Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: misterele lumii

Top Secret

TUNGUSKA 1908 ciocnire cu nava extraterestra

Published by:

tunguska 1908

TUNGUSKA 1908: ciocnire cu nava extraterestra?-enigmele Terrei ultima parte

Comentând aceste observaţii, profesorul F. Y. Zigel arăta „Aceasta înseamnă că arderile au fost provocate de radiaţiu luminoasă a exploziei şi numai în acele locuri care nu erau in umbra frunzelor şi a ramurilor; prin urmare, erau arderi provocate de radiaţii“. In continuare, referindu-se la valul fierbinte carc se făcuse simtit la Vanavara, aşadar la 65 km distanţă, profesorul conchide: „O explozie de natură chimică trebuie exclusă cu desăvârşire”.
Teoria „atomică” avea însă şi numeroşi adversari, între care pe K. P. Florenski, care (în 1961) conduse o expediţie în regiunea Tunguska pentru a culege eventuale noi mărturii – sarcină dificili având in vedere că de la marea explozie se scursese mai mult de o jumătate de veac. Specialişti în economia forestieră care lucrau de multă vreme in regiune afirmară categoric că focul din 1908 diferă de incendiile forestiere obişnuite”, ceea ce, chiar dacă nu venea în sprijinul ipotezei nucleare, nici n-o infirma I. S. Astapovici, un alt adversar al acestei ipoteze (împreună cu F. Whipple, el emisese, cum arătam, ipoteza că explozia fusesp provocată de o cometă gazoasă) dădu dovadă de o deosebita probitate ştiinţifică şi, două decenii după ce emisese propria MI ipoteză, renunţă la ea în faţa probelor noi ce se iviseră; el calculă că norul negru al exploziei din Tunguska se ridicase până la 120 000 m (norul produs la Hiroshima s-a ridicat la 12000 pana la 15 000 m) şi trase concluzia că „norul (din regiunea Tunguska – n.n.) avea întocmai înfăţişarea unui nor atomic în formă do ciupercă”.
O altă expediţie organizată în anii aceia de către forurile ştiinţifice din Tomsk depuse vreme de şase săptămâni o activitate laborioasă în regiune, adunând numeroase mostre de sol şi vegetale şi făcând măsurători cu aparatură modernă. Folosind un spectrometru foarte sensibil, specialiştii au măsurat apoi nivelul radiaţiei mostrelor colectate. Rezultatele obţinute nu aduc probecategorice în favoarea unei explozii de natură atomică, deşi in centrul’„ceaunului“ radioactivitatea era de 1,5 până la două ori mai ridicată decât la o distanţă de 25 sau 30 km în jur. Au fost analizate şi inelele din 1908 ale unor copaci din zonă, in care s-au găsit urme de cesium 137 radioactiv – un metal alcalin dar în cantităţi prea neînsemnate ca să se poată trage concluzii in sensul unei explozii de natură nucleară. Mai mult, s-au găsit urme de silicaţi şi magnetită, precum şi mici globule conţinând nichel, ceea ce ar pleda în favoarea teoriei „meteorice” la care tinea inca atât de mult Kulik, deşi cantităţile erau minime şi n-ar fi putut in nici un caz justifica dimensiunile uriaşe ale corpului care a provocat explozia.
In schimb, forta uriaşă a exploziei din regiunea Tunguska pledează categoric în favoarea ipotezei „atomice”. Prin comparaţie cu efectele devastatoare ale bombei lansate la Hiroshima, chimistul american Willard Frank Libby a calculat, că explozia din Tunguska dezvoltase o forţă echivalentă vu cea produsă de 30 megatone TNT; la Hiroshima, tot ce era lemn a fost incendiat pe o rază de o milă (circa 1, 6 km), iar pc platoul Tunguska până la o distanţă de opt până la zece mile (13-16 km) de la locul exploziei; aria distrusă la Hiroshima cuprindea 18 mile pătrate, cea de la Tunguska aproape 800 mile pfttrate! De aici, concluzia că explozia din regiunea Tunguska a lost de câteva ori mai puternică decât cea de la Hiroshima.
Şi cu toate acestea, ipoteza nucleară continua să aibă numeroşi adversari – printre care oameni de ştiinţă de prestigiu internaţional deoarece nu reuşea să explice mulţumitor unele fenomene care iir fi trebuit să însoţească o explozie atomică şi, înainte de orice, nu reuşea să dea un răspuns veridic, logic, la două dintre Intrcbările-cheie: ce era şi de unde venea enigmaticul corp care iu 1908 a provocat explozia din regiunea Tunguska?
Mai recent, oamenii de ştiinţă din numeroase ţări au căutat o explicaţie în domeniul fizicii teoretice, fără să neglijeze, bineînţeles, datele astronomiei. S-au conturat, în această privinţă, tlouă direcţii: marea explozie din taiga a fost provocată fie de un mic corp de antimaterie, fie de o aşa-zisă „gaură neagră”.
Existenţa antimateriei în spaţiul cosmic a fost presupusă, pc Im/a unor premise teoretice, de fizicianul englez Paul A. M. Dirac, creatorul mecanicii cuantice şi laureat al Premiului Nobel (1933). Fără a intra în amănunte care ar depăşi tema lucrării noastre, se cuvine arătat că premisele existenţei antimateriei sunt simple şi logice: dacă în atomii materiei terestre există particule negative care evoluează în jurul unui nucleu pozitiv, de ce n-ar exista, în spaţiu, atomi alcătuiţi dintr-un nucleu negativ în jurul i’Aruia să evolueze particule pozitive – cu alte cuvinte antimateria este o substanţă compusă din antiatomi formaţi din antiparticule. Legile fundamentale ale acestor antiatomi nu s-ar deosebi de ale atomilor „normali”, diferenţa fiind dată numai de semnul sarcinii electrice a ionilor respectivi.

