Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: mistere

Top Secret

Lavinia Tatomir jumatate om si jumatate extraterestru

Published by:

jumatate om jumatate extraterestru

Lavinia Tatomir jumatate om si jumatate extraterestru

Ieri citeam un articol despre o fetita de 11 ani din Vietnam care are niste puteri “speciale“, adica de a incendia lucrurile. Am citit articolul evident ca si ceilalti din pura curiozitate. In fotografie era imaginea unei fetite care seamana terbil de mult cu Drew Barrymore . Nu contest veridicitatea articolului. Posibil sa fie adevarat posibil nu.

“Este un caz ciudat nu numai pentru Vietnam, ci pentru întreaga lume”, a declarat profesorul Nguyen Manh Hung, director al universităţii. Acesta a mai spus că va fi organizată o conferinţă în care specialiştii vor încerca să explice ce anume se întâmplă cu fetiţa şi se va încerca o modalitate de protecţie a copilei.

O tomografie realizată recent a descoperit o linie neobişnuită localizată în partea dreaptă a creierului” citat din ziarul respectiv, care nu vine cu fotografii ale fetitei.

Asa mi-am reamintit de fetita noastra celebra Lavinia Tatomir. Calin N. Turcu a scris in cartea “OZN- Ultima ora” un amplu si documentat capitol despre Lavinia Tatomir. Am avut onoarea sa il cunosc pe dl Calin N. Turcu.  Cercetător pasionat al paleoastronauticiiparapsihologieiexobiologieiufologiei, a publicat mai multe articole în România și străinătate și a susținut mai multe prelegeri pe teme din domeniile enumerate.

Un om deosebit si sunt fericita ca am avut posibilitatea datorita emisiunilor pe care le faceam sa-l cunosc.

Sa vedem totusi cine este Lavinia Tatomir care este azi medic la spitalul de Urgenta Craiova. Nu o sa vorbim despre relatia ei de dragoste cu regretatul actor Adrian Pintea.

Suntem într-o relaţie magică cu uni­versul, dar am uitat.

„(…) De mică a fost un copil precoce, interesând-o tot ceea ce se afla în natură, exasperându-ne cu tot felul de întrebări, care mai de care mai ciudate. Folosea şi foloseşte un limbaj destul de elevat pentru vârsta ei şi tot ce ieşea din mânuţele ei atingea perfecţiunea. Dintotdeauna a fost un copil mati­nal, jucându-se toată ziua, iar dacă n-am obliga-o să doar­mă, nu cred c-ar simţi această nevoie. Ingrijorându-ne atâta energie, ne-am prezentat cu ea la domnul doctor Bistriceanu Marian, endocrinolog, somitate în materie din Craiova. A examinat-o cu atenţie, a stat îndelung de vorbă cu ea şi ne-a spus că este uşor hipertiroidiană, dar să lăsăm copilul în pace, că de obicei din rândul lor apar geniile. I-am urmai sfatul, dar la un moment dat am observat că la şcoală i se spune vrăjitoarea. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că în mânuţa stângă le ridică colegilor tot felul de obiecte, penare, cărţi, caiete, pixuri, stilouri, bani, chei etc. Le spunea cole­gilor ce note vor lua, le anunţa dinainte starea de spirit a profesorilor cu care avea ore. Profesorul ei de fizică deja se interesa’şi avea discuţii lungi cu ea pe seama însuşirilor ei paranormale. A început să ne facă şi nouă acasă tot felul dc demonstraţii care ne-au uimit. Ne-am prezentat din nou cu ea la doctorul Bistriceanu, căruia i-a arătat ce poate ea să facă. Domnul doctor a rămas mult timp pe gânduri şi i-a spus că ceea ce are ea este aur curat şi s-ar putea să ajute la vindecarea multor boli.

Soţul meu este medic generalist (…) şi în joacă a început n-o testeze pe tot felul de boli. Rezultatele au fost uimitoare. Vorba a zburat şi fiica noastră a ajuns o mică celebritate invidiată de colegi. In ziarul local Cuvântul Libertăţii au apărut două articole despre ea, a fost invitată la Conferinţa bioenergeticienilor, unde domnul doctor Bistriceanu a pre­zentat cazul ei şi a apărut şi la televizor. I-am rugat pe profe­sorii ei şi pe cei din mass-media să nu ne dea adresa, pentru că Lavinia Tatomir este un copil care trebuie să-şi urmeze drumul fi­resc, ceea ce au şi făcut, dar s-a specificat faptul că este elevă la (..:) şi cei bolnavi, disperaţi, tot ne-au găsit. Ne-au trecut pragul oameni din Mehedinţi, Deva, Bucureşti, Timi­şoara, nu mai vorbesc de cei din Dolj, care ne implorau s-o lăsăm să-i atingă cu mânuţa stângă, să-i vindece. îşi tratează colegii şi profesorii. Bineînţeles că o dată cu descoperirea acestor însuşiri, i s-au pus tot felul de întrebări: de unde simte ca-i vine energia, dacă o ajută cineva de undeva, dacă are anumite percepţii, dacă trăieşte fenomene ciudate.

Ne-a explicat foarte clar şi precis că ea vine de pe Lună, nu Luna pe care o vedem noi, ci cu totul alta, scăldată într-o lumină albastră nepământeană; că noi oamenii credem c-am fost pe Lună, dar nu este adevărat; că ea vede acea Lună şi de acolo îşi primeşte puterea şi anumite informaţii legate de bolnavii ei; că există o forţă care o protejează şi ştie că nu i se poate întâmpla nimic rău. A trăit de câteva ori fenomenul decorporalizării şi explică cu lux de amănunte trăirile ei din «cele momente. Spune că este jumătate om, jumătate extra­terestru şi a fost vizitată noaptea de extraterestrii ei. La una din vizite am fost si eu martoră.

E ra în noaptea de 25 spre 26 mai. De când i se întâmplă  tot de fenomene ciudate doarme împreună cu mine, Imi că zice că ea de câteva ori s-a luptat cu forţe malefice care voiau să-i facă rău, dar le-a învins. Deci, în noapte de 25 spre 26 mai (1994), după ce dormisem o bună parte din noapte, la un moment dat, m-a trezit o lumină puternică, albastră, care a apărut în dreptul ferestrei dormitorului ce sc află la etaj. Era o lumină nefirească, ce-mi atrăgea privirile ca un magnet. Toată camera era albastră, Luna era imensă şi nefirească, dar ea nu lumina în felul acela. Fasciculul de lumină s-a îndreptat spre patul nostru, oprindu-se asupra chipului fiicei mele. A insistat un timp, apoi s-a retras. Lavinia s-a trezit brusc şi fără un cuvânt s-a îndreptat spre fereastră încercând s-o deschidă şi aveam impresia că vrea să-şi isi ia zborul. Disperată, am alergat după ea şi am strigat-o. «Mami — mi-a spus — ei mă cheamă, mă aşteaptă, trebuie să mă duc. Tu vezi lumina, mami, o vezi?». Era agitată, voia nea părat să vorbească cu «ei». Am luat-o cu forţa şi am culcat-o, i-am mângâiat fruntea până când a adormit din nou Dimineaţa şi-a găsit pisicuţa, pe care o iubea la nebunie, moartă. Mi-a spus că din momentul când s-a trezit a ştiut că Roiţa este moartă, de fapt, de seara a ştiut că dimineaţa va fi moartă şi n-a făcut nimic să împiedice asta. Mi-a reproşat că trebuia s-o las să vorbească eu «ei».

In perioada de la înălţarea Domnului până la coborârea Lui pe Pământ, s-a întâmplat să-i apară pe corp un fel de in toxicaţie, care n-a cedat la nici un tratament. Mi-a spus să nu-mi fac probleme fiindcă la sfârşitul lui iunie vor veni extraterestrii ei şi-o vor vindeca. Pe 25 spre 26 iunie feno­menul s-a repetat, a ieşit la fereastră, a stat nemişcată ca o statuie, a privit un joc de lumini ciudat, s-a culcat şi dinii neaţa mi-a spus că se va concentra aşa cum face cu pacienţii ei şi se va vindeca, ceea ce s-a şi întâmplat.

