era de apă. Zidurile erau înconjurate de o mare de foc iar uşile ardeau de foc.
Mai era o casă, mai mare decât prima; toate uşile erau deschise. (Această, casă) era, din toate punctele de vedere, remarcabilă prin pompa şi grandoarea ei. Podeaua era de foc, părţile de sus erau fulgere şi stele care se mişcau în cerc, iar tavanul era un foc arzător. Am zărit un tron ridicat; de jur împrejurul lui era ceva ca soarele strălucitor. Sub tron se ridicau fluvii de foc şi n-am putut să mă uit la ele. Marea Maiestate era aşezata (pe tron); veşmintele ei erau mai strălucitoare decât soarele şi mai albe decât zăpada. De jur împrejur stăteau zece mii ori zece mii, şi el face tot ce-i place. Şi cei care se află lângă el nu se îndepărtează nici ziua şi nici noaptea, şi nu-1 părăsesc deloc.
M-au luat cu ei şi m-au transportat într-un loc. Am văzut originea luminilor, magaziile cu fulgere şi tunete, am văzut gura tuturor fluviilor de pe pământ şi am văzut gura genunii.
Am văzut piatra unghiulară a pământului, am văzut cele patru vânturi care poartă pământul, şi firmamentul. Am văzut vânturile cerului, cele care fac să se mişte, să se rotească discul soarelui şi ai tuturor stelelor. Am văzut vânturile care poartă norii deasupra pământului; am văzut drumul îngerilor şi am văzut la capătul pământului firmamentul de deasupra pământului.
Am văzut o prăpastie adâncă cu coloane de foc ceresc şi am văzut, de dedesubt, căzând coloane de foc care nu ar fi putut fi măsurate în adâncime sau în înălţime. Dincolo de această prăpastie am văzut un loc deasupra căruia nu era firmament, dedesubtul căruia nu era pământ, nici apă. Nu erau nici păsări, era o lume pustie şi lugubră. Am văzut acolo şapte stele ca nişte munţi mari în flăcări. La întrebarea mea îngerul a răspuns: „Iată locul unde sfârşeşte cerul şi pământul.”
Am călătorit până când am ajuns într-un loc unde nu era nimic. Am văzut acolo ceva îngrozitor: nu am văzut cer sus, nici pământ jos, nimic decât un loc pustiu. Acolo era un foc mare care ardea; acest loc avea tăieturi până în străfunduri şi era în întregime umplut cu coloane mari de foc care cădeau.
Totul este cât se poate de limpede.

Enoch descrie exact o calatorie în spaţiu, recurgând la comparaţii care să permită contemporanilor lui să-şi facă o idee despre aventura sa. Ca şi Ezechil, el începe prin a povesti cum o navetă auxiliară l-a dus la astronava principală. Enoch este frapat de uimire şi îngrozit.
Nu cunoaşte materialele din care este făcut aparatul spaţial, şi de aceea nu poate face altceva decât sa-i compare învelişul calorifug cu nişte pietre cristaline asemănătoare cu cele pe care contemporanii lui le putuseră vedea împodobind templele şi I palatele… Duzele pentru reacţie pornite deja pentru plecare ardeau ca nişte limbi de foc. Construit din acelaşi material ca şi coca exterioara, interiorul aparatului i s-a părut construit şi el tot din cristal.
Ceea ce Enoch ia drept tavan nu este, evident, decât ce zăreşte prin tambuchi, dar nu ştie ce este sticla calorifugă care îi permite să observe mersul astrelor. Marea de foc care învăluie aparatul este produsă de reflectarea de către cocă a luminii solare neatenuatâ într-un spaţiu lipsit de atmosferă.
In cea mai mare dintre cele două nave îl întâlneşte pe comandant, Marea Maiestate, pentru că toată lumea îl ascultă şi nu mai e nimeni deasupra lui. Ţinuta comandantului i se pare mai strălucitoare decât soarele şi mai albă decât zăpada – comparaţie justificata dacă ne gândim că Enoch şi compatrioţii lui nu se acopereau decât cu ţesături aspre din păr de capră.
Trebuie să fii orb ca să perşi şti, aşa cum fac unii comentatori, să consideri aceasta descriere a unei astronave drept un vis sau o viziune.
Profetul povesteşte cum a văzut gura tuturor fluviilor Pământului, el descrie acel no man’s land unde nu trăiesc păsări, acea zonă de frig mortal unde orizontul nu mai există, „locul unde se sfârşeşte cerul şi pământul”. Iata ce spune Enoch despre faţa înspăimântătoare a cosmosului:

Acolo ochii mei au văzut secretul fulgerului şi tunetului, secretul vânturilor, cum se împart ca să bată pe pământ, şi secretele norilor şi de ce cade roua. Acolo am văzut de unde pleacă în cutare loc şi cum, de acolo, se impregnează (de apă) ţărâna pe pământ.
Mi s-au arătat după aceea toate secretele fulgerului şi ale luminilor, cum izbucnesc în binecuvântări pentru a sătura pământul.
Căci tunetul are legile lui bine definite în ceea ce priveşte durata zgomotului care îl comandă. Tunetul şi fulgerul nu sunt niciodată separate. însufleţite de spirite, ele călătoresc împreună, fără să se despartă. Căci atunci când cade fulgerul îşi face auzit glasul şi tunetul.
Enoch are cunoştinţe ce nu vor intra în posesia omenirii decât mii de ani mai târziu. Ştim că tunetul este produs de dilatarea bruscă a aerului încălzit de fulger, şi că se propagă cu viteza sunetului (343 m/sec).
Legile naturii ar fi fost cunoscute cu mult înainte dacă omul s-ar fi putut instrui după Cartea lui Enoch. Dar, pe drept cuvânt, capii Bisericii s-au temut de cititorii prea inteligenţi ai Bibliei, care ar fi putut descoperi în ea legile fizice ce guvernează universul. Omul ar fi putut să ştie de multă vreme, în loc să fie obligat să creadă. Când vedem la televizor formaţiunile de nori de deasupra pamântului, înţelegem ce voia să spună Enoch care a asistat de la mare distanţă la acest fenomen: am văzut magazia fulgerelor.
Fulgerele sunt scântei electrice enorme între două îngrămădiri de nori cu sarcini opuse, care formează între ele canale de descărcare. Numai atunci când unul din aceste canale atinge pământul sau o altă îngrămădire de nori se produce sub formă de lulger, descărcarea majoră cu „coloane de foc ceresc”. Până în clipa aceea se poate spune că fulgerele s-au strâns în nişte „magazii”. Enoch nu avea nici cea mai mică idee despre electricitate.
După zilele acelea, în acel loc unde am văzut toate feţele a ceea ce era ascuns – fusesem luat de un vârtej de vânt şi dus spre occident – ochii mei au văzut acolo toate lucrurile ascunse care trebuie să ajungă pe pământ: un munte de fier, unul de cupru, unul de argint, unul de aur, unul dintr-un metal moale şi altul din plumb. Inginerul mi-a zis: „Aşteaptă o clipă şi ţi se va dezvălui tot ce este ascuns. Aceşti munţi pe care i-au văzut ochii tăi, muntele de fier, muntele de cupru, muntele de argint, muntele de aur, muntele de metal moale şi muntele de plumb, toate vor fi, în faţa alesului tău, precum ceara în faţa focului şi precum apa care coboară din înaltul muntelui… Asta va însemna sfarsitul, pentru că ei vor cunoaşte toate secretele… precum şi tonic forţele ascunse şi forţele tuturor acelor care practică farmecele… care topesc imagini în fonta(pentru că vor cunoaşte) in sfarsit arta de a extrage granitul din pulberea pământului şi sa scoală metal moale din pământ. Căci plumbul şi zincul nu se extrag din pământ (ca metal prim). Există o sursă care le produce.
După cum Enoch a aflat în zorii timpurilor, sateliţii din zilele noastre detectează diferite zăcăminte metalice – munţii de fier, de cupru, de aur şi de argint – aflate sub suprafaţa crustei terestre.
Enoch are dreptate când spune că argintul se obţine plecând de la pulberea pământului. In porţiunea accesibila a scoarţei terestre conţinutul în argint al solului este de aproximativ 0,1 g la tonă. Argintul se găseşte mai frecvent ca subprodus de extracţie al altor metale decât sub formă de zăcăminte rentabile prezentând
o proporţie de vreo 500 g la tonă. Oricum, trebuie extras din pulberea pământului. Plumbul nu se găseşte decât foarte rar în stare pură în scoarţa terestră. Se obţine prin piroreducere, la o temperatură cuprinsă între o mie şi o mie două sute de grade, masa în fierbere scurgându-se atunci din cuptor ca un izvor. La fel stau lucrurile şi pentru zinc care nu există, în porţiunea de scoarţă terestră deja explorată, decât cam 3 g/t.
Enoch înseamnă în ebraică iniţiatul. Trebuie să recunoaştem că în timpul călătoriei sale în spaţiu, savanţii astronauţi l-au iniţiat într-adevar în diverse tehnologii absolut necunoscute în epoca în care traiau.