Ideea nu este chiar atât de fantezistă pe cât pare la prima vedere – cercetători din diferite ţări au reuşit să pună în evidenţă o mare parte dintre antiparticulele elementare, care iau naştere în procesele produse în radiaţia cosmică; mai mult, s-a reuşit chiar punerea în evidenţă a unor asemenea antiparticule pe cale experimentală, în procesele produse de particulele accelerate artificial. In 1956, fizicianul italian O. Piccioni (de asemenea fizicieni din S. U. A.) au reuşit să pună în evidenţă antineutronul, a cărui existenţă a stabilit-o prin observarea energiei eliberate de anihilarea acestei antiparticule cu neutronul. Pozitronul, care este antiparticula electronului (prin urmare un antielectron) a fost descoperit experimental încă din 1932.
Conform datelor fizicii teoretice, antimateria singură e stabilă, dar în contact cu materia obişnuită se anihilează, eliberându-sc cantităţi uriaşe de energie; prin urmare, un mic meteor cu această compoziţie ar provoca, în cazul unei coliziuni cu Pământul, o explozie de proporţii uriaşe, după care ar dispărea pur şi simplu, nelăsând nici o urmă (în afară, bineînţeles, de efectele devastatoare ale exploziei) – ceea ce ar explica lipsa unui crater şi a materiilor meteoritice (fier, silicaţi ş.a.) care ar fi trebuit să se găsească la locul impactului dacă ar fi fost vorba de un meteorit (cantităţile de asemenea materii meteoritice găsite în zonă erau, aşa cum arătam, infime şi puteau proveni din alte surse).
gaura neagraIpoteza meteorului de antimaterie în cazul exploziei de pe platoul Tunguska a fost formulată pentru prima oară to ediţia din februarie 1941 a revistei de ştiinţă Contributions of the Society for Research ori Meteorites; autorul articolului, Lincoln La Paz, lucra atunci la catedra de matematică a Universităţii statului Ohio, iar mai târziu s-a specializat în studiul meteoriţilor şi este unul dintre traducătorii în engleză a numeroase articole şi studii ale lui Leonid Kulik.
Numeroşi alţi oameni de ştiinţă din diferite părţi ale lumii au analizat după La Paz această interesantă ipoteză, care are şi astăzi adepţi. Adversarii ei însă, îi reproşează că nu explică satisfăcător unele aspecte ale fenomenului Tunguska, cum ar fi luminozitatea sau aspectul tubular (cilindric, relevat de mai mulţi martori oculari) sau faptul că anihilarea („explozia”) nu s-a produs la primul contact cu materia, prin urmare chiar în clipa când meteorul de antimaterie intra în atmosferă, adică la circa 3000 km altitudine.
La toate aceste argumente, adepţii ipotezei meteorului de antimaterie au găsit contraargumente mai mult sau mai puţin plauzibile; numai la un singur argument n-au reuşit încă să găsească răspunsul: în ciuda faptului că numeroase antiparticule au fost puse în evidenţă, antimateria este (deocamdată) o substanţă ipotetică – o denumire convenţională creată pe baza datelor fizicii teoretice; fizicienii au demonstrat numai că existenţa ei este posibilă, urmează ca viitorul să arate dacă ea există într-adevăr ca formă structurală.
Supralicitarea ipotezei meteorului din antimaterie a dus la formularea unei supoziţii şi mai originale: explozia din taiga ar fi fost provocată de coliziunea dintre Pământ şi o gaură neagră .Dar să vedem, înainte de orice, ce înţeleg fizicienii şi astronomii prin denumirea convenţională (şi populară) de „gaură neagră“.
Incă din 1939, J. Robert Oppenheimer, unul dintre conducătorii ştiinţifici ai Proiectului Manhattan (construirea primei bombe atomice) arăta că, în conformitate cu datele fizicii moderne, este de presupus că există în spaţiul cosmic stări ale materiei create de presiunile şi temperaturile uriaşe dezvoltate într-o stea care se comprimă până la o densitate extremă, devenind un ghem compact de neutroni. Cercetările şi observaţiile întreprinse în ultimele decenii au arătat justeţea acestei ipoteze.
Este ştiut că stelele au şi ele o viaţă finită… de zeci de miliarde de ani. In centrul stelelor se află combustibilii nucleari (hidrogen, carbon, heliu) care alimentează reacţiile nucleare ce se desfăşoară continuu – combustibili care nu durează nici ci veşnic şi după un timp (măsurat în miliarde de ani) se consumă transformându-se în elemente chimice mai grele. Atunci căldura şi presiunea rezultate în timpul reacţiilor nucleare nu mai pot contrabalansa forţa gravitaţională şi se produce o contracţie a materiei spre centrul stelei. Aceste stele comprimate (de fapt, foste stele – astronomii le numesc „relicve”) se concentrează spre centrul galaxiei respective, formând un corp foarte dens – o gaură neagră. Există şi găuri negre formate dintr-o stea, cum este, probabil, Cygnus X 2 din constelaţia Lebăda, cercetată în urmă cu câţiva ani de satelitul ştiinţific Ariei 6. In acecaşi constelaţie, satelitul Copernic (OAO-3), prevăzut cu un telescop cu oglindă metalică de 80 cm, a descoperit, în 1973, o gaură neagră care „înghite“ în permanenţă atmosfera din jurul stelei Cygnus X 1 cu o asemenea violenţă, încât masa stelară electrizată are aspectul unui nor continuu în jurul găurii negre.
Detectate cu aparatura modernă, găurile negre – aceste „regiuni de colaps gravific” cum le-a numit un fizician – nu mai constituie o ipoteză, ci o realitate demonstrată ştiinţific. Ele nu sunt deloc rare în Univers: un specialist ca Stephen Hawkin arăta (în 1971) că, după părerea lui, 99, 9% din masa Universului ar fi alcătuită din microgăuri negre. Reluând această idee, doctorul Jack Sarfatt de la Centrul internaţional de fizică teoretică din Trieste arăta că aceste microgăuri negre, aflate peste tot în Univers, nu sunt mai mari ca atomii obişnuiţi, dar fiecare dintre ele cântăreşte miliarde de tone!