In iulie a avut o pacientă operată de un cancer de col uterin pe care a îndrăgit-o foarte mult şi şi-a dorit din tot sufletul s-o vindece. A luat legătura mental cu extraterestrii ei şi i-a rugat să-i dea informaţii despre ea. Acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul lui iulie. într-una din nopţi am aţipit în prima parte, iar în partea a doua m-am trezit şi mi-a fost imposibil să mai închid ochii. Lavinia respira liniştit lângă mine. Percep un zgomot afară, ca un fâlfâit de aripi. Aştept să latre câinele. Nimic. Aud o trosnitură puternică, zăngănit de geamuri. Câinele nu latră. Lampa de veghe se stinge. Lavinia începe să se foiască. Camera se întunecă până simt că mi se face frică. Lavinia începe să vorbească tare într-o lim­bă rusă perfectă. (…) Face o pauză şi începe să vorbească o limbă ungro-finică, un dialect al acestei limbi, vorbeşte apă­sat, pronunţă cuvintele foarte clar, este dură, se ceartă cu ci­neva. Mi se face frică, sar şi aprind veioza… Lavinia, cu ochii mari, îmi spune că au venit extraterestrii, dar erau fe­mei, s-a certat cu ele, crede că pentru pacienta ei.

(…) Ar fi foarte multe de povestit, lucruri foarte intere­sante de discutat cu Lavinia (…) sunt atâtea lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, fenomene ce nu se pot explica, încât merită sacrificii pentru desluşirea lor (…)“

Scrisoarea din care am reprodus aceste câteva fragmente, sosită la începutul toamnei lui 1994, a fost una dintre cele mai interesante pe care le-am primit vreodată. Nu peste mult timp, Calin Turcu se duce la Craiova, s-o cunoasca pe Lavinia şi să se convinga de realitatea spuselor mamei ei, Mariana Tatomir. Mai mult, a aflat lucruri noi şi surprinzătoare.

Pentru cei ce sunt familiarizaţi cu astfel de fenomene, ceea ce scrie mama Laviniei în scrisoarea de mai sus nu consti­tuie chiar o noutate. Straniile entităţi nocturne şi manifestă­rile lor insolite, au fost semnalate în nenumărate rânduri până acum — şi nu numai în întreaga lume, ci chiar şi la noi in ţară — şi nu-i putem acuza pe toţi cei ce traversează aceste evenimente că sunt bolnavi psihic sau că au avut vedenii.

Lavinia s-a născut într-un alt început de toamnă, la 2 sep­tembrie 1980. Am aflat că acest eveniment a fost precedat dc o serie de întâmplări stranii, care la prima vedere nu au nici o explicaţie logică. Iată în continuare una dintre ele, redata asa cum a fost povestită de soţii Mariana şi Vasile Tatomir.

Atunci când Mariana era însărcinată în luna a şaptea, s-a întâmplat un lucru ciudat căruia, la vremea respectivă, cu doi părinţi nu i-au acordat prea mare importanţă.

In vara anului 1980 au plecat împreună, cu şareta dispen­sarului, pe care o foloseau frecvent, undeva în afara Cra io­vei, la o stână. Ca de obicei, Doru, căluţul blând pe care il cunoşteau de atâta vreme, se lăsa mânat alene de vizitiu tot aşa cum, de nenumărate ori înainte, se lăsase mângâiat de medic şi de soţia lui, primindu-le bucuros din palma bucăţelele de zahăr. Au ajuns la destinaţie, l-au deshămat si l-au lăsat să pască liniştit pe câmpul scăldat de iarbă şi iii flori. Era o zi senină şi luminoasă din miez de vară…

Vasile, împreună cu vizitiul, au plecat pe jos înainte, dar Mariana venea agale în urma lor. Nu avea de ce să se grabească. De când era însărcinată, avusese câteva probleme cu sănătatea. De pildă, când se afla în patru luni şi jumătate, s a îmbolnăvit destul de grav de un hipertiroidism acut pe partea stângă. A fost sub atenta observaţie şi îngrijire a aceluiaşi medic endocrinolog Marian Bistriceanu din Craiova. Se vindecase cu greu şi amândoi părinţii erau destul de îngrijoraţi pentru fiinţa ce urma să se nască.

Dar în ziua aceea senină si calmă de vară, în liniştea a proape nefirească a câmpului înflorit, toate necazurile vietii cotidiene rămăseseră undeva departe, în urmă.

Deodată, fară nici un motiv aparent, Doru s-a oprit din păscut, fixându-şi privirea neliniştită asupra femeii însărci nate. Avea ochii măriţi de o spaimă lăuntrică, neştiută si inexplicabilă. S-a ridicat pe două picioare bătând aerul cu copitele din faţă, nechezând îngrozit. Ceva aflat dincolo de înţelegerea lui îl speriase de moarte. S-a repezit la Mariana Aceasta a luat-o la fugă ţipând, cu animalul după ea. Inter­venţia soţului şi a vizitului a fost promptă şi salvatoare, dar l-au potolit cu greu pe Doru, căluţul cel bun şi blând…

Ce s-ar fi întâmplat dacă cei doi bărbaţi n-ar fi fost în apropiere? Femeia însărcinată ar fi fost zdrobită sub copitele calului îngrozit, iar copilul nu s-ar mai fi născut nici­odată? I s-a transmis animalului, de dincolo de înţelegerea lui ori a noastră, „mesajul” secret că acel copil nu trebuia sau nu voia să se nască? Iar dacă totuşi s-ar fi născut, în luna a şaptea, evenimentele ulterioare ar fi avut un cu totul alt curs, iar Lavinia nu ar mai fi fost ceea ce este? Ce fel de ,,semn“ a fost acesta? Cine ar mai putea şti acum? Cine ar mai putea astăzi să răspundă la aceste întrebări? Pătrundem nici în domeniul fascinant al paranormalului, pe tărâmul extrem de instabil al întrebărilor rămase încă fără răspunsuri rezonabile…

Cei doi şi-au terminat cât mai repede treaba pe care o aveau la stână. Mariana se speriase, avea contracţii şi se simţea rău. Au plecat în grabă spre dispensar. Pe drum, cerul s-a întunecat brusc, fulgere înfricoşătoare brăzdau cerul si o ploaie puternică de vară s-a pornit la fel de brusc. Ploua cu găleata, dar celor doi nu le păsa prea mult în momentele acelea. Nu se gândeau decât la copilul lor care nu se născuse încă. în trupul mamei, acesta nu mai mişca şi nu mai dădea semne de viată. Probabil că si acesta a fost un alt semn al mesajului că nu dorea să se nască, să vină pe lumea aceasta!

Când au ajuns la dispensar, aveau să constate încă un lucru extrem de ciudat. Nu erau uzi. Străbătuseră sub şiroaiele de apă o bună bucată de drum, dar pe ei ploaia nu-i atinse­se. Aveau să realizeze acest fapt mai târziu, când greul mo­mentului trecuse. într-o discuţie pe care am avut-o cu el, Vasile îmi mărturisea că în cursul acelui an 1980, li se în­tâmplase de mai multe ori aceeaşi ciudăţenie, dar nu-i dădusera prea mare importanţă. Ploaia îi prinsese în câteva rân­duri, dar niciodată nu-i atinsese!

La dispensar, medicul şi-a reintrat în atribuţiile lui. Şi-a acoperit soţia cu pături călduroase, i-a oferit un calmant uşor şi a înconjurat-o cu toată grija… încetul cu încetul, Mariana s-a relaxat şi a simţit copilul revenindu-şi şi agitându-se uşor. Puteau, în sfârşii, să răsufle uşuraţi.

Episodul acesta nu avea să se şteargă din memoria celor doi. Spaima pe care o trăiseră în vara anului 1980 le va ră­mâne în minte bine întipărită şi aveau să o retrăiască cu aceeaşi intensitate peste ani şi ani, de fiecare dată când o po­vesteau celor apropiaţi.

Să mai reţinem de aici şi rolul ploii care i-a ocolit şi a re­fuzat să-i ude pe cei doi părinţi. De fapt, aceasta, ploaia, avea să joace un anume rol în viaţa copilului Lavinia. Atunci când s-a născut, cât şi când a fost botezată, a plouat aproa­pe din senin, brusc şi puternic, fapt care i-a mirat pe toţi cei care au fost de faţă la aceste evenimente. Mai târziu, ea însăşi avea să afirme că îi place să se plimbe prin ploaie şi că o iubeşte pentru că simte că îşi „reîncarcă bateriile.