Ipoteza extraterestra Erich von  Daniken

Mai multe articole in Top secret

Top Secret

Zeii au existat in carne si oase

Published by:

dovezi extraterestre

vimana

Va prezint un capitol foarte interesant   si recomand celor interesati de acest subiect urmatoarea carte  Ipoteza extraterestra -Dovezile mele de Erich von Daniken – Zeii au existat in carne si oase –

PARŞII
“Sprijinindu-mă pe indicii revelatoare, luate din surse arhaice nefalsificate, vreau să demonstrez ca zeii, departe de a fi imateriali, au existat în came şi oase… că această existenţă nu este nici pe departe limitată la nişte apariţii spectaculoase şi la preafericita întoarcere în cerul lor natal… că s-au dedat aici pe Pământ în mod activ procreării de descendenţi de ambele sexe… ca au lăsat în cărţi (sacre sau nu) mesaje sau informaţii… şi ca aceşti zei au comis greşeli care nu au nimic comun cu divinul!
Pe scurt, voi dovedi ca zeii nu corespund cu imaginea sofisticată pe care ne-o prezintă religiile. Sursele la care voi apela sunt abundente şi generoase.
In persană, cuvântul avesta înseamnă text fundamental sau învăţătură. Avesta cuprinde ansamblul textelor religioase ale parşilor (mazdeişti din India), care au rămas, până în zilele noastre, adepţii lui Zoroastru. Refuzând să se convertească la Islam, parşii au emigrat în mare parte spre India în secolul al X-lea. Sunt pe cale de dispariţie căci nu se căsătoresc – între ei – decât în amurgul vieţii şi rata naşterilor este slabă. Acum n-au mai rămas decât vreo sută de mii. Vorbesc gujerati, limba neoindianâ, dar îşi celebrează cultul în limba avesti. Dotată cu propriul ei alfabet, această limbă a sfârşit prin a deveni aproape de neînţeles în cursul secolelor.
Numai un sfert din Avesta a ajuns până la noi. Restul s-a pierdut. Partea care s-a păstrat cuprinde Yasna, unde se găsesc formulele invocatoare destinate să însoţească sacrificiile; Yastii, care sunt imnuri închinate celor douăzeci şi una de divinităţi, o colecţie de vechi mituri iraniene completate ulterior; Wisprat, cu formule incantatoare pentru divinităţi şi Videvat, culegere de legi religioase însoţite de prescripţii de penitenţă şi de purificare.
O parte din textele păstrate au fost scrise cu caractere cuneiforme la ordinul lui Dariu cel Mare (550-486 î.e.n.), a fiului său Xerxes I (519 – 465 î.e.n.) şi a nepotului sau Artaxerxes (către 465 – 425 î.e.n.).
Ahuramazda, zeul suprem din Avesta, a creat cerul şi pământul. Cu rare excepţii, celelalte divinităţi nu sunt menţionate decât foarte sumar.
Numeroasele capitole din Avesta dezvăluie cunoştinţe extrem de avansate pentru epoca în care a fost redactată această carte. Iată ce se poate citi în mitul creaţiei:
Yima a fricţionat pământul astfel încât acesta şi-a sporit de trei ori întinderea. Pe o treime din suprafaţa lui nu au mai rămas de atunci decât turmele de oi, animalele de tracţiune şi oamenii. Yima a făcut aceasta după bunul lui plac, aşa cum face totdeauna.
Ştim azi că suprafaţa globului cuprinde 70,8% apă şi 29,2% – ceva mai puţin de o treime – pământ. Vechii locuitori ai Persiei nu dispuneau încă de o hartă a lumii. Cine le-a spus că o treime sunt continente pe care merg turmele, animalele de povară şi oamenii?
Prescrierile de ordin igienic dictate de Ahuramazda sau de profetul Zoroastru (630 – 588 î.e.n.) privesc transmiterea bolilor prin contagiune microbiana, dovadă acest fragment din Avesta:
Un om moare în fundul unei văi. Păsările zboară din vârful munţilor spre fundul văii. Ele zboară până la cadavrul omului mort pe care îl devorează. Apoi păsările zboară spre vârful munţilor. Zboară până la un copac, unde vomează, îşi elimină excrementele şi ouă. Un om merge spre vârfurile muntelui.
Merge până la copacul în care erau păsările, pentru a lua lemn pentru foc. Taie copacul, îl face bucăţele, despică lemnul… Prin intermediul câinilor, al animalelor, al lupilor, al vântului şi muştelor, un cadavru spurcă omul.
Cum se exprimă Moise în Levitic despre acest subiect?
Orice pat pe care (omul care are o gonoree) se va culca va fi impur… Cel care se va aşeza pe obiectul pe care s-a aşezat el îşi va scoate hainele şi se va spăla cu apă… Orice animal pe care s-a suit va fi impur… Cel care va atinge orice lucru care a fost sub el va fi impur… Orice vas de lut care va fi atins de el va fi spart, şi orice vas de lemn va fi spălat cu apă. (Levitic, XV, 4-13)
Toate astea decurg de la sine în zilele noastre, când aceste principii de fiziologie aplicată s-au impus în urma descoperirilor cercetării medicale modeme. Cu totul altfel stăteau lucrurile pe vremuri, căci riturile de purificare au fost, în toate cazurile, promulgate de zeii care se exprimau prin gura profeţilor precum Moise sau Zoroastru. Regăsim aceste mituri în multe texte vechi unde preceptele de higienă sunt totdeauna predate de zei.
Dacă dăm crezare vechilor mituri, de la zei au primit popoarele toate cunoştinţele practice. Fireşte, ar putea să se obiecteze că strămoşii noştri au avut suficient timp să observe progresul infecţiilor prin contact, fărâ să fi avut cea mai mică idee despre existenţa microorganismelor morbide. Este foarte posibil. Dar de ce, în acest caz, să pună în gura zeilor, ca o revelaţie de o importanţă primordială, ceva cunoscut de toată lumea? Trebuie să fi fost vorba de cunoştinţe extraordinare dacă au fost explicate printr-o intervenţie divină. De altfel, cum s-ar fi putut şti într-o epocă atât de arhaică faptul că doar o treime din suprafaţa globului pământesc este ocupata de continente? Spiritele nu fac planul suprafeţei Pământului. Spiritele nu au ochi. Or, se afirmă că zeii aveau corp.
STELE SPECIALIZATE
Daca am da crezare textelor sacre ale parşilor, stelele formează o armată compusă din diferite divizii, fiecare dintre ele fiind comandată de un şef. Această prezentare militară a cosmosului aminteşte de bătăliile în care s-au înfruntat soldaţii din diferite sisteme solare. Şeful suprem al constelaţiilor se numeşte Tistrya, şi Tistrya este şi numele unei stele. Această stea, în patruzeci de rânduri diferite, constituie obiectul unor laude ditirambice, de genul acesteia:
Il lăudăm pe Tistrya, strălucitoarea stea. Lăudăm cerul care ascultă de legile lui. Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Este interesant că stelele sunt lăudate pentru binefacerile lor specifice:
… Lăudăm steaua Tistrya, strălucitoare, maiestuoasă.
Lăudăm steaua Catavaeca, care veghează apa, puternica, creată de Mazda.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa apei.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa copacilor.
Lăudăm toate stelele numite Haptoiringa, maiestuoasele, salvatoarele care se opun acelor Yatu…
Savanţii exegeţi nu văd aici decât înflorituri delirante în onoarea zeilor. Eu presupun că aceste înflorituri ascund ceva concret.
In cartea lui intitulată Dabistan, şeicul Mohamed Fani scrie ca parşii văd planetele ca pe nişte corpuri sferice. Or, abia în 1610 a declanşat Galilei o adevarata revoluţie printre astronomi demonstrând veridicitatea tezei lui Copemic.
Acelaşi autor descrie în aceeaşi carte diferitele temple construite de parşi, după voinţa zeilor, în onoarea planetelor lor de origine. Este remarcabil ca fiecare din aceste temple conţinea un model sferic al planetei respective, în jurul căruia se ordona ansamblul construcţiei. Fiecare templu avea propriul lui ceremonial şi ţinuta vestimentară varia de la un templu la altul. In templul lui Jupiter nu se intra decât îmbrăcat ca literaţii sau ca judecătorii. Cei care frecventau templul lui Marte se îmbrâcau în roşu marţial şi, ca la slujbele oficiale, „stăteau de vorbă plini de mândrie”. In templul lui Venus domneau – evident – jocurile şi veselia. în templul lui Mercur credincioşii vorbeau ca nişte retori sau ca nişte filozofi. Preoţii Templului Lunii se distrau luptându-se între ei. Fidelii Templului Soarelui erau îmbrăcaţi în brocart şi aur, iar comportamentul lor îl imita pe cel al suveranilor din Iran.
Cele mai vechi legende ale parşilor reflectă o concepţie atât de astronomica a timpului încât trebuie să evoc din nou teoria relativităţii.
Revoluţia lui Saturn în jurul Soarelui corespunde unei zile. După astronomii contemporani ea se face în 29,5 ani.
Treizeci de zile fac o lună, ceea ce corespunde cu 885 ani tereştri.
Douăsprezece luni de acest fel fac un an, cam 10620 ani tereştri.
Un milion de ani satumieni fac, după parşi, un ferd, un milion de ferdi fac un veri, un milion de verti fac un yad, trei mii de yadi fac un vad şi două mii de vadi fac un tsad.
Prima monarhie care şi-ar fi exercitat domnia din înaltul cerului ar fi durat o sută de tsadi, ceea ce, după calculele mele, ar echivala cu un număr de ani tereştri format din douăzeci şi cinci de cifre.
Ce i-a putut împinge pe parşi sa conceapă astfel de durate care nu se potrivesc deloc cu viaţa lor cotidiană? Trecerea de la un mileniu la altul reprezintă pentru noi cenzura dintre două epoci. Or, un mileniu terestru corespunde cu o lună, după calcularea timpului bazat pe Saturn.