In ciuda dimensiunilor lor extrem de reduse, găurile negre provin de la stele enorme. Cum arăta Oppenheimer – iar la părerea lui s-au raliat apoi numeroşi oameni de ştiinţă din domeniul fizicii şi al astronomiei – colapsul stelelor uriaşe se produce brusc, straturile exterioare se comprimă cu o forţă ce depăşeşte orice limite şi astrul devine atât de dens încât formează o nouă stare a materiei.
Primii care au propus, ca o explicaţie a marii explozii din regiunea Tunguska, ciocnirea cu o gaură neagră de dimensiuni minuscule au fost (în 1973) A A Jackson şi Michael Ryan de la Universitatea din Texas. O asemenea coliziune poate provoca o explozie de o forţă mai mare decât o bombă A, fară să lase urme: un corp de mărimea unei fracţiuni de milimetru nu creează un crater. Această microgaură neagră ar fi străbătut planeta noastră ca un proiectil, ieşind pe partea cealaltă şi dispărând în Cosmos.
Vom trece peste celelalte argumente pe care Jackson şi Ryan le aduc în sprijinul ipotezei lor – ipoteză interesantă, care a găsit imediat adepţi şi a generat discuţii pasionate – şi vom reţine câteva obiecţii demne de luat în considerare. Experţii ruşi, care au studiat fenomenul la faţa locului, au atras atenţia asupra faptului că ipoteza găurii negre nu corespunde nici declaraţiilor făcute de martori oculari şi nici dovezilor culese la locul exploziei. O gaură neagră ar fi lăsat în regiunea unde s-a produs coliziunea o radioactivitate ridicată, care însă n-a putut fi detectată de către aparatele specializate. De asemenea, martorii oculari sunt cu lojii de acord că obiectul avea dimensiuni impresionante şi o formă cilindrică – era un obiect „alungit”, strălucind într-o nuanţă „alb-albăstruie“.
Viteza obiectului a fost la început apreciată (de Leonid Kulik) la 50-60 km pe secundă, luându-se în considerare energia cinetică a exploziei. Mai târziu, geofizicianul A. V. Zolotov, ţinând cont de efectele undei de şoc şi ale suflului exploziei asupra copacilor din regiune, ajunge la concluzia că, scurtă vreme înainte de impact, viteza probabil că nu era mai mare de 2,4 până la 3,2 km pe secundă – aşadar aproximativ 10000 km pe oră. La aceeaşi concluzie ajunge şi profesorul Felix Y. Zigel pe baza unui raţionament foarte simplu: martorii au văzut obiectul deasupra lor şi au auzit în acelaşi timp zgomotul asurzitor pe care-l producea – această simultaneitate n-ar fi fost posibilă decât dacă viteza obiectului era cu foarte puţin mai marc ca viteza sunetului; ori, dacă obiectul gonea prin atmosferă cu 50-60 km pe secundă, notează Zigel, „martorii oculari mai întâi l-ar fi văzut şi abia mai târziu ar fi auzit zgomotul pe care-1 făcea, cam în Jelui în care tunetul se aude după ce fulgerul a brăzdat cerul”. în afară de asta, viteza finală nu putea depăşi câţiva km pe secundă, conchide cercetătorul sovietic, altfel martorii oculari ar fi fost virtual în imposibilitatea de a primi impresii vizuale corecte în ce priveşte forma obiectului.
Viteza redusă a obiectului care a provocat explozia din taiga constituie un argument hotărâtor împotriva ipotezei Jackson-Ryan, dar nu singurul: o gaură neagră – ca de altfel şi antimateria – nu explică de ce explozia a avut loc înainte de contactul cu solul, nu explică nici forma obiectului şi nici unele aspecte ale peisajului din regiunea Tunguska Pietroasă. De altfel, încă un argument logic împotriva acestei ipoteze a venit chiar de la doi colegi ai lui Jackson şi Ryan, fizicienii Beasley şi Tinsley, de la aceeaşi Universitate din Texas: o gaură neagră, remarcă ei, şi-ar fi urmat cursa în linie dreaptă şi – judecând după direcţia de cădere – ar fi ieşit într-un punct situat între 30 şi 40 grade longitudine vestică şi 40 şi 60 grade latitudine nordică, în Oceanul Pacific, după 10 până la 15 minute, declanşând la ieşire o explozie tot atât de puternică; or, aparatele observatoarelor de la Greenwich şi Cambridge, care atunci, în iunie 1908, au înregistrat undele venite din Siberia, n-au înregistrat nici un fel de perturbaţii în respectiva regiune a Pacificului. (Expunând punctul de vedere al lui Beasley şi Tinsley, revista Science et Vie – numărul din decembrie 1974- îşi intitula semnificativ, articolul: L’explosion de Toungouska: ce n’etait pas un trou noir. )
Şi iată-ne, ajunşi acolo de unde plecasem: numeroasele ipoteze au fost respinse una câte una, deoarece, reuşind să explice unele aspecte ale ciudatului fenomen, în acelaşi timp veneau în contradicţie cu altele. In ciuda faptului că s-a bucurat de atenţia unora dintre cei mai prestigioşi oameni de ştiinţă şi că a generat discuţii pasionante, marea explozie din regiunea Tunguska rămânea o enigmă.
In ultimii ani, diferiţi autori au reluat ipoteze mai vechi, le-au reanalizat, le-au reconsiderat şi nu s-au sfiit să ajungă la concluzii în care plătesc un tribut generos fanteziei. John Baxter şi Thomas Atkins reiau în 1976 ipoteza pe care Alexandr Kazanţev a emis-o cu trei decenii în urmă (în 1946) sub forma unei povestiri ştiinţifico-fantastice: ciudatul obiect care a provocat marea explozie de pe platoul Tanguska era un „oaspete cosmic”, o astronavă venită de pe o planetă care, în urma unei defecţiuni la motoarele sale acţionate cu combustibili nucleari, a explodat.
Descrierea cu care Baxter şi Atkins îşi încheie lucrarea are un caracter eminamente ştiinţifico-fantastic şi nu este lipsită de un farmec ce stă mărturie pentru talentul imaginativ al celor.doi autori:„Suntem în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908.Deasupra Oceanului Indian, la mare înălţime, un obiect uriaş venit din spaţiul cosmic străpunge învelişul atmosferic al Pământului. Obiectul este un vehicul extraterestru; are un fuzelaj cilindric şi o masă de mii de tone. Propulsată cu combustibili nucleari, uriaşa navă vine din adâncurile spaţiului interstelar cu o viteză apropiată de cea a luminii. Acum, în timp ce se îndreaptă către Pământ, la bordul ei este declarată starea de urgenţă. Se constată un deranjament în funcţionarea sistemului de propulsie; temperatura creşte rapid în rezervorul de combustibil. Moderatoarele care previn masa critică, densitatea necesară pentru o reacţie în lanţ lentă, sunt supraîncălzite şi încep să se topească.