Iată un fragment, de astă dată dintr-o scrisoare pe care mi-o trimitea Lavinia şi era datată Craiova, 7 noiembrie 1994

„(…) Mă aflam într-un spaţiu pe care nu-l pot defini si deodată, am simţit că mi se face o frică îngrozitoare, simţeam că cineva invizibil încearcă să-mi facă rău şi nu ştiam ce trebuia să fac ca să mă apăr. Lângă mine a apărut o făp­tură ciudată, un om înalt de peste doi metri, îmbrăcat într-un costum gri-sidefiu şi cu capul mic în comparaţie cu restul trupului. Am rupt-o la fugă, ca orice om normal şi sănătos. Oriunde mă îndreptam, acesta apărea mereu în calea mea si m-a rugat să mă opresc pentru că avea să-mi comunice ceva. Nu s-a exprimat în cuvinte, mă privea şi-mi transmitea tele­patie această rugăminte. Am simţit o linişte interioară de­săvârşită şi m-am oprit locului. Mi-a spus că vin de pe o planetă asemănătoare cu Luna, dar că această planetă este un loc cu totul şi cu totul diferit de Lună (până atunci eu o numeam «a doua Lună»), că de acolo îmi primesc puterea, sa nu mă tem de forţele malefice, ci să le înfrunt, deoarece le voi învinge întotdeauna. Mi-a spus că mâna în care am forţa (mâna stângă), poate fi orice, adică, poate să facă şi bine si rău, în aceeaşi măsură, că va trebui să intru în posesia une i cărţi galbene (pe care mi-a arătat-o) veche de peste 200.00 de ani. De atunci, ei vin mereu şi facem dese călătorii în spaţiu şi pe planeta de unde vin.

Acolo, totul e scăldat într-o lumină albastră, nepămân­teană, pământul e de un roşu întunecat, reavăn tot timpul, iarba de un verde crud, apele sunt verzui-sidefii, totul e liniş­te şi nemişcare şi simţi liniştea şi pacea sufletească, ca pe ceva mirific. Ştiu că trăiesc printre oameni, gândesc ca oame­nii, cu toate că de multe ori am senzaţia că mă situez undeva, deasupra lucrurilor şi a oamenilor. Dacă intru într-o multime de oameni, eu ştiu că nu sunt ca toţi ceilalţi, aş putea să spun ce gândeşte fiecare în acel moment. Majoritatea oa­menilor sunt preocupaţi de lucruri mărunte, de grija zilei de mâine, le e frică de boală, de sărăcie, nici unul, sau foar­te rar întâlnesc câte un om care priveşte şi gândeşte şi la eeca ce se află deasupra capului său. (…) Daca mi-aş dori, sunt sigură că aş putea zbura. In general, am un organism bine organizat, echilibrat şi sănătos, dar, când s-a întâmplat sa mă îmbolnăvesc, boala se manifestă numai pe partea dreaptă a corpului. Pe dreapta, în gât, am făcut un flegmon amigdalian, pe dreapta m-a durut rinichiul, pe piciorul şi pe mâna dreaptă mi-a apărut intoxicaţia, pe partea dreaptă răcesc, fără ca pe partea stângă să am vreun simptom. De aici si concluzia firească, că sunt jumătate om, jumătate extrate­restră.”

„(…) Am dorit foarte tare să ştiu cum arată cu adevărat o farfurie zburătoare. Am luat legătura mental cu extraterestrii mei şi m-au purtat în spaţiu, arătându-mi mai muţte farfurii zburătoare (…)“

Această dorinţă a Laviniei i-a fost îndeplinită câteva zile mai târziu, la 20 noiembrie 1994, a doua zi după teribilul incendiu care a distrus total Sala Polivalentă din Craiova.

E greu de prins în simple şi neajutorate cuvinte tot ce s-ar putea scrie despre Lavinia Tatomir. Pe măsură ce a crescut, sic iudăţeniile s-au înmulţit. A fost un copil serios, uneori cu o privire distantă şi rece. Avea o curiozitate nativă şi voia să ştie cât mai multe, punând tuturor din jurul ei numeroase întrebări, în special legate de cer, de planete, de cosmos…

Când mama ei a întrebat-o odată de ce s-a născut aşa de supărată şi de încruntată, ea i-a răspuns: „Nu voiam să mă nasc! Ştiam că am o misiune foarte grea în viaţa aceasta şi nu doream să vin printre voi oamenii!“

Prin vara anului 1991, când împlinea 11ani, Lavinia se afla undeva la ţară cu doi verişori de-ai ei. !ntr-o fotografie în care ea ţinea în mână o rachetă de tenis, partea ovală a ra­cordatului acesteia joacă rolul unei lentile, sau al unei lupe, care măreşte în mod inexplicabil tot ce se află în spatele ei…

Spicuiesc acum câteva din aprecierile pe care le făcea despre ea profesorul Dumitru Răducan, directorul Liceului Elena Cuza din Craiova, liceu la care Lavinia învaţă înec pând cu toamna anului 1995:

„(…) Am sesizat că este o fiinţă deosebită: echilibrata, matură şi totuşi sensibilă. Cunoscând-o mai bine, m-a uimit faptul că îşi depăşeşte generaţia cu cel puţin 3-4 ani ca maturitate şi poate să fie atât de generoasă cu semenii săi. Are o personalitate foarte complexă: pictează cu mult talent, ascultă muzică, citeşte multă literatură şi mai are grijă şi de cei în suferinţă. în ceea ce priveşte calităţile paranormale, acestea sunt evidente şi îi urez succes, având o mare încredere în ea.“

Iar o altă personalitate a Craiovei, redactoarea de televiziune Camelia Radulian — cea care a numit-o pe Lavinia Tatomir într-un film făcut despre ea „o fată nu ca oricare alta“ — de scrie astfel prima ei întâlnire pe care a avut-o cu acest copil extrem de dotat:

„(…) Ceasul vechi al oraşului batea ora 12:00, exact ora stabilită pentru întâlnirea cu Lavinia şi mă gândeam eu teamă că, pe o astfel de caniculă, o mică celebritate ca ea ai putea uşor să nu vină. Dar ea era acolo, în faţa universităţii (…), conform înţelegerii din ziua precedentă.

In timp ce mă apropiam tot mai mult (…), simţeam cum fiecare pas îmi este descompus de privirea Laviniei. Eram stânjenită, ceea ce mi se întâmpla foarte rar, şi, ajunsă lângă ca, m-am simţit tot mai mult captiva acelor ochi mari, a «celei priviri pătrunzătoare, imposibil de descris.

Orice primă întâlnire pecetluieşte un sentiment ascuns de acceptare sau neacceptare, de compatibilitate sau respin­gere faţă de-cealaltă persoană. Imi doream în gând să pot simţi şi descifra momentul în care Lavinia, conform acestei legi, mă va accepta, dintr-o pornire naturală, sau mă va ac­cepta disimulat, din politeţea impusă de nescrisele reguli ale ci mvieţuirii şi relaţiilor interumane.

Când mi-a întins mâna, în semn de salut, m-a surprins stân­gace, rigidă şi nenaturală. Pierdută cu totul în privirea ei, izvorâtă din nopţile limpezi, simţeam cum fiecare gest îmi este analizat, cântărit. Am avut atunci revelaţia că această fată, ireal de palidă în mijloc de vară, mă citeşte ca pe o car­te.”

Anca Obrocea — artista de un deosebit talent din capita­la Băniei, îndrăgostită de şi cunoscătoare profundă a stră­vechii civilizaţii egiptene, cea care o iniţiază pe Lavinia în tainele picturii — afirma următoarele:

„(…) De unde vine ea? Cine este ea? Pe mine m-au cucerit puritatea şi frumuseţea ei sufletească. Sinceritatea şi dorinţa de a face bine — altruismul. M-a cucerit «copilul» L avinia, care n-a fugit de copilărie, chiar dacă la uşă bate adolescenţa. (…) M-a cucerit copilul conştiincios, cu grija cartii, cum puţini copii găseşti, de o modestie incurabilă şi 0  nobleţe sufletească rar întâlnite. Cu ce har dumnezeiesc si-a înzestrat Natura acest copil?

(…) Stătea adeseori la geam şi privea afară. Vedea plu­tind în aer, căzând din cer, milioane de particule foarte fine, linele sclipitoare, altele asemănătoare unui praf. «Sunt foarte multe, infinit de multe, o puzderie, dar voi nu le vedeţi. Aşa arată aerul nostru, mă crezi?»

Sau: «Ştii că mai există o Lună albastră în spatele Lunii? Eu văd şi ştiu că de acolo vin eu şi puterea mea. Ştiu că am venit printre voi să fac bine, aceasta este misiunea mea».