Această calculare a timpului nu are sens decât dacă stabileşte 0 relaţie între astronomie şi derularea timpului.
Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Unul dintre cele opzeci de mii de distihuri ale epopeei naţionale indiene Mahabharata ne oferă această viziune filozofică a incomensurabili taţii timpului:
Zeul îmbrăţişează spaţiul şi timpul.
Timpul este sămânţa universului.
Vedele (cuvânt care la origine înseamnă „ştiinţa”) cuprind ansamblul celor mai vechi texte religioase ale Indiei ariene. Limba indiana arhaica în care sunt redactate este mult mai veche decât sanscrita. Vedele reunesc toate textele considerate ca fiind de origine supraomenească şi de inspiraţie divina. încă se mai discută asupra datei la care au apărut.
Ca şi Avesta parşilor, Vedele se împart în patru mari secţiuni. Cele o mie douăzeci şi opt de versuri ale poemului Rig-Veda se adresează individual diferitelor divinităţi. La origine era o culegere de imnuri notate în scris, culegere rezervată celor mai importante familii din casta sacerdotală. Aceste imnuri au ajuns mai târziu ,,<le domeniu public” şi au fost fidel transmise prin tradiţie orală ‘ le la o generaţie la alta, vreme de secole. In ceea ce priveşte India, Kig Veda reprezintă sursa de informaţii cea mai veche pentru lingviştii, etimologii şi specialiştii în religii. Sama-Veda, consemnează melodiile pe care se cântau textele cele mai importante din Rig-Veda. Yadjour-Veda este o culegere de formule pentru sacrificii; Athar-Veda este un tratat de magie albă şi neagră.
Conţinutul celorlalte continuă să fie transmis cu religiozitate în multe şcoli unde sunt considerate drept cel mai important dintre monumentele culturale ale Indiei. Probabil că fără perpetuarea acestor valori tradiţionale, poporul indian ar fi sucombat cu rapiditate în urma catastrofelor care s-au abătut asupra lui de două mii de ani.
Profesorul Dileep Humar Kanjilal, de la universitatea sanscrită din Calcutta, este unul dintre cei mai instruiţi specialişti în tradiţiile Indiei arhaice. El a avut amabilitatea să-mi acorde o convorbire pe care am înregistrat-o pe bandă de magnetofon şi din care redau câteva fragmente.
– De când datează cele mai vechi texte din Vede?
– Cele mai vechi din aceste texte datează cam de cinci mii de ani înaintea erei noastre.
– Am descoperit nişte descrieri de care zburătoare în diferite pasaje traduse din sanscrită. Sunt oare numai produsul unei pure imaginaţii”!
– India este o ţară foarte veche. Tradiţia sanscrită este extrem de bogată. Cred că aceste care zburătoare – adesea numite vimane– au fost în realitate nişte maşini zburătoare. Având în vedere mulţimea interpretărilor diferite date până acum, nu trebuie uitat că aceste descrieri au fost citite, ca să spun aşa, prin nişte ochelari bătrâni, de două mii de ani. Ştiind că astăzi exista farfurii zburătoare, ansamblul problemei trebuie privit cu ochi noi. Nu e suficient să ne cramponăm în tradiţie. Orice revelaţie situată în timp suferă un proces de transformare. Este sigur că descrierea de care zburătoare corespunde cu ceva real, că are o altă semnificaţie decât cea admisă până azi. O mare parte din aceste texte îşi păstrează valoarea lor mitologică, dar ne straduim să descoperim adevărul ştiinţific conţinut în anumite povestiri tradiţionale cu rezonanţe tehnice.
– Am citit povestea urcării la cer a lui Ardjuna aşa cum o relateaza Mahabharata. Este descris acolo „spectacolul fermecător” al unui car celest zburând prin nori, „cu un vacarm asemănător cu tunetul”. Povestirea relatează toate detaliile ascensiunii. Un cunoscător profund al textelor sanscrite, ca dumneavoastră, ar putea să vadă în această descriere evocarea unui aparat spaţial?
– Pasajul ascensiunii lui Ardjuna nu este deloc complet. Cred ca nu aţi avut la dispoziţie decât o traducere parţială. Conform textului original, Ardjuna vede un anumit număr de care zburătoare căzute din cerşi incapabile să zboare. Alte care zburătoare sunt aşezate pe sol, altele au decolat deja. Din această descriere precisă a unor care pe cale să-şi ia zborul şi a altora incapabile să o facă, reiese ca autorii ştiau exact despre ce vorbeau.
– Zeii hinduşi sunt nemuritori?
– Ca regulă generala, nu. Trec în mod vădit prin trei stadii şi mor la sfârşitul celui de al treilea. Sunt muritori la fel ca noi. In rest, sunt atinşi şi ei de senilitate şi prezintă simptome normale de îmbătrânire. Adesea textele sanscrite menţionează căsătoria zeilor care dau naştere între ei la copii, la fel şi faptul ca se acuplează cu oamenii. Descendenţii care rezulta din aceste uniri posedă cunoştinţele şi armele taţilor lor. Un pasaj din Ramayana lămureşte ca pustiurile sunt rezultatul îngrozitoarelor distrugeri făcute de armele zeilor. Descrierea acestor arme se găseşte în Mahabharata.
Când am ajuns la hotel, am găsit în a opta carte din Musla Parva va pasajul menţionat de profesorul Kanjilal:
Arma necunoscuta este un fulger strălucitor, un mesager devastator al morţii, care i-a transformat în cenuşă pe toţi cei din Vrishani şi Andhaka. Corpurile mistuite de foc erau de nerecunoscut. Supravieţuitorii şi-au pierdut pârul şi unghiile. Obiectele din lut ars s-au spart fără motiv, păsările au devenii albe. Hrana a devenit în curând otrăvită. Fulgerul a coborât şi a devenit praf fin.
Este cumva o descriere a ceea ce s-a petrecut la Hiroşima şi la Nagasaki?
Prima bombă atomică a fost aruncată la 6 august 1945 asupra oraşului Hiroşima, unde a ucis două sute şaizeci de mii de locuitori şi a rănit un număr enorm de oameni. Trei zile mai târziu, Nagasaki era ras de pe faţa pământului în acelaşi fel. Rezultatul a fost o sută cincizeci de mii de morţi, imagini de coşmar ale unor fiinţe omeneşti chircite de căldura arzătoare la dimensiunile unei păpuşi pentru copii; victime lipsite de păr şi piele, agonizând în spitale de campanie; copaci şi câmpuri întregi transformate în pulbere.
După cum a spus filozoful american George de Santayana (1863 – 1952), cei care sunt nepăsători faţă de trecut vor fi condamnaţi să-l retrăiască.
Ceea ce descrie Mahabharata s-a întâmplat în urmă cu un număr necunoscut de milenii;
Era o dezlănţuire a elementelor. Soarele se mişca în cerc. Arsă de căldura soarelui, lumea se clătina în acest jăratic. Arşi de foc, elefanţii galopau nebuneşte în toate părţile… Apa a devenit clocotită, animalele au murit. Furia focului s-a abătut asupra copacilor pe rânduri întregi, ca un incendiu de pădure… Caii şi carele de luptă au ars de ai fi zis că e un incendiu. Mii de care au fost nimicite. Atunci s-a făcut o tăcere adâncă… Spectacolul era îngrozitor. Căldura teribilă mutilase cadavrele astfel încât le făcuse să-şi piardă orice urmă de aspect uman. Nici un om nu a văzut vreodată o armă atât de sinistră şi niciodată nu mai auzisem de o asemenea armă.
Ne aflăm la Hiroşima, la Nagasaki… sau undeva în India?
Cerul a început să strige şi pământul a răspuns cu un urlet, un fulger şi-a aruncat lumina, un foc a răbufnit către cer, moartea a început să plouă. Infernul a dispărut, focul s-a stins. Ce fusese lovit de fulger se transformase în cenuşă.
Hiroşima? Nagasaki? India?… Nu, aici e un fragment din epopeea sumero-babiloniana a lui Ghilgameş.
După descoperirea fisiunii nucleare, americanii au lucrat din 1943 până în 1945 la punerea la punct a bombei cu uraniu. Prima dintre bombele de acest fel a explodat la 16 iunie 1945 pe terenul experimental de la Los Alamos, în New Mexico. A doua a fost aruncată asupra oraşului Hiroşima, iar a treia asupra oraşului Nagasaki.
Nu accept aceasta istorie oficiala a bombei atomice, căci ceea cc au descris vechii cronicari nu este fructul unei fantezii macabre, ei al unei îngrozitoare realităţi trăite.
Spiritele nu poarta arme. Dar zeii din mituri erau din came şi oase.
După cum am mai spus, Ramayana este a doua ca importanţa dintre epopeile indiene. Ea a fost redactată în secolul patru sau trei înaintea erei noastre, de poetul Valmiki. Eroul acestei epopei este Rama, fiu de rege, căruia diabolicul gigant Ravana îi răpeşte soţia, pe Sita, şi o duce în insula Lanka, adică Ceylon. Ajutat de regele maimuţelor, Rama a reuşit sâ-şi elibereze soţia.
Hinduşii îl venerează pe Rama ca pe o reîncarnare a zeului Vişnu, şi de aceea Ramayana este una din cărţile lor sacre. Cele douăzeci şi patru de mii de distihuri ale acestei epopei ne furnizează multe informaţii despre deplasările zeilor deasupra pământului.
Este descris în detaliu un car splendid, al cărui aspect te duce cu gândul la o astronavă. Această navă spaţială care duce o întreagă lamilie la bordul ei este în mod ciudat descrisă ca o piramidă zburătoare, decolând pe verticală. înaltă cât o casă cu trei etaje, aceasta piramidă merge din insula Ceylon până în India, percurgând astfel peste doua mii de mile. în afara fotoliilor pentru mai multe persoane, ea avea şi camere secrete. Se înţelege de la sine ca decolarea aparatului se făcea cu un zgomot enorm.