La optzeci de mile (circa 129 km – n.n.) de suprafaţa Pământului, sistemul navigaţional dirijează nava către culoarul îngust de intrare – acelaşi pasaj prin atmosferă pe care il vor folosi, câteva decenii mai târziu, astronauţii de pe Pamant pentru a-si asigura revenirea  în condiţii de siguranţă. Intrarea trebuie să fie precisă, pentru a se evita incendierea navei in patruile dense ale atmosferei sau o ricoşare înapoi în vid. Pătrunzand in culoarul de intrare, nava îşi reduce viteza; descriind o traiectorie curbă alungită, lasă în urmă întinderea oceanului, trece peste crestele abrupte ale munţilor, peste văi adânci şi câmpuri cultivau. Se îndreaptă cu precizie, urmând direcţia unui meridian, către regiunile arctice ale planetei.
In Siberia centrală, un zgomot asurzitor îi înspăimântă pe locuitorii micilor oraşe şi ai satelor, singurii oameni din această regiune depărtată şi cu populaţie rară. Sunt răsturnaţi copaci, colibe de nomazi sunt dărâmate, oameni şi animele speriate se împrăştie în toate părţile.
La o altitudine de două mile (circa 3,2 km – n.n.) membrii echipajului navei spaţiale, al cărei fuselaj radiază acum o lumină puternică, procedează la o corectare a traiectoriei în direcţia vest, deasupra zonei împădurite şi nelocuite a podişului central siberian.
Această manevră este ultima lor acţiune.
Moderatoarele care separă celulele cu combustibil s-au topit. Materia nucleară atinge o densitate supracritică şi o reacţie în lanţ se declanşează instantaneu. O fracţiune de secundă mai târziu, nava cosmică şi cei aflaţi la explozie nuclearabordul ei sunt pulverizaţi într-o izbucnire de lumină orbitoare.
Se înalţă flăcările unui foc primordial, mai fierbinte decât miezul unei stele, despică în două cerul şi pustieşte pământul de dedesubt pe o distanţă de peste 30 de mile (circa 50 km – n.n.).
Pe urmă, marele foc se stinge, lăsând în urma lui numai o coloană masivă de nori. Norii continuă să plutească zile in şir, în păturile superioare ale atmosferei, deasupra unei taigale răvăşite, pustiite, care îşi va păstra în veci taina“.
Se cuvine spus că autorii descrierii de mai sus – descriere care, de altfel, nu se încadrează prea bine în restul lucrării redactate cu obiectivitate şi acurateţe, pe baza elementelor concrete ale problemei dezbătute – n-o prezintă ca pe o certitudine, ci ca pe o posibilitate. Ei arată că: „Deşi dovada nu este completă şi nu poate fi absolut convingătoare, descoperirile astrofizicii moderne şi ale astronomiei, îndeosebi studiile privind posibilitatea existenţei vieţii şi în alte părţi ale universului, deschid în faţa noastră noi perspective, în cadrul cărora această teorie apare mai acceptabilă şi logică“.
Argumentele care, după părerea lui Baxer şi Atkins, pledează in favoarea ipotezei „cosmonautice” se găsesc chiar în materialele adunate in cursul expediţiilor la faţa locului şi în studiile cercetătorilor sovietici. Principalul argument l-ar constitui faptul că „obiectul” care a provocat explozia ar fi fost artificial, făurit „de mâna omului” cum se spune – expresie care aici nu se potriveşte, fiind vorba, de fapt, de făpturi inteligente locuind într-o lume extraterestră. Pentru aceasta pledează forma neobişnuită a zonei devastate; la început, s-a presupus că forma o arie ovală, apoi s-a constatat că era triunghiulară. Pentru cei ce lucrează în domeniul aerodinamicii, acest lucru este de cea mai mare importanţă; specialistul sovietic de renume mondial, profesorul F. Y. Zigel (o versiune americană a lucrării sale Nuclear Explosion over the Taiga a apărut în 1962) arată: „Este limpede că această asimetrie nu poate fi explicată prin efectul undei balistice provocate de zborul obiectului – zona de distrugere este alungită într-o direcţie care nu este paralelă cu traiectoria, ci face un unghi mai mare cu ea“; în consecinţă, el califică explozia ca „direcţională”, efectul ei „nefiind acelaşi în toate direcţiile”.
După expediţiile din 1959 şi 1960, A V. Zolotov trăgea concluzia că suflul exploziei a creat această formă neregulată din pricină că materia explozivă era închisă intr-un fel de recipient („container”) şi adaugă că obiectul „se compunea din cel puţin două părţi: o substanţă capabilă să producă o explozie nucleară şi un înveliş neexploziv”. Tot A V. Zolotov (care este geofizician) crede că probele de sol culese la locul exploziei şi care la analizele de laborator au prezentat mici particule conţinând silicaţi şi magnetită, precum şi mici bile magnetice, depun şi ele mărturie în favoarea unei explozii de natură nucleară – globulele având o mărime de ordinul milimetrilor, sunt dintr-o materie extraterestră; la această părere s-a raliat şi F. Y. Zigel – în schimb, K. P. Florenski, un adversar al ipotezei atomice, opina (pe bună dreptate) că urmele de silicaţi şi magnetită pot foarte bine să provină din spaţiul extraterestru fără ca aceasta să însemne că sunt produsul unei explozii nucleare şi cu atât mai puţin al pulverizării unei nave cosmice: ele pot fi rămăşiţele topite din materia unei comete sau provin pur şi simplu din obişnuita pulbere meteoritică, din care zilnic cade pe suprafaţa planetei noastre o cantitate destul de importantă.