Sau: «Uite, merg pe stradă şi fară să vreau văd aura tutu­ror trecătorilor. De cele mai multe ori nici nu mă gândesc la asta. Dar văd pur şi simplu: la unii galbenă, la alţii albă, la alţii cenuşie — aceştia sunt bolnavi — la alţii spre roşu — aceştia sunt nebunii. Doamne, ce s-ar întâmpla, mă gândesc, dacă aş opri pe vreunul dintre ei şi i-aş spune: Domnule, ştii că dumneata ar trebui să te cam cauţi, eşti cam sonat!» — şi râdea Lavinia cu poftă, povestindu-mi şi gândind cum ar re­acţiona fiecare dintre ei, auzindu-şi un diagnostic, aşa tam- nisam.

Sau, altă dată: «Veneam de la şcoală. Era într-o după-a- miază cu soare, fără nici o umbră de nor pe cer. Am intrat în curte şi un glob luminos venit de nicăieri şi apărut lângă mi ne, puţin deasupra mea, m-a atins… M-am speriat puţin, nu înţelegeam: ce era acea mică sferă luminoasă, de unde ve­nea?»

Intr-o seară, când a plecat de la mine, i-am dăruit un roza­riu cu fosfor. Era întuneric. La poartă a deschis palma stângă unde-l ţinea, şi mărgelele lui luminau alb-albăstrui, de parcă până atunci l-ar fi ţinut la o sursă de lumină. Cu ce energie alimentase ea mărgelele?

Apoi, uneori, când venea de la şcoală nervoasă, nemul­ţumită, agitată, o întrebam ce s-a întâmplat. Nu era mulţumită de colegi. Făceau glume prosteşi, prea copilăreşti pentru ea. «N-au nici un pic de minte — îmi spunea — cum pot uni i oameni să fie atât de reduşi?»

Pe Lavinia o preocupă tot soiul de fenomene, de ciudăţenii şi pare că nu caută prea mult explicaţia lor — fiindă pentru ea e simplu: dejâ-vu. Când o frământa câte ceva la care caulă răspuns, deodată faţa i se destinde şi spune simplu: «ştiu».

Deocamdată, reflectând puţin asupra celor scrise aici, ca şi asupra destinului uman în general, îmi pun, vrând-nevrând, o serie de întrebări:

Să vină oare salvarea, pentru omenirea aceasta bolnavă, de undeva de sus, din ceruri, de dincolo de înţelegerea şi per­ceperea noastră? Exact ca acum 2000 de ani? Ca atunci când o extraordinară fiinţă a coborât printre noi, oamenii, jertfindu-se pentru binele nostru şi încercând să ne îndrume pe o cale de dreptate şi adevăr? Amintirea acestei lecţii, aspre şi blânde totodată, ne stă la dispoziţie, materializată în cea mai mare carte de înţelepciune a umanităţii: BIBLIA. Ne-am însuşit noi oare lecţia primită, eram.pregătiţi să o facem? Se pare că formaţiunea noastră genetică nu ne-a permis-o, toc­mai pentru că nu ne aflăm încă pe o treaptă evolutivă nece­sarmente corespunzătoare… Ce am învăţat noi din lecţia pri­mită cu două milenii în urmă? Am devenit mai buni, mai paş­nici, mai concilianţi, mai toleranţi sau mai înţelegători?

Experienţele pe care le parcurge Lavinia, această fetiţă de excepţie din capitala Băniei, nu sunt nicidecum unice! într-o suită de două emisiuni TV din luna februarie 1996, referitoa­re la Paranormal — emisiuni foarte slabe calitativ, de altfel bioterapeutul bucureştean Valeriu Popa (care nu pierduse an­terior prilejul să-mi comunice faptul că este rudă cu familia Tatomir din Craiova), facea, la rându-i, o altă afirmaţie in­teresantă: „Există în momentul de faţă, în România, un număr de 26.000 de persoane care posedă calităţi paranormale deo- sebite.“

Intr-adevăr, în România au apărut în ultimii ani nenu­mărate persoane cu însuşiri paranormale ciudate. Se scrie şi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ele. Să fie oare toate aceste fenomene semnele unei schimbări apropiate? O schim­bare în bine, evident, că de celelalte ne-am cam săturat! Să fie aceasta dovada că România este tocmai acel tărâm bine­cuvântat despre care se aminteşte în cărţile vechi, în legende­le şi miturile mai multor popoare, la fel ca şi în scrierile unor autori contemporani? Schimbarea, care trebuie să se produ­că pentru omenire, va începe din această atât de frumoasă şi bogată ţară europeană?  Nu stim…timpul ne va oferii raspunsul

Evident ca numele Lavinia Tatomir a fost implicat in tot felul de scandaluri, presa a scris mult despre relatie cu actorul Adrian Pintea, a fot acuzata de sarlatanism si multe altele.

Adevarul este aici printre noi!

Dar nu putem nega totusi ce nu putem intelege.

mai multe articole in Top Secret

Maddie Ancuta

 

Top Secret

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei

Published by:

EXPLOZIE NUCLEARApartea a II-a

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei- explozie nucleara.

In anii care au urmat, „dosarul Tunguska” s-a îngroşat cu numeroase file noi, care păreau să confirme că puternica explozie s-a produs într-adevăr la nord-est de Kansk, undeva în bazinul râului Tunguska Pietroasă. Printre aceste „file“ se aflau mărturii culese de oamenii de ştiinţă şi diferiţi specialişti care, lucrând in regiunea platoului central siberian, au adunat diverse relatări de la localnici.

Geologul S. V. Obrucev, care încercase şi el să stabilească locul unde căzuse “meteoritul”, avusese de întâmpinat rezistenţa unor localnici superstiţioşi. „în ochii tunguşilor“, scria el, „se pare că meteoritul este un obiect sacru şi de aceea ei ascund cu grijă locul unde a căzut“. In acelaşi sens se exprimă şi etnograful I. M. Suslov, care, la Strelka, un mic post comercial din regiune, a stat de vorbă cu un grup de 60 tunguşi; aceştia i-au confirmat că în „catastrofa” din pragul verii anului 1908 le-au fost ucise animale domestice şi au fost răniţi mai mulţi oameni, de asemenea că bolidul de foc „a adus cu el o boală a renilor, un soi de scabie care înainte de izbucnirea focului nu se pomenise pe-aici“.
Cercetări asidue a întreprins şi A. V. Voznesenski, pe atunci  director al Observatorului magnetic şi meteorologic din Irkutsk, care a studiat atât materialele adunate de expediţia condusă de Kulik, cât şi date seismice obţinute anterior, în timpul şi imediat după explozie. In concluziile sale el arată că efectele exploziei au fost văzute sau auzite pe o arie cuprinzând aproape un milion de kilometri pătraţi şi că, după părerea lui, explozia n-a fost produsă de un singur meteorit, ci mai degrabă de un grup care „pe măsură ce înainta, se desfăcea din mănunchi”. In concluzie, Voznesenski arăta că „este foarte probabil că investigaţiile ce vor fi întreprinse la locul impactului vor da la iveală ceva destul de asemănător cu craterul meteoritului din Arizona“.
Aceste materiale, completate cu cele culese de el însuşi, l-au ajutat pe Kulik să convingă Academia de Ştiinţe de necesitatea organizării unei noi expediţii, care de data aceasta să întreprindă cercetări chiar la locul unde s-a produs explozia. împreună cu un asistent calificat, Kulik pleacă din nou, în februarie 1927, cu trenul până la Kansk şi apoi mai departe spre est, până la Taişet, un cătun izolat; de aici, cei doi îşi continuă drumul cu o sanie trasă de un cal, spre nord, până la Vanavara.
De la câţiva locuitori ai Vanavarei, Kulik obţinu nu numai indicaţii privind locul unde s-a produs explozia, dar şi alte relatări asupra evenimentului de la care se scurseseră acum aproape două decenii. Dintre aceste relatări, una i se păru deosebit de interesantă

  •  cea a bătrânului ţăran S. B. Semenov, care în acea dimineaţa când se produsese explozia şedea pe prispa casei sale: „Arşiţa era atât de puternică“, povestea Semenov, „încât n-am mai fost în stare să rămân unde eram – simţeam de parcă-mi luase foc cămaşa şi-mi ardea spinarea. Am văzut un uriaş glob de foc care acoperea cea mai mare parte a cerului“.

Kulik nu mai auzise de meteoriţi care în căderea lor să dezvolte fenomene termice de asemenea intensitate; totuşi, deocamdată nu se îndoia că este vorba de un meteorit, cantitatea impresionantă de căldură datorându-se probabil dimensiunilor neobişnuite şi energiei degajate în urma coliziunii cu Pământul.