Samaraînganasutradhîra. Acest titlu rebarbativ este cel al unui text sanscrit care descrie maşinile zburătoare numite vimane. La fel ca elicopterele noastre, vimanele sunt extrem de manevrabile, se pot stabiliza în aer, pot să se rotească în jurul pământului sau să coboare în picaj spre ţintele lor. Dacă această descriere nu este suficient de amănunţită pentru a putea reconstrui vimanele după aceste indicaţii, „acest lucru nu se datorează ignoranţei, ci intenţiei de a se evita ca ele să fie folosite cu rea credinţă”.
In orice caz, descrierea care urmează are toate şansele să ne uimească.
Coca trebuie să fie solidă şi rezistentă… construită dintr-un material uşor… Vârtejul propulsor creat de forţa aflată în interiorul mercurului permite omului să parcurgă mari distanţe în aer. De asemenea, folosind acest principiu, se poate construi o vimana la fel de mare precum templul Zeului în Mişcare. Trebuie încorporate (vimanei) patru rezervoare mari cu mercur, care, sub efectul căldurii controlate produsă de recipienţii de fier, conferă vimanei forţa tunetului făcând-o să apară ca o perlă pe cer.
Ramayana ne oferă această descriere poetică a unui car zburător:
Când se face dimineaţă, Rama urcă în carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitată. înalt cât o casă cu două etaje, carul are mai multe secţiuni ca şi ferestre…Era colorat şi puternic… Sunete cereşti se făceau auzite când se ridica spre cer…”