Adepţii ipotezei cosmonautice au găsit un sprijin neaşteptat în cercetările şi experienţele efectuate de A. Y. Manoţkov, proiectant de avioane care a întocmit o hartă a traiectoriei obiectului explodat pe platoul Tunguska; după calculele sale, viteza era mult redusă faţă de aceea a unui corp cosmic obişnuit: în general, meteoriţii intră în atmosfera Terrei cu o viteză de 15 până la 20 km pe secundă, pe când ciudatul obiect care a explodat deasupra taigalei şi-a redus viteza până la un km pe secundă, poate chiar la mai puţin – prin urmare o viteză comparabilă cu cea a avioanelor foarte rapide din zilele noastre. In privinţa traiectoriei după pătrunderea în atmosferă, singurele elemente ajutătoare sunt relatările martorilor oculari, precum şi perturbaţiile pricinuite de şocul balistic generat de rapida comprimare a aerului în faţa obiectului în mişcare. Dar atât relatările martorilor, cât şi calculele specialiştilor .sunt contradictorii: E. L. Krinov, de pildă, după întoarcerea din expediţie (1929) nota că „traiectoria era orientată- de la sud-est la nord-vest“. Mai târziu, K. P. Florenski afirmă că „atât orientarea copacilor frânţi, cât şi modul de distribuire a prafului cosmic arată că obiectul a venit dinspre est-sud-est“. Iar A. V. Zolotov, examinând urmele de pe copacii rămaşi în picioare – atât urmele şocului balistic, cât şi pe cele ale suflului exploziei (unda de aer a vătămat mult mai puţin copacii în comparaţie cu explozia propriu-zisă) afirmă categoric că obiectul venea de la sud-vest.
De unde venea, aşadar, ciudatul obiect? De la sud-est, de la est-sud-est, sau de la sud-vest? în aceste rezultate contradictorii obţinute prin diferite calcule (nu mai menţionăm declaraţiile martorilor, tot atât de contradictorii şi în consecinţă neconcludente) adepţii ipotezei cosmonautice au găsit încă o confirmare a teoriei lor: obiectul venea de la sud-est, pretind ei, întreptându-se spre nord-vest, apoi a descris o curbă largă, apropiindu-se de regiunea exploziei dinspre sud-vest. Ei au calculat că această curbă reprezintă un arc de aproximativ 375 mile (600 km). Dar nici un corp cosmic natural nu se comportă în felul acesta – curba descrisă este de fapt o manevră, prin urmare ciudatul obiect care în 1908 a provocat explozia din taiga era o astronavă. Quod erat demonstrandum…
Prin urmare, ce era obiectul misterios care în 1908 a provocat marea explozie din regiunea Tunguska Pietroasă? Un meteorit, un conglomerat de antimaterie, o gaură neagră? A fost o explozie de natură nucleară (asemănările cu explozia bombei A de la Hiroshima sunt tulburătoare) şi dacă da, a fost declanşată de dezintegrarea unei nave extraterestre? Pentru fiecare dintre aceste ipoteze există argumente pro şi contra – care explică sau infirmă datele legate de constatările făcute la faţa locului: strălucirea puternică a obiectului, masa uriaşă, forma cilindrică, flacăra bifurcată, imensul nor negru (despre care unii s-au grăbii să pretindă că avea formă de ciupercă), lipsa unui crater, orientarea neobişnuită a copacilor doborâţi, traiectoria inconstantă, forma oval-triunghiulară a ariei devastate etc. etc.
La toate aceste ipoteze – pe care le-am putea numi principale sau directoare – s-au adăugat şi altele, derivate din ele. De pildă, ipoteza că explozia ar fi fost provocată de un obiect extraterestru a generat şi pe cea a astronavei care s-a dezintegrat desupra platoului Tunguska, precum şi alte câteva ipoteze, dintre care merită consemnată cea emisă de Ghenrih Altov şi Valentina Juraliova intr-un articol apărut în revista Zvezda (în martie 1964): fiinţe inteligente de pe o planetă îndepărtată au luat erupţia vulcanului Krakatoa (1883) din Arhipelagul Sondelor drept semnale emise de pământeni în Cosmos şi în consecinţă au răspuns emiţând la rândul lor, către Pământ, o rază laser care, pe când străbătea atmosfera terestră, deasupra Siberiei, s-a transformat în substanţă şi a explodat…
Mai sunt multe (chiar prea multe) asemenea ipoteze, care nu păcătuiesc câtuşi de puţin pjin lipsa de fantezie – ele nu-şi au însă locul într-o lucrare cu caracter ştiinţific, ci se cuvin mai degrabă calificate drept pseudoipoteze şi pseudoteorii, sau, în cel mai bun caz, drept material brut pentru viitoare povestiri de science-fiction.
Cu toate acestea, unele dintre ipotezele mai vechi, reconsiderate şi completate cu datele rezultate din cercetările mai recente, atrag şi astăzi pe cercetători – printre ele, una care prezintă calitatea de a fi verosimilă: ipoteza (o cometă alcătuită din gaze) a lui I. S. Astapovici la care acesta renunţase la un moment dat. Doi oameni de ştiinţă ruşi, academicianul Gheorghi Petrov şi doctorul Vladimir Stutlov, reiau (în 1975) această ipoteză: un meteorit de proporţii gigantice, alcătuit din zăpadă şi gheaţă, care constituise nucleul unei comete epuizate. Acest uriaş bulgăre de nea ar fi avut un diametru de aproape un kilometru, cântărind circa un milion de tone; intrând în atmosfera Pământului, datorită frecării s-a creat o imensă masă de aer fierbinte, care a topit zăpada şi gheaţa – de unde lipsa unui crater şi a altor urme de materie extraterestră. Şi tot pentru o cometă a opinat şi Viktor Karabeinikov, cercetător la Institutul de matematică al Academiei de Ştiinţe – ipoteza pe care a expus-o la Congresul de mecanică terestră aplicată, de la Kiev, în 1976. De aceeaşi părere sunt şi fizicienii americani Beasley şi Tinsley de la Universitatea din Texas: un nucleu cometar de gaze îngheţate, care cuprindea şi unele mici cantităţi de nichel-fier şi particule de siliciu.
Chiar dacă nici una dintre numeroasele ipoteze n-a reuşit să producă dovezi peremptorii in favoarea ei, şi enigma marii explozii din taiga rămâne (deocamdată) o enigmă, ea are totuşi incontestabilul merit de a fi angajat discuţii interesante şi o colaborare pe plan internaţional între oamenii de ştiinţă ruşi şi cei din diverse alte ţări, îndeosebi din S. U. A. şi Anglia. Aceste discuţii nu s-au încheiat încă şi nu este exclus ca intr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat enigma Tunguska să-şi găsească rezolvarea.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei

primele parti in Tunguska 

Top Secret

Fenomenele stranii ale lumii

Published by:

enigmeora 19.00 Londra, 21.00 Romania

o emisiune speciala despre cateva dintre fenomenele stranii ale lumii.

Fascinatia pe care o exercita misterul asupra mintii omenesti se afla la originea imbogatirii noastre despre lumea care ne inconjoara si a dezvoltarii stiintei moderne.

Misterele actuale privesc mintea umana, puterile ei de comunicare si chiar puterile ei fizice de care abia incepem sa fim constienti. Adoptam o atitudine serioasa fata de subiecte precum prezicerea, coincidentele, visele, reincarnarea, amintirile ancestrale, OZN-urile, profetii.

Cel mai frapant exemplu de profetie ne vine fara indoiala din India Antica. O gasim in niste descrieri extrase din Mahabharata si alte povestiri scrise cu mii de ani in urma. Aceste carti descriu niste proiectile care explodeaza  emitand o energie si o caldura egala cu cea a “zece mii de sori”, anihiland armata adversa, prinzand elefantii de razboi, carele si oamenii intr-un vartej urias, distrugand orasele, otravind alimentele si constrangandu-i chiar si pe soldatii victoriosi sa se spele cu grija, sa-si spele hainele si echipamentul pentru a se proteja de caderile contaminante. Aceste bombe a caror explozie ar provoca nori mari avand forma unei “umbrele” au fost deseori numite “Tunetul de foc”

Descrierile din Mahabharata au fost considerate niste simple fantasme pana la explozia primei bombe atomice din 1945.

Azi cand privim aceste texte cu toata seriozitatea, ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva corespund mai curand cu niste viziuni ale trecutului decat cu ale viitorului, daca nu cumva relatarile se referea in realitatea la incidente razboinice petrecute poate in urma cu peste zece mii de ani, in care s-au confruntata civilizatii azi disparute.

In seara asta vom rezenta cateva cazuri legate de reincarnare, prevestiri. Prevestirea Lui Mark Twain si multe alte subiecte, cazuri care au fost studiate de specialisti.