In sfârşit, la 8 aprilie pregătirile fiind terminate, Kulik porni din Vanavara, împreună cu asistentul său, cu un localnic care se ocupa de caii de povară şi cu un ghid tungus. Urmară cursul şerpuit al râului Tunguska. Pietroasă, iar la 13 aprilie ajunseseră la confluenţa acestuia cu Makirta, unde membrii micii expediţii observară primele semne ale exploziei din 1908.
„Ceea ce am văzut atunci”, avea să scrie Kulik mai târziu, „deşi era doar o primă impresie, întrecea toate relatările martorilor oculari, precum şi toate aşteptările mele“. Intr-adevăr, de-a lungul văii Makirta, cât vedeai cu ochii, malurile erau acoperite cu trunchiurile răsturnate de mesteceni şi de pini doborâţi de explozie. Şi pe măsură ce grupul celor patru înainta către nord-vest, semnele acţiunii devastatoare a exploziei deveneau tot mai evidente, numărul copacilor smulşi din rădăcini creştea; toţi copacii doborâţi aveau vârfurile îndreptate spre sud sau sud-est, ceea ce constituia o indicaţie precisă a direcţiei suflului provocat de explozie. în unele locuri, pâlcuri întregi de zade vechi de sute de ani fuseseră doborâte ca nişte beţe de chibrit, în ciuda lemnului dur, foarte rezistent. Rădăcinile smulse din sol se înălţau monstruoase, ramurile erau dezgolite de frunze.
La un moment dat, micul grup ajunsese într-un loc unde copacii uscaţi vădeau – după cum va scrie Kulik – „urmele unui incendiu pornit de sus“, aşadar nu un incendiu de pădure obişnuit care cuprinde întâi trunchiurile şi apoi vârfurile. în general, urmele indicau că focul pornise subit, cu mare intensitate şi pe o arie foarte largă. Credincios convingerii sale că era vorba de un meteorit, Kulik credea că aceste fenomene au fost provocate de „o pungă fierbinte de aer comprimat” pe care meteoritul o împingea înaintea sa.
Două zile mai târziu, cercetătorul rus urcă pe una dintre înălţimile din regiune, cunoscută sub numele de Creasta Hladni, de unde putut să vadă împrejurimile pe distanţă de kilometri şi să-şi facă o impresie generală asupra acţiunii devastatoare a exploziei: cât vedeai cu ochii, copaci smulşi din rădăcină, dezgoliţi de frunze, cu vârfurile înnegrite de foc şi îndreptaţi spre sud sau sud-est. Numai în câteva văi mai adânci, către sud, pădurea supravieţuise. „încă nu-mi pot reveni”, va scrie el, „de pe urma impresiilor haotice culese în această expediţie […] Oricine va trece printr-un sentiment straniu la vederea unor copaci uriaşi doborâţi ca nişte simple rămurele”.
De la creasta Hladni, cei doi tunguşi superstiţioşi refuzară să meargă mai departe. Kulik şi tovarăşul său fură nevoiţi să se înapoieze la Vanavara pentru a încerca să recruteze alte ajutoare. Această întrerupere le pricinui o mare pierdere de timp – reuşiră abia la 20 mai să ajungă din nou la locul de unde se întorseseră din drum; de data aceasta Kulik era ferm hotărât să nu se înapoieze înainte de a fi găsit locul impactului.
După alte zeci de zile de călătorie anevoioasă, în cursul cărora au trebuit adesea să-şi taie drum prin masa de copaci doborâţi şi în parte carbonizaţi, îşi stabiliră tabăra într-o vale din apropierea gurii râului Ciurghina. După spusele călăuzelor, la nord, în spatele colinelor şi dealurilor acum despădurite, se afla o regiune presărată cu smârcuri, cunoscută sub numele de Mlaştina Sudică; aici trebuia să se afle, după calculele lui Kulik, craterul uriaş pe care se aştepta să-l găsească. Pornind de la această tabără, cercetătorul rus întreprindea zilnic lungi excursii în împrejurimi.

In decursul drumurilor sale, Kulik observă un fenomen ciudat: mai întâi, mergând către vest, vârfurile copacilor doborâţi erau şi ele îndreptate către vest; apoi, în drumurile sale către est, observă că trunchiurile copacilor erau şi ele orientate în această direcţie – şi fenomenul se repeta ori încotro s-ar fi îndreptat. „Nu mai încape nici o îndoială”, scria el, „înconjurasem locul impactului!” Şi totuşi, nici urmă de crater al uriaşului meteorit: numai Mlaştina Sudică (pe care Kulik a rebotezat-o „Marele Ceaun”).

Dar să urmărim mai departe notele cercetătorului rus: „Taigaua, atât în cuprinsul ceaunului cât şi în afara lui, fusese complet nivelată. Se transformase în şiruri de trunchiuri golaşe, fără ramuri şi fără vârfuri, cu capetele de sus orientate în direcţia contrarie centrului exploziei”. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de acest centru, Kulik văzu cu uimire că încep treptat să apară, printre trunchiurile doborâte, copaci care rămăseseră în picioare. Iar acolo unde după calculele lui trebuia să se afle epicentrul impactului, nimeri într-o pădure obişnuită pentru acea regiune, cu copaci având rădăcinile adânc înfipte în sol – numai ramurile fuseseră smulse şi coaja jupuită de pe trunchiuri, astfel încât, după comparaţia foarte plastică a unuia dintre cercetători, parcă era „o pădure de stâlpi de telegraf”… Această zonă situată aproape de centrul „ceaunului”, contrasta în mod ciudat cu cele înconjurătoare marcate de urmele devastatoarei explozii.
in spatele copacilor rămaşi în picioare, care – după cum avea Kulik impresia – erau răspândiţi într-un cerc larg în jurul locului unde avusese loc impactul, se afla o mlaştină presărată cu turbă, în mod logic, aici trebuie să fi „aterizat” masa meteorică. „Mlaştinile cu turbă din regiune sunt răscolite“, scria Kulik, „şi totul pare să indice că aici a avut loc o catastrofă uriaşă“. O arie de câţiva kilometri pătraţi părea pur şi simplu strivită sub puterea impactului, creând un peisaj dezolant ca acelea izvorâte din fantezia unui pictor suprarealist. „Solul”, arată Kulik într-unul dintre rapoartele lui, „prezintă către margini un soi de ondulaţii ca nişte valuri uriaşe în ocean” ceea ce duce la presupunerea că forţa exploziei „a acţionat în toate direcţiile”.
Şi totuşi craterul – marele crater meteoric prezis de Voznesenski şi pe care Kulik era sigur că-L va găsi aici – acest crater nu exista!
Una dintre lucrările mai recente consacrate marii explozii din regiunea Tunguska (John Baxter and Thomas Atkins: The Fire Come by, Macdonald Jame’s, Londra, 1976) insistă asupra răsunetului provocat în numeroase ţări de primele două expediţii ale lui Leonid Kulik: „Documentaţia strânsă de Kulik în legătură cu o explozie catastrofală produsă în pădurile îndepărtatei Siberii a stârnit interesul specialiştilor nu numai în Rusia, dar pe tot globul. Au apărut articole în The Times din Londra şi în The New York Times, descriind expediţia din Tunguska […] Când evenimentul a devenit cunoscut pe plan internaţional, au fost descoperite şi alte înregistrări de puternice mişcări seismice şi tulburări atmosferice din 1908, materiale care au fost trimise din diferite ţări Academiei sovietice de ştiinţe. Excepţionala forţă a exploziei a fost din nou confirmată când înregistrări barografice din toată lumea au demonstrat că undele de aer au înconjurat de două ori Pământul”.
Raportul asupra celei de a doua expediţii, întocmit de Kulik, a produs o adâncă impresie printre specialiştii din cadrul Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S., înlăturând scepticismul cu care unii dintre oamenii de ştiinţă întâmpinaseră relatările – uneori confuze, alteori contradictorii – în legătură cu ciudatul fenomen. In anii care urmară au fost organizate încă două expediţii sub conducerea lui Kulik.
In a doua expediţie (aşadar a patra începând din din 1921) grupul de specialişti a explorat o arie largă în jurul locului unde se produsese contactul cu solul, de asemenea a folosit un echipament special pentru detectarea magnetismului în eventualitatea descoperirii unor fragmente meteorice ce s-ar fi afundat în smârcurile cu turbă. Cu toate că unii dintre crescătorii de reni din regiune declaraseră că au găsit bucăţi de metal „mai mari decât o lamă de cuţit şi de o culoare asemănătoare cu cea a monezilor de argint”, instrumentele folosite de specialiştii expediţiei n-au reuşit să detecteze urme de metal. In ciuda acestui eşec, (care poate că se datora echipamentului de detectare magnetică încă neperfecţionat în acea perioadă) Kulik, convins de justeţea ipotezei sale, presupunea că sub masa de pământ mocirlos amestecat cu turbă se află „o mare cantitate de nichel şi fier“ pe care o aprecia până la două sute de tone.
Alţi oameni de ştiinţă, analizând datele conţinute în „dosarul Tunguska“, şi-au format altă părere. Doi specialişti de prestigiu, rusul I. A Astapovici şi englezul Francis Whipple au emis, în primii ani de după 1930, independent unul de celălalt, ipoteza că obiectul cosmic căzut în taiga nu era un meteorit, ci o cometă alcătuită din corpuri gazoase, ceea ce ar explica de ce n-a lăsat urme (metalice) după căderea ei.
In sprijinul acestei ipoteze venea pe de o parte absenţa unuia sau mai multor cratere de impact, pe de altă parte lipsa unor fragmente meteorice. După părerea lui I. S. Astapovici, amplele fenomene atmosferice care s-au manifestat după explozie ar fi putut fi produse de coada de praf a „nucleului unei comete mici“ în goana ei către Pământ şi care apoi a explodat cu o forţă mai mare decât a celor mai puternice uragane sau erupţii vulcanice. „Explozia a provocat undele seismice şi atmosferice1′, arăta savantul sovietic, „în timp ce temperatura înaltă dezvoltată de această explozie a provocat incendiile”.