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Intamplări autentice relatate de Biblie

Published by:

OZN

Intamplări autentice relatate de Biblie. Uriasi, explozii nucleare, cosmonauti, radiatii, teleportari, roboti, distrugeri controlate…Cine a citit cu adevarat Biblia?

Pentru  azi va ofer o fragment din cartea controversatului Erich von Daniken “Amintiri despre viitor“. Nu stiu daca aceasta cartea a mai fost editata, probabil ca da.

Am citit si recitit aceasta carte de cateva ori, cautand raspunsuri.

Intrebarile legate de umanitate, scopul nostru pe acest pamant, ma framanta de cand eram copil.

Totul a pornit la o intamplare.

Intr-o noapte cu putin timp inainte de a ma duce la culcare, cred ca aveam 9-10 ani, in fata ferestrei mele de la etajul 6 am vazut o flacara rosie, de marimea unei mingi care a stationat cateva secunde continuandu-si calatoria mai departe, disparand brusc, cateva minute mai tarziu am vazut-o din nou, fix in aceeasi pozitie parca holbandu-se la mine.

Am ramas fara grai.

M-am dus la parintii mei sa le povestesc ce am vazut.

Ei mi-au spus ca am o imaginatie foarte bogata. De atunci mi-am pus aparatul de fotografiat langa mine. Iar ei au inceput sa-mi cumpere diferite carti despre aceste subiecte sensibile.

Mai tarziu am cautat raspunsuri singura, am cunoscut oameni fascinanti cu experiente uimitoare, am descoperit ca si eu am capacitati telepate, am fost martora la zborul unor obiecte neidentificate si am facut zeci de emisiuni pe tema asta, descoperind foarte multi oameni care au trait ce am trait si eu.

Asa ca azi va ofer un fragment dintr-o carte pe care va o recomand sa o cititi.

Intimplări autentice relatate de Biblie. Dumnezeu era oare tributar timpului ? Chivotul legii conceput ele Moise era străbătut de curent electric. Vehicule pentru orice mediu folosite de „zei” în pustiu. Potopul fusese planificat. De ce aveau nevoie „zeii“ de anumite metale ?Biblia este plină de enigme şi contradicţii.
Astfel. Facerea începe cu crearea Pămantului. Acţiune care din punct de vedere geologic este relatată fidel. Totuşi, de unde a ştiut cronicarul că mineralele au precedat vegetalele, iar acestea din urmă au luat naştere înaintea animalelor ?
„Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră…”, scrie în prima carte a lui Moise.
De ce vorbeşte Dumnezeu la plural ? De ce spune el noi”, şi nu „eu” ? De ce „noastre” şi nu „meu” ? Suntem îndreptăţiţi să credem că „singurul” Dumnezeu ar fi trebuit să vorbească oamenilor despre el la singular, şi nu la plural.
„Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pămant şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzînd că fiicele oamenilor sînt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (Facerea, VI, 1—2).
Cine poate să răspundă la întrebarea care fii ai lui Dumnezeu le-au luat de soţii pe fiicele oamenilor ? Vechiul Israel nu cunoştea doar decît un singur şi sfînt Dumnezeu. De unde apar aceşti „fii ai lui Dumnezeu” ?
„în vremea aceea se iviră pe pămînt uriaşi, mai cu seamă de cînd fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii : aceştia sînt vestiţii viteji din vechime” (Facerea, VI, 4).
Iată-i că apar din nou aceşti fii ai lui Dumnezeu care se amestecă printre oameni. Şi iată că aici este, deasemenea, vorba pentru prima dată de uriaşi. „Uriaşi“ apar mereu şi pretutindeni, în mitologiile din răsărit şi apus, în legendele de la Tiahuanaco şi în epopeile eschimoşilor. „Uriaşii” apar fantomatic în mai toate scrierile din vechime. S-ar părea, aşadar, că au existat. Ce soi de fiinţe or fi fost oare aceşti „uriaşi” ? O fi vorba cumva de strămoşii noştri ? Poate că ei sînt cei care au clădit acele gigantice construcţii de piatră, mutand de colo-colo, parcă în joacă, blocuri enorme. Sau este vorba de cosmonauţi stăpîni pe tehnică veniţi de pe altă planetă ? Un lucru e sigur : Biblia vorbeşte de „uriaşi“ şi îi desemnează drept „fii ai lui Dumnezeu”, şi aceşti „fii ai Iui Dumnezeu” trăiesc printre oameni, împerechindu-se cu fiicele oamenilor.
Moise ne împărtăşeşte pe larg, cu toate amănuntele şi într-o relatare emoţionantă, în Facerea, cap. 19, catastrofa de la Sodoma şi Gomora. Dacă privim prin prisma cunoştinţelor noastre actuale evocările biblice, e cu totul limpede că imaginile pe care ni le sugerează nu par de loc fantastice.
Doi îngeri sosesc pe seară la Sodoma, tocmai cînd bătrînul Lot se afla la porţile cetăţii. in chip evident, Lot îi aştepta pe cei doi „îngeri”, care, dealtfel, se dovediră curînd a fi nişte oameni, pe care el îi recunoaşte şi-i pofteşte ospitalier să înnopteze în casa sa. Destrăbălaţii cetăţii, relatează Biblia, doresc atunci „să-i cunoască pe străini”. Aceştia se dovedesc însă capabili ca printr-un singur gest să-i oblige pe băştinaşii vicioşi să renunţe la poftele lor şi zurbagiii sînt pur şi simplu înlăturaţi.
,,îngerii” —- spune Biblia (Facerea, XIX, 12—14) — îi cer stăruitor lui Lot să părăsească cît mai grabnic oraşul, împreună cu soţia, fiii şi fiicele sale, cu ginerii şi nurorile sale, căci oraşul, îl previn ei, va fi în curînd nimicit. Familia, luînd totul ca o glumă nesăbuită a bătrinului Lot, nu acordă acestei stranii invitaţii încrederea cuvenită.