 

Top Secret

Mutilari de animale provocate de extraterestrii

Published by:

OZN

Mutilari de animale provocate de extraterestrii

OKLAHOMA, KANSAS Şl ARKANSAS
In ziua de 25 ianuarie 1992, în apropierea localităţii Okemah, Oklahoma, a fost găsită o vacă ucisă. Ugerul era îndepărtat printr-o tăietură fără sângerare şi zăcea pe pământ. Partea dreaptă a pieptului fusese despicată. Un adjunct aL şerifului din ţinutul Okfuscee, prezent la locul faptei, presupune că i s-a scos şI inima. Nu a fost invitat nici un veterinar pentru autopsie. In lipsa unor dovezi formale, raportul şerifului menţioneză: „Cauza: rit satanic“. Dar el  însuşi era mirat de precizia cu care fuseseră operate tăieturile, fără nici o urmă de sânge.
Sâmbătă 2 februarie, cercetătorul Chunck Pine, din cadrul organizaţiei MUFON Oklahoma, s-a deplasat succesiv la birourile şerifilor din Garfield, Kingfisher si Grand ca să adune mai multe detalii privind mutilările de animale din luna ianuarie. Şeriful din Grand County, Archie Yearick, l-a informat că în dimineaţa aceea primise o comunicare telefonică de la poliţia din Caldwell, Kansas, referitoare la mutilarea recentă a unui taur. Chunk s-a deplasat mai departe, spre nord, trecând frontiera statului, şi s-a dus la locul incidentului, împreună cu un ofiţer de poliţie. A preluat probe de ţesuturi tăiate şi de ţesuturi neafectate, pentru comparaţie, le-a introdus în soluţie de formol, pentru conservare, şi le-a trimis, cu expresul federal, doctorului John Altshuler, un specialist în patologie şi hematologie din Denver, Colorado.
Doctorul Altshuler lucrează, împreună cu mine, încă din anul 1989, la munca de colectare a unui număr cât mai mare de mostre de ţesuturi mutilate pentru examen microscopic. Până acum, cercetările microscopice au arătat că ţesuturile animalelor (iepuri, căprioare, cai şi bovine) au fost tăiate la temperaturi înalte, de sute de grade Fahrenheit, fapt demonstrat de hemoglobina „coaptă” şi de alte modificări histologice. în cazul petrecut în Oregon, în anul 1990, ţesutul era zimţuit ca şi cum ar fi fost tăiat cu o foarfecă cu vibrator.
Dr. Altshuler, precum şi Laboratorul de diagnoză al statului Oregon, au confirmat că temperatura înaltă a fost mijlocul folosit in incizii. Dr. Altshuler a identificat aceleaşi modificări celulare, cauzate de căldură, şi la mutilarea taurului din Caldwell, Kansas.
In marţea următoare, 11 februarie 1992, au sosit alte două comunicări despre mutilări de animale, în localitatea Calumet, Oklahoma, la 10 mile vest de El Reno. Prima a fost decoperită de Robert Jakobs şi fiul său, Travis Dean, în dimineaţa zilei de 6 februarie. Taurul ucis avea jumătate de limbă tăiată; organele genitale fuseseră îndepărtate printr-o incizie ovală, fără sângerare, iar rectul fusese eliminat printr-o scobitură . Nu se vedea nici un pic de sânge şi nici urme prin jur.
in seara aceea, Travis şi-a luat prietena, Julie Hamil ton, şi au pornit amândoi pe câmp, ca să-i arate ce s-a întâmplat. Era ora 20,15 când zăriră o lumină pe câmp. Era de zece ori mai strălucitoare ca o stea — povestesc ei. Când ne-am apropiat, puteam să distingem, pe margini,, nişte lumini roşii, galbene şi albe. Pâlpâiau dezordonat, nu după o succesiune anume“.
Apropiindu-se cam la vreo trei sferturi de milă faţă de obiectul luminos, Julie a fost cuprinsă de spaimă, aşa că au făcut cale întoarsă. Obiectul s-a ridicat în aer şi i-a ur¬mărit. „Goneam cu 80 mile pe oră, iar când am ajuns în oraş trecuse demult de noi“ afirmă ei. După ce a lăsat-o pe Julie la locuinţa ei, Travis s-a întors la câmp, de data asta împreună cu tatăl său. Lumina era din nou pe câmp. Robert spunea că putea să distingă cu uşurinţă luminile colorate care clipeau pe acel obiect. Când s-au apropiat cu furgoneta, lumina s-a îndepărtat şi a dispărut. După câteva minute a reapărut, deplasându-se spre sud-est şi apoi a dispărut din nou.
Lunea următoare, 10 februarie, după-amiază, a fost găsit la Hereford un alt taur mort şi mutilat, pe aceeaşi păşune. Ca şi în cazul taurului mutilat în ziua de 6 februarie, avea jumătate de limbă tăiată, ochiul stâng scos, organele genitale extirpate, printr-o tăietură curată, şi rectul îndepărtat (vezi fotografiile).
In noaptea de 3 martie, în Okemah, Oklahoma, după miezul nopţii, trei oameni au zărit un obiect de culoare gri, ca un diamant cu „ferestre”, care a aterizat şi după aceea a plecat. Martorii apreciază că avea un diametru de peste 30 picioare.
La 9 martie, tot în Okemah, s-a găsit o vacă ucisă, cu ugerul extirpat, printr-o tăietură curată, fără sângerare. Vaca mai avea o gaură mare în partea stângă. „Ca o gaură de proiectil” spunea cineva. Dar nu se vedea nici gaura de ieşire, nici proiectilul. Lângă capul vacii, pe pământ, erau urme de sânge, fapt neobişnuit.
La 4 martie, Danny Varner, adjunctul şerifului din ţinutul Benton, s-a dus să-l întâlnească pe Bill Cowger, la ferma Tyson’s Hog, lângă Hiwasse, Arkansas. Acesta i-a arătat o vacă de opt ani, moartă, culcată pe partea dreaptă. Ii lipsea ochiul stâng şi limba, iar pielea dintre picioarele din spate fusese extirpată pe o suprafaţă de 20 pe 30 ţoli împreună cu ugerul (vezi fotografiile). Tăietura nu depăşea adâncimea pielii. Ţesuturile musculare de sub piele erau neatinse.

Raportul sergentului Varner precizează:
„Am constatat că limba vacii fusese tăiată cu un instrument foarte ascuţit. Tăietura era pe diagonală, dintr-o parte în cealaltă, la aproximativ 6 până la 8 ţoli faţă de dinţii din faţă. Ochiul stâng era scos. Ugerul fusese îndepărtat împreună cu pielea, folosindu-se un instrument foarte ascuţit, peretele abdominal nu era atins, iar tăieturile păreau făcute de un chirurg. Vaginul vacii era lărgit şi smuls în afară. Terenul înconjurător nu prezenta urme de luptă şi nu am putut vedea nici un fel de urme de paşi, în jur. S-a găsit o mică cantitate de sânge pe vacă şi în jurul ei.

In ziua de luni, 9 martie 1992, am luat legătura cu Dr. Marion Harris, un medic veterinar din Gravette, Arkansas. L-am întrebat pe Dr. Harris dacă organele interne ale unei vaci pot fi extirpate pe cale vaginală. Mi-a precizat că organele pot fi scoase prin vagin numai dacă vaca a fătat recent, cu maximum 6 săptămâni înaintea morţii. L-am întrebat dacă e de acord să execute o autopsie a vacii şi mi-a răspuns afirmativ.
in ziua de joi, 12 martie 1992, la ora 14,00 eu, împreună cu sergentul Sam Blankenship şi Bill Cowger ne-am întâlnit cu Dr. Harris, la proprietatea unde fusese găsită vaca. Dr. Harris nu a putut stabili dacă lipseau anumite organe, din cauză că se aşteptase prea mult timp (8 zile) înaintea practicării autopsiei.

MiSSOURI

Perioada februarie-martie 1992 mai cuprinde unsprezece rapoarte referitoare la mutilări de vaci,în ţinutul Webster, Missouri, la est de Springfield. In aceeaşi perioadă, s-au primit comunicări despre apariţia unor lumini stranii pe cer, deasupra localităţii Northview. Patrula de circulaţie s-a plâns că pe şoseaua interstatală nr. 44, Northview, ieşire, parchează atâtea maşini cu persoane care vor să vadă OZN-urile, încât s-a creat un risc de accidente.

Au fost expediate doctorului Altshuler eşantioane de ţesuturi de la nouă vaci mutilate; acesta a constatat că liniile inciziilor prezintă efectele unei temperaturi ridicate şi margini întărite „plasticizate”, care nu pot fi obţinute prin folosirea laserelor obişnuite. Dar chiar şi un laser portabil are dimensiunile unui congeletor mare şi necesită un generator electric puternic.
„Dacă îţi poţi permite să dispui de un asemenea agregat, de ce să-l târăşti în miez de noapte pe un câmp, unde fermierul ţi-ar putea trage un glonţ pentru că îi omori vitele”, se întreabă Duane Bedell, coodirector al diviziunii MUFON, din ţinutul Webster. „Şi cum pot fi omorâte vitele fără o luptă, fără urme de jur-împrejur şi fără sânge?”
Un fermier, Joe Bouldin, a spus că vaca sa avea gâtul tăiat, esofagul extirpat şi ţâţele tăiate de pe uger. „Dar nu se vedeau nici un fel de urme pe pământ, lucru absolut misterios”.
Necropsia a pus în evidenţă că vacii i se scosese aproape tot sângele. Dar pământul era uscat. „Cum să-i scoţi sângele unei vaci fără să verşi pe jos nici un pic de sânge?” se întreabă Bouldin.
„N-am purtat niciodată vreo armă asupra mea, dar a-cum am pregătit, în maşină, un pistol încărcat. Aşa mă simt după toate întâmplările astea”.
Fermiera Edwina Ragsdale era şi ea la fel de neliniştită.
„Parcă vacile erau îmbălsămate” spune ea. „Ne-am dus acolo săptămâna trecută (februarie 1992) şi mirosea slab a putreziciune, dar acum cred că s-au stricat de tot.” Intrebând-o cine crede că e vinovat mi-a replicat: „OZN- urile sau cultele satanice — ambele mă înfricoşează”.
Am văzut şi eu un animal „îmbălsămat”. în luna mai 1990, când produceam filmul O recoltă ciudată, un crescător de vite care locuia la est de Cascada Colorado Springs (statul Colorado) şi-a găsit unul din cai mort şi mutilat. Cum se întâmplă adesea, trec, mai multe zile până să ne parvină ştirile despre mutilări. în cazul respectiv, am reuşit să filmăm de abia la douăzeci de zile după ce s-a găsit cadavrul calului. Timpul fusese călduros, dar viermii nu apăruseră, după încă o săptămână, când trecuse deja o lună de la moartea calului, şi-au făcut apariţia şi viermii. Dar când am tăiat bucăţi din şalele calului ca să luăm mostre de ţesuturi, muşchii erau de un roşu viu. Am întrebat veterinarul din localitate dacă consideră faptul normal. Mi-a răspuns că nu era normal şi că ţesutul ar fi trebuit să fie în putrefacţie.
In aprilie 1992, s-au primit rapoarte despre asemenea cazuri de mutilări în Liberty, Mississippi şi Leduc, Alberta (Canada). în Liberty s-au găsit două vaci cu jumătate din pielea feţii jupuită şi cu limbile tăiate.
Un viţel de trei zile a fost găsit fără cap şi picioarele din spate, fără nici o urmă de sânge sau urme de paşi în jur.

mai multe articole in Top Secret

 

tehnoredactare si documentare Maddie Ancuta