In privinţa forţei dezvoltate de explozie, I. S. Astapovici a fost destul de aproape de realitate (în deceniul al şaptelea al veacului nostru, chimistul Willard F. Libby, laureat al Premiului Nobel, împreună cu colectivul său, au calculat această forţă ca fiind echivalentul celei dezvoltate de 30 milioane tone TNT – mai târziu, alţi specialişti au opinat pentru o putere de numai 10 megatone), totuşi ipoteza sa şi a lui F. Whipple – aşadar ipoteza cometei alcătuite de materii gazoase – nu explică în mod satisfăcător toate manifestările care au însoţit marea explozie.
Până în 1938-’39, când Leonid Kulik a pornit în a cincea (şi ultima) sa expediţie către Tunguska, încă nu se emisese o ipoteză care să explice toate aspectele curioase ale acestui fenomen – de pildă „pădurea de stâlpi de telegraf” din jurul Mlaştinii Sudice. Principalul scop al acestei expediţii era să exploreze întreaga arie a copacilor smulşi din rădăcini şi – în cazul că va fi posibil – întocmirea unei hărţi precise a regiunii (din schiţele separate pc. care le-au avut la dispoziţie, cartografii deduseseră că aria pe care se manifestase principala forţă a exploziei nu era circulară, ci ovală!).
De data aceasta Kulik avea la dispoziţie una dintre cuceririle moderne ale transporturilor: avionul. Intr-adevăr, efectuarea unor fotografii aeriene în regiunea Tunguska Pietroasă nu mai ridica probleme deosebite: se construise prin taiga un drum de 65 km care lega Vanavara de o tabără situată în apropiere de Mlaştina Sudică, iar lângă oraş se amenajase un mic aeroport. Fotografiile făcute atunci nu erau pe deplin satisfăcătoare, dar au demonstrat mai presus de orice îndoială direcţia radială a sulfului şi că Mlaştina Sudică era într-adevăr centrul exploziei.
Materialele strânse în cele cinci expediţii conduse de Leonid Kulik nu permiteau, aşa cum arătam, construirea unei teorii care să explice toate manifestările ciudatului fenomen din 1908. Din analizarea datelor culese după expediţie, cercetătorul rus E. L. Krinov, un prieten al lui Kulik, emise o ipoteză interesantă, care putea constitui şi o sugestie în legătură cu direcţia pe care ar fi trebuit s-o ia în viitor cercetările: „Există o singură explicaţie posibilă”, arată Krinov, „care să înlăture contradicţia, şi anume că meteoritul n-a explodat pe suprafaţa solului, ci în aer, deasupra oceaunului”.
Din păcate, această interesantă posibilitate n-a putut fi investigată imediat după formularea ei – de altfel, toate cercetările legate de marea explozie din regiunea Tunguska au fost sistate: izbucnise al doilea război mondial şi armatele naziste atacaseră Uniunea Sovietică. Mobilizat la începutul lui 1941, Kulik a participat la lupte în prima linie a frontului, a fost rănit şi a căzut prizonier; internat într-un lagăr nazist, cercetătorul, în vârstă de 58 ani, s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit în aprilie 1942.
Cercetările pasionatului şi neobositului Leonid Kulik au fost reluate după război de Aleksandr Kazanţev, care s-a dovedit la înălţimea dificilei misiuni pe care şi-a asumat-o (J. Baxter şi Th. Atkins: „Dacă ar fi fost consultat un computer pentru alegerea unui om care să continue misiunea lui Kulik de a rezolva enigma Tunguska, n-ar fi putut găsi unul mai potrivit ca Aleksandr Kazanţev”).
Originar din Siberia, Kazanţev a studiat la Omsk şi la Tomsk, oraşe siberiene în care cercurile ştiinţifice erau în mod firesc preocupate de marca explozie din Tunguska. După ce a absolvit (in 1930) Institutul tehnic din Tomsk, Kazanţev s-a remarcat curând ca un specialist înzestrat cu o bună pregătire .Tehnică şi cu imaginaţie creatoare, fiind promovat în munca de cercetare la un institut din Moscova. Participând la un concurs de scenarii de film pe teme ştiinţifico-fantastice obţine premiul întâi, iar după război devine unul dintre cei mai apreciaţi autori de science-fiction din Uniunea Sovietică.
Kazanţev era un bun cunoscător al taigalei şi al tundrei siberiene, pe care într-una dintre povestirile sale le compară cu peisajele dezolante de pe alte planete. Cam în aceeaşi vreme când încep preocupările sale legate de ciudatul fenomen din Tunguska şi este atras de ipoteza lui E. L. Krinov, are loc explozia bombei atomice americane de la Hiroshima (august 1945), explozie care s-a produs la aproximativ 550 metri deasupra solului. Kazanţev se numără printre oamenii de ştiinţă sovietici care vizitează Hiroshima scurtă vreme după ieşirea Japoniei din război. Este impresionat de puterea devastatoare a exploziei, precum şi de unele aspecte ale peisajului care-i amintea, intr-o anume măsură, de fotografiile din regiunea Tunguska Pietroasă pe care le studiase în amănunţime.
Dar asta nu era tot: la câteva sute de metri de centrul exploziei de la Hiroshima se afla un grup de copaci, desfrunziţi şi jupuiţi de coajă, dar rămaşi în picioare, ca aceia din regiunea Tunguska (păduricea de „stâlpi de telegraf*), care nu fuseseră dezrădăcinaţi
– probabil din pricină că deasupra lor direcţia suflului fusese aproape verticală. Şi apoi, mai erau norul negru, de asemenea ploaia neagră – chiar dacă, în ceea ce priveşte norul, nu existau mărturii că în regiunea Tunguska ar fi avut înfăţişarea unei uriaşe ciuperci.
Explozia unei bombe nucleare în 1908? Ideea părea de-a dreptul fantastică, dar, cum arătam, Kazanţev era înzestrat cu multă fantezie, pe deasupra, era fascinat de ideea existenţei unor făpturi inteligente pe alte planete – scrisese şi o povestire în care era vorba de marţieni... Aşadar: o navă spaţială, venită din Marte, alesese acea regiune izolată din Siberia ca loc de aterizare, dar, înainte de contactul cu solul, cosmonauţii pierduseră controlul asupra navei care explodase în aer. Aceasta era tema povestirii ştiinţifico-fantastice pe care Kazanţev o publică, în 1946, într-una dintre revistele sovietice specializate în acest gen de literatură.
EXPLOZIE NUCLEARAFireşte că o povestire ştiinţifico-fantastică nu e decât o… povestire, dar Aleksandr Kazanţev se bucura de mare prestigiu nu numai ca literat ci şi ca om de ştiinţă, iar în povestirea lui nu făcea decât să prezinte într-o formă literară o ipoteză în care credea. De altfel, în următorii ani el îşi dezvoltă ideea, iar printre oamenii de ştiinţă sovietici găsi şi sprijinitori care începură să studieze ipoteza sa – între alţii pe Felix Y. Zigel, profesor la Institutul de aviaţie din Moscova şi specialist în aerodinamică, care remarca: „… la ora actuală, ipoteza lui Kazanţev este singura ipoteză realistă, în măsura în care explică absenţa unui crater meteoritic şi explozia unui obiect cosmic în aer“. întocmai ca în Uniunea Sovietică, ipoteza lui Kazanţev a găsit şi în numeroase alte ţări atât adversari mai mult sau mai puţin înverşunaţi, cât şî partizani entuziaşti.
în cadrul acestei dispute, care căpătase un caracter internaţional, se conturau două orientări principale: una către ipoteza „meteoritică” a lui Kulik(cu amendamentul că, dintr-o pricină ce nu poate fi determinată, explozia nu s-a produs la contactul cu solul, ci la oarecare distanţă în aer) şi ipoteza „nucleară” a lui Kazanţev; aceasta din urmă a primit şi ea un amendament, dacă putem spune astfel, în sensul că marea explozie ar fi fost într-adevăr de natură nucleară, dar că nu era obligatoriu să fie provocată de o astronavă venită din alte lumi. în esenţă, aceasta era tema disputei: explozia din 1908 a fost sau nu de natură nucleară? Şi dacă da, cum de a fost posibilă?