Dar să revenim la cuvintele lui Moise :
„Iar în revărsatul zorilor grăbeau îngerii pe Lot, zicînd : «Ia scoală, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai şi ieşi, ca să nu pieri şi tu pentru nedreptăţile cetăţii !» Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mînă pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi, scoţîndu-l afară, unul din ei a zis : «Mintuieşte-ţi sufletul tău ! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în cîmp, ci fugi la munte, ca să nu pieri cu ei !… Grăbeşte dar şi fugi acolo : că nu pot să fac nimic pînă nu vei ajunge tu acolo !»“ (Facerea, XIX, 15, 1G, 17 şi 22).
Nu există nici o îndoială, în lumina relatărilor biblice, că cei doi străini, „îngerii”, dispuneau de puteri necunoscute locuitorilor oraşului. Felul sugestiv în care zoresc ei familia lui Lot să părăsească acele locuri dă, de asemenea, de gîndit. Cînd tata Lot ezită, ei îl apucă de mîini şi îl scot afară din oraş. Trebuie să fi fost o problemă de minute ! Lot trebuia, aşa cum îi ordonaseră ei, să se refugieze în munţi fără a mai întoarce capul. Se pare că tata Lot nu avea un respect nemărginit faţă de „îngeri“, pentru că îşi permitea tot timpul fel de fel de obiecţii. „…Dar nu voi putea să fug pînă în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor…“ (Facerea, XIX, 19). Puţin mai tîrziu, „îngerii“ îi destăinuie că nu-i pot fi de nici un ajutor dacă refuză să-i asculte.
Ce s-a întîmplat, în fond, la Sodoma ? Ne vine greu să credem că Atotputernicul ar fi fost legat de un plan cu termene fixe. De ce, în acest caz, îngerii erau atît de grăbiţi ? Sau poate, totuşi, distrugerea oraşului era cumva prevăzută cu o precizie de minute de către o putere misterioasă? Poate că numărătoarea inversă începuse deja şi „îngerii” ştiau acest lucru ? In cazul acesta, evident, scadenţa distrugerii nu mai putea fi animată. Nu exista oare o metodă mai simplă pentru salvarea familiei Lot ? De ce trebuiau ei să meargă neapărat pe munte ? Şi de ce — pentru nimic în lume — nu le era îngăduit fuga¬rilor să întoarcă măcar o dată capul ?
S-ar părea că sînt întrebări nepotrivite pentru o cer¬cetare serioasă. Totuşi, de cînd asupra Japoniei au fost aruncate două bombe atomice, ştim ce fel de distrugeri provoacă ele ; ştim, de asemenea, că fiinţele expuse direct radiaţiilor pier sau sînt doborîte de boli incurabile. Să o spunem pe şleau : Sodoma şi Gomora au fost distruse pe baza unui plan, deci intenţionat, printr-o explozie nu¬cleară. Poate că „îngerii” — ne continuăm noi speculaţiile
— intenţionau, pur şi simplu, să distrugă materiale fisionabile primejdioase, dar în orice caz voiau să nimicească o populaţie care le era ostilă. Momentul declanşării exploziei era dinainte şi precis stabilit. Cei care urmau să scape trebuiau — precum familia Lot — să se adăpostească un timp în munţi, la o depărtare de mai mulţi kilometri de centrul exploziei. Este ştiut că pereţii stîncoşi absorb radiaţiile cele mai puternice, mai primejdioase. Dar — după cum se ştie — soţia lui Lot s-a întors şi a privit îndărăt, deci în direcţia globului solar atomic. Nu este de mirare că ea s-a prăbuşit moartă pe loc. „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc…“ (Facerea, XIX, 24).
Relatarea catastrofei se termină în Biblie (Facerea, XIX, 27—28) în felul următor : „Iar Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului şi, căutind spre Sodoma şi Gomora şi spre toate împrejurimile lor, a văzut ridicandu-se de la pămînt fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”.
Noi nu putem fi la fel de creduli ca şi strămoşii noştri. Cu toată bunăvoinţa, nu mai putem crede într-un Dumnezeu atotştiutor, atotputernic, omniprezent, pe lingă care timpul se scurge fără să-l atingă şi care, totuşi, nu este stăpînul viitorului. Dumnezeu a creat omul şi s-a declarat satisfăcut de opera sa. Şi, totuşi, el va regreta mai tirziu fapta sa, pentru că acelaşi creator va hotărî să extermine oamenii. Nouă, copiilor unei epoci lipsite de prejudecăţi, ne vine, de asemenea, greu să ne închipuim un Dumnezeu prea milostiv, care, printre nenumăraţii copii îndrăgiţi, favorizează tocmai familia lui Lot. Vechiul testament insistă asupra relatării unor întîmplări în care Dumnezeu singur sau îngerii săi coboară din cer cu mare tămbălău, într-un vârtej de fum. Una dintre descrierile cele mai pasionante ale unui astfel de eveniment este aceea a profetului Iezechiel :
„In anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, mă aflam între robi, la rîul Chebon, unde mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti… Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vînt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspîndea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.
Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc.
Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor erau cum sînt copitele picioarelor de viţel şi scînteiau ca arama strălucitoare (lezechiel, I, 4, 5, 6).
Iezechiel descrie foarte precis aterizarea acestui vehicul ceresc. El vede, privind cu deosebită atenţie, cum vehiculul, care strălucea şi sclipea, venea dinspre nord, stîrnind din nisipul pustiului un nor uriaş. Să ni-l închipuim pe Dumnezeu atotputernicul, creatorul tuturor religiilor : are el nevoie, Cel atît de puternic, să vină gonind nebuneşte dintr-o anumită direcţie ? Nu poate fi fără mare zarvă şi fără zgomote şi vuiete acolo unde doreşte ?
Dar să-l lăsăm pe profetul Iezechiel să-şi continue relatarea :
„Cînd mă uitam eu la fiecare, iată am văzut jos, lîngă aceste fiare, cîte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor.
Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor, ele parcă erau virîte una în alta.
Ele înaintau în tuspatru părţile, şi în timpul mersului nu se întorceau.
Obezi le lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşată, şi aceste obezi la tuspatru erau pline de ochi de jur împrejur.
Cînd mergeau fiarele, mergeau şi roţile de lîngă ele, şi cînd se ridicau fiarele de Ia pămînt, se ridicau şi roţile“ (lezechiel, I, 15, 16. 17. 18, 19).
Descrierea este excelentă. Iezechiel crede că roţile se imbucă una într-alta. Iluzie optică ! Poate tot atît de bine să fie vorba de un tăvălug cu spirale ca acelea pe care le folosesc americanii în prezent pe terenurile nisipoase sau mlăştinoase. Iezechiel observă că roţile se ridică de pe pămînt o dată cu aripile. Aceasta corespunde întocmai realităţii. Fără îndoială că roţile unui vehicul „pentru orice mediu”, ceva în genul unui elicopter amfibiu, nu rămîn pe pămînt cînd aparatul îşi ia zborul.
Să urmărim în continuare textul profetului :