Explozivii clasici de natură chimică – de pildă trinitrotoluenul (TNT) – detonează dintr-o dată într-o unică şi masivă expansiune de energie, apoi unda de şoc, după ce izbeşte straturile, dispare imediat. Dimpotrivă, explozia nucleară se produce printr-un lanţ de reacţii cu efecte mult mai grave: mai întâi strălucirea şi căldura intensă a unei unde termice, izbucnind cu viteza luminii la o temperatură de 300000 grade C; apoi prima undă de şoc care nimiceşte totul pe o rază de 1,5 – 2 km; în sfârşit, unda secundară de şoc, provocată de reflectarea primei unde de către sol şi de nori sau de mase dense de aer situate deasupra ţintei – efect secundar care poate fi de şase până la opt ori mai puternic decât cel produs de prima undă; la aceste distrugeri se adaugă incendiile provocate de unda termică.
Din mărturiile culese de Kulik în primele sale expediţii reiese că atunci, în 1908, deasupra regiunii Tunguska apăruse „o strălucire orbitoare” care era „mai puternică decât soaţele” şi un val de aer fierbinte se năpustise ca un uragan asupra ariei afectate – adică tocmai ce vor declara, cu aproape patru decenii mai târziu, supravieţuitorii de la Hiroshima. Efectele asupra animalelor vădeau şi ele curioase coincidenţe; Ilia Potapovici, ghidul tungus al lui Kulik, îl informase pe acesta (în 1927) că explozia s-a produs în zona unde o rudă de a sa, Yasili Ilici, obişnuia să ducă la păscut cireada lui de 1500 reni. „în aceeaşi regiune”, povestise ghidul, „ruda mea avea câteva colibe-magazii unde păstra haine, alimente şi harnaşamente pentru reni. A izbucnit focul şi a distrus pădurea, renii şi magaziile. Mai târziu, când oamenii au căutat cireada, n-au mai găsit decât scheletele de reni carbonizate. Din magazii nu mai rămăsese nimic, totul arsese sau se topise”.
In favoarea ipotezei Kazanţev par să pledeze şi rezultatele cercetărilor întreprinse de cele două expediţii din 1959 şi 1960, conduse de geofizicianul A. V. Zolotov, care arăta că în pădurea din regiunea Tunguska „se poate observa o alternare a zonelor arse cu altele nearse si de asemenea o alternare intre crengi arse si crengi nearse in varful aceluiasi copac aproape complet ars”.

 

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei

 

 

 

Top Secret

TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

Published by:

Tunguska 1908TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

„UN IMENS GLOB DE FOC“.
• CELE CINCI EXPEDIŢII ALE LUI LEONID KULIK.
• O PĂDURE DE „STÂLPI DE TELEGRAF”.
• ECHIVALENTUL A 30 MILIOANE TONE DE TNT.
• IPOTEZA KAZANŢEV: EXPLOZIA UNEI NAVE COSMICE VENITE DIN ALTE LUMI.
• OPŢIUNI MODERNE ALE ASTROFIZICIENILOR: UN METEOR DE ANTIMATERIE SAU O „GAURĂ NEAGRĂ“?
• ÎN LEGĂTURĂ CU IPOTEZA BAXTER-ATKIN S.

partea I

In zorii zilei de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva nave care pluteau pe Oceanul Indian observară un obiect uriaş care descria o largă traiectorie pe bolta cerească, îndreptându-se catre Asia; scurtă vreme după aceea, ţăranii din nordul Indiei observara şi ei ciudatul obiect venit de undeva din Cosmos şi care acum devenise strălucitor – un „glob de foc“ cum l-au caracterizat câţiva martori oculari – pentru ca apoi să dispară dincolo de vârfurile înalte ale Munţilor Himalaia. Era momentul cand in contact cu învelişul atmosferic al Pământului, pe suprafaţaciudatului obiect s-a dezvoltat o temperatură foarte ridicată datorita frecării.
Caravanele care străbăteau deşertul Gobi şi regiunile de Nord vest ale Chinei s-au oprit o clipă din drumul lor; oamenii ridicat privirile, surprinşi şi înfricoşaţi, la trecerea globului de foc (după calcule stabilite ulterior) probabil că dezvoltase  la suprafaţa sa o căldură de aproximativ 3 000 grade C. In satele si micile târguri din centrul Siberiei, oamenii au fost îngroziţi de suieratul surzitor al ciudatului obiect ceresc.
La ora 7,17, platoul siberian central situat în apropiere de raul Tunguska Pietroasă – un ţinut cu populaţie rară, acoperitcu turbarii  şi cu păduri de pini – s-a cutremurat sub impactul unei  explozii atât de puternice, încât centrul seismografic din Irkutsk, situat la aproape 900 km la sud, a înregistrat oscilaţii de proporţiile unui cutremur de grad înalt.

La impactul ciudatului obiect cosmic cu pământul, ţâşneşte o uriaşă jerba de foc; apoi o undă de şoc se propagă în aerul înconjurător, până la distanţe de 700-800 km. In acelaşi timp, un şuvoi fierbinte mătură dealurile împădurite ale taigalei, arzând vârfurile înalte ale coniferelor şi producând incendii care au durat zile în şir. Mii de copaci sunt doborâţi, colibe ale nomazilor din regiune sunt măturate pur şi simplu de pe suprafaţa pământului, se înregistrează victime în rândul oamenilor şi animalelor – din fericire nu prea numeroase având în vedere caracterul izolat al regiunii.