„Fiul omului, scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc8 (lezechiel, II, 1).
Această voce o auzi cronicarul nostru şi se prosternă cu frică şi veneraţie cu faţa la pămînt. Arătările străinese adresară lui Iezechiel al nostru numindu-l „Fiul omului” şi îşi exprimară dorinţa de a vorbi cu el. Mai departe, profetul scrie :
„…şi am auzit îndărăt un glas mare ca de tunet, care zicea : «Binecuvîntată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el !» Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lîngă ele şi bubuit puternic de tunet” (lezechiel, III, 12—13).
Iezechiel menţionează, pe lingă descrierea foarte precisă a vehiculului, şi zgomotul pe care monstrul acesta nemaivăzut îl produce în momentul ridicării. El vorbeşte despre bătaia aripilor şi despre huruitul roţilor. Relatarea aceasta a unui martor ocular nu ne dă oare de gîndit ? ..Zeii vorbesc cu Iezechiel şi îi cer să facă ordine şi rînduială în ţară. Il iau cu ei în vehiculul lor, dovedindu-i astfel că nu au părăsit încă ţara. Evenimentul pare să fi făcut o impresie puternică asupra profetului, căci revine neobosit asupra descrierii vehiculului înspăimîntător. încă în trei rînduri descrie cronicarul roţile care se îmbucă una într-alta şi se deplasează în patru direcţii fără să se întoarcă în mişcarea lor. Deosebit de mult l-a impresionat faptul că întregul corp al aparatului, spatele, braţele şi aripile, chiar şi roţile erau prevăzute cu ochi. Cit despre scopul şi ţinta călătoriei lor, „zeii” le vor dezvălui cronicarului mai tîrziu, atunci cînd îi vor spune că trăieşte în mijlocul unui neam îndărătnic, care are urechi, dar nu aude, are ochi, dar nu vede. După ce este astfel lămurit asupra societăţii în care trăieşte, urmează — ca în mai toate relatările privitoare la aceste „pogorîri” — sfatuiri şi recomandări pentru o bună rînduială şi ordine, poveţe pentru crearea unei adevărate civilizaţii. Iezechiel îşi ia misiunea foarte în serios şi transmite mai departe sarcinile „zeilor”.
Iată-ne încă o dată în faţa unui vraf de întrebări.
Cine a vorbit cu Iezechiel ? Ce fel de fiinţe au fost acestea ?
„Zei” în înţelesul tradiţional al cuvîntului fireşte că nu erau. Aceştia, desigur, nu au nevoie pentru a se deplasa dintr-un loc în altul de nici un fel de vehicul. Un asemenea mijloc de locomoţie nu ni se pare potrivit cu imaginea atotputernicului Dumnezeu.
In Cartea cărţilor este pomenită o altă invenţie cu caracter tehnic, care merită să fie amintită în această ordine de idei, în spirit obiectiv.’ Este vorba de „chivotul legii”, a cărui construcţie se întemeiază pe indicaţii foarte precise date de „Dumnezeu! lui Moise (Ieşirea, XXV, 10). Dimensiunile chivotului, precizate pînă la centimetru, aliajul metalelor, amplasamentul şi felul pîrghiilor şi verigilor, nimic nu este lăsat la voia întîmplării. Dumnezeu îl îndeamnă de mai multe ori pe Moise să execute indicaţiile întocmai aşa cum o dorea el şi să bage de seamă să nu facă nici o greşeală.
„Vezi să faci toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte…” (Ieşirea, XXV, 40).
„Dumnezeu! îi aduce la cunoştinţă profetului că-i va vorbi el însuşi, şi anume prin capacul chivotului. El îl avertizează că nimeni nu trebuie să se apropie de acesta, iar pentru transportarea lui dă indicaţii precise privind veşmintele şi încălţările ce urmează a fi purtate de cei care-1 transportă. Dar, cu toate precauţiile, tot se va proDuce un accident, atunci cînd David va ordona transportarea chivotului (Cartea a Il-a a regilor, VI), însărcinîndu-l pe Uza să meargă alături, asemenea unui străjer. La un moment dat, nişte boi care treceau prin apropiere au adulmecat, fiind gata să-l răstoarne. Uza a pus mîna pe ladă, dar, ca lovit de trăsnet, a căzut pe loc şi u murit.
Fără îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate. Dacă s-ar reconstrui astăzi acest aparat, urmărind cu exactitate instrucţiunile primite de Moise, s-ar obţine un conductor electric cu o tensiune de mai multe sute de volţi. Condensatorul era format din două plăci de aur,unapozitivă, alta negativă. Unul din heruvimii de aur montaţi pe capac trebuie să fi ţinut loc de magnet. Chivotul devenea astfel un megafon, poate chiar un fel de instalaţie de emisie-recepţie, care-i permitea lui Moise să menţină o legătură permanentă cu nava spaţială. Detaliile privind construirea chivotului legii pot fi găsite în Biblie cu lux de amănunte. Fără să trebuiască să ne împrospătăm memoria, avem în minte faptul că chivotul era adesea înconjurat de scîntei şi că Moise se folosea de acest „emiţător” ori de cîte ori avea nevoie de un aju¬tor sau de un sfat. Profetul auzea vocea Domnului, dar faţa nu i-a putut-o vedea nicicînd. Atunci cînd îl rugă într-o zi să i se arate, Domnul îi răspunse :
„…Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască”.
Şi iarăşi a zis Domnul : „Iată aici la mine un loc ; şezi pe stînca aceasta.
Cînd va trece slava mea, te voi ascunde în scobitura stîncii şi voi pune mina mea peste tine pînă voi trece.
Iar cînd voi ridica mina mea, tu vei vedea spatele meu, iar fata mea nu o vei vedea !“ (Ieşirea, XXXIII, 20, 21. 22. 23).
Există coincidenţe uimitoare. In epopeea lui Ghilgameş, legendă sumeriană mult mai veche decit Biblia, găsim în cea de-a cincea tăbliţă, în chip straniu, cuvinte asemănătoare :
misterele bibliei„Nici un om nu poate ajunge pe muntele unde locuiesc zeii. Acela care va privi zeii în faţă trebuie să piară”.
In diferite scrieri antice care prezintă fragmente din istoria omenirii se află evocări foarte asemănătoare. Din ce cauză nu voiau „zeii” să-şi arate faţa ? De ce se temeau ? De ce ţineau ei să-şi păstreze anonimatul ? Sau poate că evocarea lui Moise din Ieşirea îşi are izvorul în epopeea lui Ghilgameş ? Lucrul este perfect posibil. In fond. Moise. care a fost crescut la curtea faraonului, a avut poate atunci acces la biblioteci, sau a putut dobîndi informaţii despre vechile taine.
Poate că trebuie să punem, sub semnul întrebării şi data întocmirii Vechiului testament. David, care a trăit mult mai tirziu, a avut şi el de luptat cu nişte uriaşi ce aveau cîte şase degete la mîini şi la picioare (Cartea a Il-a a regilor, XXI, 18—22). Este, de asemenea, posibil ca toate aceste basme, legende şi povestiri din timpuri imemoriale să îi existat adunate într-un loc anume, de unde au fost ulterior răspîndîte, copiate şi oarecum amestecate prin diferite ţări.
Descoperirile făcute în ultimii ani în jurul Mării Moarte (manuscrisele de la Qumran) completează cu in¬formaţii valoroase şi surprinzătoare povestea Genezei din Biblie. Scrieri, pînă acum necunoscute, relatează încă o dată despre vehicule cereşti, de fii ai cerului, de roţi şi de fumul pe eare-1 împrăştiau în jurul lor apariţiile zburătoare. In Apocalipsul lui Moise (cap. XXXIII), Eva priveşte spre cer şi vede trecînd o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Moise afirmă că nici o fiinţă pământeană nu ar fi putut să descrie splendoarea acestei apariţii. In cele din urmă, aparatul se îndreaptă spre Adam, în timp ce dintre roţile sale se împrăştie fum.. Acest pasaj, consemnat după atîtea altele, nu ne spune nimic nou, cu excepţia faptului că pentru prima dată se pomeneşte în legătură cu Adam şi Eva despre care luminoase, roţi şi fum în chip de apariţii divine.
Şi în sulul lui Lameh s-a putut descifra o relatare a unei întâmplări cu totul ieşite din comun. Din păcate, acest document a fost recuperat fragmentar, astfel încît din text lipsesc propoziţii şi alineate întregi. Dar ceea ce ne-a rămas este atît de surprinzător, încît merită să fie povestit.
Tradiţia spune că, întorcindu-se într-o bună zi acasă, Lameh, tatăl lui Noe, fu surprins găsind un copil care după înfăţişare nu semana de loc cu ceilalţi membri ai familiei. Lameh ii face soţiei sale, Bat-Enoş. reproşuri aspre, afirmînd că copilul nu este al lui. Aceasta se jură pe tot ce are mai sfînt că fiul e al lui tata Lameh, şi nicidecum al vreunui soldat sau al vreunui străin, sau „Fiu al cerului”. (Despre ce fel de „Fiu al cerului” vorbeşte de fapt Bat-Enoş ? Cu atît mai mult, cu cît această dramă de familie se întîmplă înaintea potopului.) Lameh nu dă crezare cuvintelor soţiei sale şi, profund neliniştit, se duce să ceară povaţa tatălui său, Matusalem. De îndată ce ajunge la el, îi povesteşte trista întîmplare. Matusalem îl ascultă cu atenţie şi după matură chibzuinţă hotărăşte s-o pornească şi el la drum pentru a-l consulta pe înţeleptul Enoh. Odrasla străină, apărută în familie ca un pui de cuc, provocase o atare agitaţie, încît bătrînul se încumetă să purceadă la îndepărtata şi obositoarea călătorie pînă la Enoh. Originea copilului trebuia lămurită ! El îi povesteşte lui Enoh cum că soţia fiului său a dat naştere unui băiat care seamănă mai mult cu un „Fiu al cerului” decît cu un om ; ochii, pielea, părul, comportarea, totul îl deosebesc, afirmă el, de ceilalţi membri ai familiei.
După ce a ascultat povestea, înţeleptul Enoh l-a trimis acasă pe Matusalem cu o veste dintre cele mai alarmante: o pedeapsă groaznică se va abate asupra Pămîntului şi a locuitorilor săi. ,,Carnea” toată este osîndită să piară, fiindcă este păcătoasă şi depravată. Cit despre micul co¬pil străin pe care familia l-a suspectat, el va fi cel care va da viaţă unei noi rase, chemată să supravieţuiască groaznicei pedepse rostite împotriva omenirii de marele tribunal ; de aceea să-i poruncească fiului său, Lameh, să boteze noul născut cu numele de Noe. Matusalem făcu cale întoarsă şi-şi vesti întocmai fiul despre cele ce-l aşteaptă. Lui Lameh nu-i rămase altceva de făcut decît să-l recunoască pe acest copil neobişnuit şi să-l numească Noe!
Ceea ce uimeşte în această poveste de familie este prorocirea prin care încă părinţii lui Noe, ba chiar şi bunicul Matusalem, au fost preveniţi de potopul ce urma să se abată asupra oamenilor de către acelaşi Enoh care curînd după aceea, potrivit legendei, va urca pentru tot¬deauna la ceruri pe un car de flăcări.
Citind o astfel de poveste, nu se pune oare întrebarea dacă nu cumva specia umană este rezultatul unui act voit de „prăsire” al unor fiinţe debarcate de pe vreo planetă străină ? Cum să ne explicăm altfel raţiunea fecundării repetate a speciei umane de către uriaşi sau de fii ai cerului însoţită de nimicirea unor exemplare umane nereuşite ? în această perspectivă, potopul devine o catastrofă pregătită din vreme şi cu grijă de către nişte fiinţe necunoscute, coborîte pe Pămînt în scopul de a nimici specia umană în întregime, în afara cîtorva indivizi „aleşi”. Dacă potopul — a cărui realitate este dovedită din punct de vedere istoric — a fost efectiv plănuit cu cîteva sute de ani înainte ca Noe să primească poruncă de a-şi întocmi arca, atunci nu mai poate fi, desigur, vorba de a-1 considera drept o osîndă divină.
Posibilitatea creării unei specii umane evoluate sub aspect intelectual nu mai este astăzi o teză chiar atît de absurdă. După cum legenda cetăţii Tiahuanaco şi inscripţiile gravate pe frontonul Porţii Soarelui vorbesc despre o navă spaţială ce a adus pe Pămînt pe strămoaşa noastră, care a dat naştere unui mare număr de copii, tot astfel şi vechile scrieri religioase nu contenesc să relateze mereu că „Dumnezeu” a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Există însemnări din care aflăm că „Dumnezeu” a fost nevoit să facă diverse experienţe pînă cînd, în cele din urmă, a reuşit să creeze pe om aşa cum a vrut El! Se poate în orice caz presupune, dacă admitem ipoteza venirii unor fiinţe inteligente străine din cosmos pe Pămînt, că omul modelat de ei seamănă astăzi cu acele fiinţe legendare străine.
In acest şir de ipoteze, şi jertfele pe care „zeii” le pretindeau de la strămoşii noştri constituie enigme curioase. Intr-adevăr, ei nu se mulţumeau numai cu tămîie şi jertfe de animale. Pe notele lor de comandă erau adeseori menţionate chiar şi monede bătute din aliaje prescrise cu precizie. La Ezeon-Geber s-a descoperit cea mai mare topitorie din Orientul antic : un furnal pentru topit metale ridicat după cele mai moderne norme, cuprinzînd un sistem întreg de canale de aerisire, de coşuri şi alte deschideri practicate în scopuri precise. Experţii noştri în prelucrarea minereului nu şi-au putut explica pînă în prezent cum de s-a putut obţine cupru în această instalaţie străveche. Că aici se fabrica într-adevăr cupru, o dovedesc depozitele de sulfat de cupru acumulate în peşterile şi fabricile din jurul Ezeon-Geberului. Toate aceste descoperiri au o vechime de cel puţin 5 000 de ani.
Dacă cosmonauţii noştri vor întîlni într-o zi pe vreo planetă îndepărtată fiinţe primitive, acestea îi vor lua, fără îndoială, drept „zei“ sau „fii ai cerului“. Cosmonauţii noştri vor avea probabil pe acele meleaguri, necunoscute şi încă nebănuite, acelaşi avans asupra primitivilor din acea lume pe care l-au avut asupra îndepărtaţilor noştri strămoşi fiinţele legendare venite din univers. Ce decepţie ar fi însă dacă în acele locuri necunoscute progresul ar fi fost mai timpuriu şi cosmonauţii noştri nu ar fi întîmpinaţi ca „zei“, ci salutaţi cu un zîmbet condescendent, aşa cum te comporţi cu nişte fiinţe rămase mult în urmă.

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

mai multe articole in Top Secret