La postul comercial de la Vanavara, loc de întâlnire pentru vânători şi negustori de blănuri, situat la o distanţă de peste 50 km, oamenii îşi acoperă feţele cu mâinile pentru a le ocroti de aerul fierbinte; câteva clipe mai târziu, unda de aer încins se năpusteşte pe uliţele micii aşezări, ridicând nori de praf, smulgând acoperişuri şi ridicând oamenii pentru a-i trânti apoi la câţiva metri distanţă. Rafalele de vânt care au zguduit uşile şi ferestrele locuinţelor s-au resimţit în localităţi situate până la o distanţă de 600 km.
Mase întunecate de nori groşi s-au ridicat până la douăzeci de kilometri deasupra regiunii Tunguska, dând apoi naştere unei ciudate „ploi negre“ provocate de o condensare bruscă şi de vârtejul ca o trombă de ciclon stârnit de explozie şi care a aspirat mase de pământ sub formă de praf sau noroi de mlaştină şi tot felul de ramuri, arbuşti, muşchi şi chiar copaci întregi smulşi din rădăcină.
Vreme de ore în şir undele provocate de explozie s-au propagat în toate direcţiile, fiind înregistrate la distanţe foarte mari, ca de pildă în Anglia, la Greenwich. în nordul Europei, staţiunile meteorologice şi seismologice au înregistrat de asemenea oscilaţii puternice, iar la mari altitudini a fost observat un fenomen neobişnuit: „nori de argint“, masivi, radiind o luminiscenţă ciudată. Din Peninsula Scandinavă şi până în Siberia, lumina a fost atât de intensă în perioada imediat urătoare, încât în unele locuri a fost posibil să se facă fotografii în miez de noapte. Vreme de câteva săptămâni, pe cerul Europei au fost observaţi nori de praf şi o neobişnuită luminozitate nocturnă care se manifesta până la latitudini sudice ca acelea ale Spaniei.
Fireşte că astăzi, după atâţia ani, puterea exploziei din regiunea Tunguska este greu de calculat, dar oameni de ştiinţă din Rusia, Marea Britanie, S. U. A. şi din alte ţări sunt de acord că unicul criteriu de comparaţie îl constituie exploziile din era noastră atomică.
In ciuda acestor elemente spectaculoase şi care prin însăşi natura lor ciudată păreau menite să trezească interesul oamenilor de ştiinţă, vreme de peste doisprezece ani nu s-a întreprins nimic pentru cercetarea la faţa locului a efectelor marii explozii şi pentru căutarea unei explicaţii ştiinţifice a acestui fenomen probabil unic în istoria Terrei. Cauzele acestei întârzieri se explică pe de o parte prin faptul că este vorba de o regiune izolată, greu accesibilă, pe de altă parte prin frământările politice şi sociale prin care trecea Rusia ţaristă din acea perioadă.
Regiunea Tunguska îşi trage numele de la mai multe râuri, afluenţi pe partea dreaptă a Eniseiului, cei mai importanţi fiind Podkamennaia Tunguska (Tunguska de lângă Kamen, 1830 km) şi Nijneia Tunguska (Tunguska Inferioară, 2989 km) – acesta din urmă străbate partea de mijloc şi de răsărit a Podişului Siberiei
Centrale, fiind astăzi navigabil în aval de oraşul Tura şi având în cursul lui marele bazin carbonifer care poartă numele oraşului Kamen. Tunguska Pietroasă – în apropierea căreia a căzut „marele glob de foc“ din 1908, era o regiune aproape nelocuită, presărată cu dealuri împădurite, având un aspect dezolant, în care – după cum nota unul dintre cercetătorii ei timpurii – „cei slabi şi imprudenţi cu greu reuşesc să supravieţuiască*1. Numai tunguşii nomazi o străbăteau mânându-şi din urmă turmele de reni care constituiau principala lor sursă de trai. Iarna se abăteau pe-aici şi vânătorii în căutarea animalelor cu blănuri preţuite de negustorii care veneau până la primitivele posturi comerciale aşezate mai la sud. Vara este scurtă aici; la începutul ei – când s-a produs şi marea explozie din 1908 – pământul îngheţat al taigalei se înmoaie, transformându-se pe alocuri în mlaştină şi întreaga regiune este infestată de ţânţari cu înţepătura dureroasă.
Aşa se face că, până la sfârşitul deceniului al treilea al veacului nostru, singurii care s-au încumetat să se aventureze până la locul exploziei au fost crescătorii de reni tunguşi şi vânătorii.
In acea perioadă, imediat după primul război mondial, în cercurile geologilor şi ale unor oameni de afaceri îşi croia drum ideea că vechile cratere ale meteoriţilor uriaşi ar putea fi exploatate rentabil prin recuperarea de importante cantităţi de metale din masa meteorică. în S. U. A. se constituise un grup pentru studiul celebrului Meteor Crater din Arizona, care măsura 1,2 km diametru la o adâncime de 170-180 m. Dar mostrele şi carotele extrase au constituit o dezamăgire – masa meteorică era alcătuită din 93 la sută fier, 6,4 la sută nichei şi avea numai slabe urme de metale rare ca platina şi iridiu: exploatarea nu era rentabilă.
Cam în aceeaşi vreme, în Uniunea Sovietică se organiza, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe, o expediţie in Siberia, condusă de Leonid Kulik, pe atunci în vârstă de 38 ani. în timp ce se pregătea pentru expediţie, Kulik primi o scrisoare în care se afla o pagină dintr-un vechi calendar; pe spatele paginii era reprodusă o ştire apărută cu ani în urmă într-un ziar siberian, relatând despre căderea unui meteorit de mari proporţii. Până atunci, Kulik nu auzise de acest meteorit şi citi relatarea cu mult interes. Convins că este vorba de un eveniment care scăpase atenţiei oamenilor de ştiinţă, începu să caute în colecţiile ziarelor siberiene din acea perioadă şi curând găsi şi alte informaţii în legătură cu acest fenomen ieşit din comun.
Un ziar din Irkutsk, de pildă, relata că, într-o dimineaţă de iunie, ţăranii dintr-un mic sat situat la nord de Kirensk văzură „un obiect foarte strălucitor. A coborât, aproape pe verticală, vreme de vreo zece minute. Obiectul era în formă de tub, cu alte cuvinte cilindric”. Mai departe, ziarul arăta că după ce strălucitorul obiect a căzut, „s-a format un uriaş nor negru” şi s-a auzit un zgomot ca „o bubuitură de tun“. Pe urmă „toate casele s-au cutremurat şi în acelaşi timp, prin norul de fum negru, a izbucnit o limbă de foc ce se bifurca”. Ţăranii au năvălit pe uliţele satului, înspăimântaţi, cuprinşi de panică, convinşi că sosise sfârşitul lumii.
Kulik era intrigat mai ales de acea „formă de tub“ prin care sătenii descriau obiectul cosmic, deoarece nu prea corespundea aspectului pe care-l putea avea un meteorit în traiectoria sa. De asemenea, nici norul de fum şi nici flacăra ca o limbă bifurcată nu aveau ce căuta in descrierea unui meteorit, în afară de cazul că impactul provocase un incendiu de mari proporţii în taiga, ceea ce, iarăşi, era greu de presupus având în vedere că în acea perioadă a anului solul mustea de apă şi, practic, mare parte a regiunii se transformase într-o mlaştină.
Continuându-şi cercetările în colecţiile de ziare vechi de peste doisprezece ani, Kulik reuşi să schiţeze un soi de „portret” al obiectului cosmic, precum şi o relatare a evenimentelor legate de traiectoria şi căderea acestuia. Unele declaraţii ale martorilor se contraziceau, cum se întâmplă de obicei in asemenea cazuri; în afară de asta, nu era exclus ca unii corespondenţi de presă să mai fi înflorit şi ei relatările, pentru a le face mai interesante, mai atrăgătoare pentru cititori. Un lucru era sigur: dacă fusese un meteorit, atunci acesta trebuie că avusese proporţii gigantice
– era fără îndoială cel mai mare meteorit căzut vreodată în Rusia şi poate pe întregul Pământ, astfel nu se puteau explica puternicele cutremure provocate pe o arie foarte largă.
O problemă esenţială o constituia stabilirea locului exact unde căzuse uriaşul corp ceresc. în relatarea reprodusă pe fila de calendar (după ziarul siberian), se arăta că un inginer feroviar care călătorea cu transsiberianul zărise ciudatul obiect în clipa când se prăbuşea, iar scurtă vreme după aceea trenul oprise în gara Filimonovo, aşezată la o depărtare de aproximativ 11 km de oraşul Kansk. Se mai arăta în relatare că pasagerii ar fi coborât din tren ca să examineze obicctul căzut, dar nu s-au putut apropia de el fiindcă era încins la roşu. Kulik se hotărî să-şi înceapă cercetările la Kansk, unde presupunea că va putea găsi martori care să-l ajute să stabilească locul unde căzuse obiectul.
Impreună cu ceilalţi membri ai expediţiei, Kulik părăsi oraşul Petrograd (astăzi St. Petersburg) în septembrie. La Kansk şi-au dat repede seama că nu era o sarcină deloc uşoară să găsească locul exploziei. Chestionarul întocmit de Kulik şi care a circulat în oraş şi în întreaga regiune, a mijlocit totuşi colectarea a numeroase mărturii cu privire la distrugerile provocate de explozie şi la alte aspecte, cum este incredibila luminozitate a corpului în cursul căderii. Din zecile de relatări ale martorilor oculari, Kulik deduse că impactul cu solul s-a produs mai departe, spre nord sau nord-est în apropiere de bazinul râului Tunguska Pietroasă.
Trebuie spus că Leonid Kulik era convins că uriaşul obiect cosmic fusese un meteorit, în ciuda faptului că o seamă de amănunte din descrierile făcute de martori nu se potriveau cu manifestările obişnuite ale acestor corpuri cereşti aşa cum erau ele cunoscute din studierea unor cazuri anterioare. In acest sens şi-a redactat Kulik raportul către Academia de Ştiinţe, după întoarcerea sa din această primă expediţie. De altfel, Kulik şi-a consacrat mare parte din viaţa şi activitatea sa găsirii dovezilor în sprijinul acestei ipoteze.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei