Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: enigmele Universului

Top Secret

Marturii socante- Cartea lui Enoch

Published by:

enigme ale bibliei Marturii socante –  personaje stinghenitoare
Cartea Adi Parva din Mahabharata povesteşte cum a fost conceput şi crescut semizeul Kama. Nefiind încă măritată, mama lui, Kunti, a fost vizitată de zeul Soarelui. A urmat naşterea unui  Fiu asemănător cu tatăl, căci radia ca soarele însuşi. Temându-se ide rusineade a-şi fi pierdut virginitatea, Kunti pune copilul într-o pe care o duce în secret la fluviu. O femeie cumsecade pe numie Adhirata salvează copilul şi îi dă numele de Kama, apoi îl creste ca pe propriul ei fiu.
Similitudinea cu povestea lui Moise sare în ochi. întâlnim nenumăraţi fii de zei. Ei mişună cu sutele în mituri,dar sunt prezenţi şi în textele oficiale considerate serioase. Să ne oprim si asupra unei poveşti, care figurează pe unul din pergamentele descoperite în 1947 pe malul Mării Moarte şi care datează din secolul al II-lea înainte de Cristos.
Revenind dintr-o călătorie care îl obligase să absenteze mai  mult de nouă luni, Lemec, tatăl lui Noe, îşi manifestă uimirea descoperind în căminul său un copilaş care nu putea fi al lui şi care nu-i prea semăna.

Lemac şi-a copleşit cu reproşuri nevasta, si aceasta a început să se jure pe tot ce avea mai scump. „O, hlapanul meu,… această sămânţa este de la tine, de la tine este acest fruct — şi nu de la un străin, de la un păzitor sau de la un fiu al cerului.”

Dar Lemec nu a crezut nici o vorbă. Foarte tulburat, Lemec s-a dus să ceară sfatul lui Matusalem, tatăl său, care, după o matura cugetare, nu a găsit nici o explicaţie acestei naşteri. De aceea Matusalem s-a dus şi el să-şi consulte propriul tată, pe înţeleptul Enoch, care, dupa ce l-a ascultat, l-a trimis acasă spunându-i că dreptatea divină avea să lovească pământul şi omenirea şi că toate fiinţele vor fi nimicite pentru că sunt spurcate si corupte. Enoch a adăugat că ar trebui sa-i ceară lui Lemec să păstreze copilul şi sa-i dea numele de Noe. Şi a mai spus că Noe fusese se ales să devină patriarhul a tot ce va trăi după mareajudecată.
Această întâmplare este de-a dreptul uimitoare. Mai întâi pentru că ea menţionează de mai multe ori posibilitatea ca tatăl lui Noe să fi fost un fiu al cerului; apoi pentru că se afirmă că părinţii lui Noe fuseseră deja preveniţi despre viitorul potop; şi mai ales pentru că bunicul Matusalem fusese încunoştiinţat de
acelaşi Enoch care, conform tradiţiei, a urcat puţin după aceea la cer într-un car de foc.
Dacă părinţii Bisericii ne-ar fi socotit nişte adulţi, atunci ar fi făcut loc cărţii lui Enoch în Biblie. Faptul că au sustras această carte domeniului public, este un motiv suficient pentru a face cunoştinţă cu Enoch şi a ne întoarce mereu la el.
După ce ai luat cunoştinţă de mesajul lui Enoch, înţelegi că Biserica avea motive întemeiate să ne lipsească de cartea lui, deoarece găsim în ea informaţii atât de explozive încât ar fi riscat să răstoarne de pe piedestal imaginea lui Dumnezeu pe care ne-o oferă Vechiul Testament.
Cine era deci acest Enoch al cărui nume înseamnă Iniţiatul, Luminatul, Informatul?
Enoch este, după Moise, al şaptelea din cei zece patriarhi care au trăit înainte de potop. Fiul lui Jered, el a fost, vreme de mii de ani, uitat în beneficiul propriului său fiu Matusalem, care a trăit nouă sute şaizeci şi nouă de ani. După primele şase cărţi ale Bibliei, Iniţiatul Enoch a trăit trei sute şaizeci şi cinci de ani înainte, nu de a muri, ci de a urca Ia cer într-un car de foc.
Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că textul primitiv al cărţii lui Enoch a fost redactat în ebraică sau în armeană. Acest text original s-a pierdut şi nu a mai fost găsit până azi. Totuşi, etiopienii au tradus în limba lor o versiune grecească redactată la începutul erei creştine şi descoperită în Egipt. Nu se ştie în ce epocă a fost încorporată această carte a lui Enoch în Biblia care se folosea în Biserica etiopiana.
Dacă ne încăpăţânăm să interpretăm Cartea lui Enoch exclusiv după metoda teologilor, ne vom găsi efectiv în faţa unui labirint de proporţii bizare, pe care nici un fir al Ariadnei nu le leagă între ele. în schimb, dacă neglijăm înfloriturile pitoreşti care o înfrumuseţează pentru a nu reţine decât scheletul acestei opere, descoperim un mesaj ciudat de dramatic pentru un cititor trăind în epoca noastră.
Comentatorii Cărţii lui Enoch sunt cu toţii de acord că e opera unui singur autor şi că ea a fost redactată în cursul ultimului sfert al secolului al II-lea înainte de Cristos.
Textul lui Enoch ilustrează într-o manieră exemplară ceea ce deja am spus despre dificultatea unui narator de a exprima ceva pentru care nu există cuvinte. Martorul direct şi naratorul sunt în aceeaşi măsură depăşiţi de situaţia inexprimabilă pentru că e de neconceput. Singura soluţie constă în recurgerea la comparaţii. De aceea, expresia „ceva ca…” revine la fiecare pas, aşa cum se întâmplă de obicei când e vorba să descrii un obiect, un fenomen mea niciodată observat şi în avans faţă de epoca în care apare pentru prima dată. In lipsa unor cuvinte precise şi adecvate, observatorul, naratorul dă aici frâu liber unei fantezii cu totul orientale recurgând la alegorii.

Primele cinci capitole ale Cărţii lui Enoch anunţă o judecată din urmă. Dumnezeu din cer îşi va părăsi locuinţa şi va veni pe pamânt cu legiunile lui de îngeri. Următoarele unsprezece capitole descriu căderea îngerilor apostaţi care s-au unit cu fiicele oamenilor, încălcând astfel voinţa divină. Aceşti îngeri au primit de la Dumnezeul lor nişte misiuni atât de exact definite, încât este destul de greu să vezi în ei nişte miliţieni ai cerului:
Semiasa îi învaţă descântecele şi arta de a tăia rădăcinile, Arniaros exorcismele, Barachel observarea stelelor, Kokabel astrologia, Ezechiel ştiinţa norilor, Arakiel semnele pământului, Saniasavel semnele Soarelui, Seriei semnele Lunii…
Ai impresia că Dumnezeul acestor îngeri a numit adevăraţi instructori, adevăraţi specialişti în vederea unor sarcini care îi asteptau pe Pământ. Aceşti instructori erau extrem de competenţi, fiecare in domeniul lui, având cunoştinţe infinit superioare cunoştinţelor locuitorilor Pământului din acea epocă.
Capitolele XVII-XXXVI reprezintă partea esenţială a Cărţii. Ele descriu călătoria lui Enoch în diferite lumi, sub îndepărtate bolţi cereşti. Capitolele XXXVII-LXXI relatează parabole foarte diverse, formulate de zei pentru profet. I s-a ordonat lui Enoch să noteze aceste mesaje pentru ca ele să fie transmise unor generaţii îndepărtate, caci contemporanii lui nu erau în stare să le înţeleagă aspectul tehnic. Era deci vorba de mesaje pentru viitor. Aceasta nu este interpretarea mea personală, ci exact cea care se află în text.
Capitolele LXXII-LXXXII conţin indicaţii minuţioase despre parcursul Soarelui şi al Lunii, despre zilele adăugate, despre mişcarea stelelor şi mecanica cerească. Ele precizează coordonate geografice în univers. Ultimele capitole relatează convorbirile lui Enoch cu fiul lui, Matusalem, căruia îi anunţă potopul. în sfârşit, ele povestesc urcarea profetului la cer într-un car de foc.
Versiunea slavă a Cărţii lui Enoch relatează nişte evenimente nemenţionate în textul abisinian. Aflăm astfel cum a intrat profetul în contact cu vizitatorii veniţi din cer:

Aveam trei sute şaizeci şi cinci de ani când într-o zi din cea de a doua lună mă aflam singur acasă… Am văzut atunci doi oameni foarte înalţi, pe care nu-i mai văzusem niciodată pe pământ. Faţa lor strălucea ca soarele, ochii ca nişte făclii aprinse; gura lor arunca foc; hainele erau extraordinare şi braţele lor semănau cu nişte aripi de aur. Stăteau la căpătâiul patului meu şi mă chemau pe nume. M-am trezit din somn şi m-am ridicat în capul oaselor, apoi m-am înclinat în faţa lor, palid de spaimă. Atunci cei doi oameni mi-au spus: „Nu avea frică, Enoch, fii fără teamă. Domnul ne-a trimis la tine; azi trebuie să urci la cer cu noi. Spune fiilor şi servitorilor tăi ce trebuie să facă în casă. Dar nimeni nu trebuie să pornească în căutarea ta până când Domnul nu te va readuce la ei…”.
Comentatorii religioşi afirmă în mod constant că patriarhul antediluvian a avut în acest caz o viziune. Extrema precizie a acestui text contrazice interpretarea lor. Enoch se trezeşte şi, după cum i-au cerut vizitatorii lui, comunică alor săi ce au de făcut în absenţa lui.
Aventurile lui Enoch nu au fost redactate la întâmplare, ci după instrucţiunile exprese care i-au fost date:
Domnul îmi spune: „O, Enoch, uita-te bine la scrierea tablelor cereşti, citeşte ce stă scris pe ele şi aminteşte-ţi în detaliu”. M-am uitat la tot ce era pe tablele cereşti, am citit tot ce era scris, am luat aminte şi am citit Cartea.
Aceasta este doctrina complicată a înţelepciunii, redactată de scribul Enoch şi aşa precum trebuie să fie lăudata de toţi oamenii, aşa precum trebuie să judece tot pământul.
Aceasta este Cartea, cuvântul dreptăţii şi al adevăratei Doctrine a paznicilor eterni.
Şi acum, Matusalem, fiul meu, îţi voi povesti totul şi îl voi scrie pentru tine. Ţi-am dezvăluit totul şi ţi-am înmânat cărţile unde stau scrise toate aceste lucruri. Matusalem, fiul meu, ai grijă de cărţile (scrise) de mâna tatălui tău şi transmite-le generaţiilor viitoare de pe pământ.
Totul este atât de sobru, de deliberat, încât fiinţa care i-a dictat iui poate fi considerată deloc imaginară. Nici un zeu nu a cerut v i i-odată descrierea amănunţită a actelor lui. Versiunea slavă a cărţii Im I noch ne spune şi câte volume i-au fost dictate profetului. Ea Iurmează că redactarea lor nu s-a făcut după dictarea Domnului In persoană, ci după cea a arhanghelului Bretil.
Şi mi-a descris toate lucrurile din cer, de pe pământ, din mări, originile tuturor elementelor, cursul anotimpurilor, al zilelor şi transformările, cerinţele şi învăţămintele. Şi Bretil mi-a vorbit timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi; buzele lui vorbeau Iară odihnă. Iar eu scriam la rândul meu fără să mă opresc. Când am terminat scrisesem trei sute şaizeci de cărţi.
Cartea lui Enoch îi menţionează frecvent pe paznicii eterni.
Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul din fiii oamenilor nu ştia unde se ascunsese, unde stătea, nici ce se întâmplă cu el… Şi iată că paznicii Marelui Sfânt m-au chemat pe mine, scribul Enoch, şi mi-au spus: „Enoch, scribul dreptăţii, du-te şi anunţă paznicilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul şi sfântul loc de şedere, care s-au corupt cu femeile aşa cum fac fiii oamenilor, care şi-au luat nevastă…
Ar fi o blasfemie să îi asimilezi pe aceşti paznici ai cerului cu nişte îngeri inocenţi. Efectivul lor era destul de numeros. în total două sute, care au dat naştere la o mie de copii. Două sute de gardieni în expediţie, lipsiţi de femei, care au plecat în căutarea obiectului dorinţei lor aşa cum fac toţi militarii din teritoriile ocupate.
Aceştia şi-au luat femei, fiecare dintre ei şi-a ales una şi a început… să se spurce cu ea… Ele au rămas grele şi au adus pe lume giganţi înalţi de trei sute de coţi. Ei s-au dus la fiicele oamenilor de pe pământ, au dormit cu ele şi s-au spurcat cu femei… Dar femeile au dat naştere unor giganţi şi tot pământul a fost umplut de sânge şi de răzbunare.
In cazul în care ar mai exista oarecare îndoieli în privinţa originii şi naturii paznicilor, Enoch le spulberă definitiv relatând discursul pe care i-1 ţine Domnul care comandă trupa lor.
Vino aici şi ascultă ce-ţi spun. Te vei duce la paznicii cerului care te-au trimis (la mine) pentru a interveni în favoarea lor, şi le vei spune: „Voi trebuia să serviţi drept intermediari pentru oameni, nu oamenii pentru voi. De ce aţi părăsit înălţimile cerului etern, aţi dormit cu femei, v-aţi spurcat cu fiicele oamenilor, v-aţi luat femei, aţi făcut precum copiii pământului şi aţi dat naştere la fii giganţi? Deşi eraţi nemuritori, v-aţi murdărit cu sângele femeilor, aţi făcut copii cu sânge şi came, aţi adus pe lume came şi sânge ca cei care sunt muritori şi pieritori.

Situaţia e clară. Enoch îl are în faţa lui pe comandantul paznicilor. De fapt nu este singurul care aminteşte de aceşti paznici, căci profetul Ezechil vorbeşte şi el despre ei în Biblie. Ei apar şi în epopeea sumero-babilonianâ a lui Ghilgameş, după cum este evocată şi naşterea giganţilor. în Biblie, Baruch, discipol al profetului Ieremia, indică numărul giganţilor care existau pe pământ înainte de potop: „Domnul a adus potopul pe pământ şi a nimicit orice fiinţă, inclusiv pe cei patru milioane nouăzeci de mii de giganţi. Apa a depăşit cu cincisprezece coţi cei mai înalţi munţi”.
In relatarea lui Enoch se simte clar ironia comandantului, care s ar fi aşteptat sâ-i vadă mai curând pe paznici intervenind în lavoarea oamenilor, decât sâ-i vadă pe oameni devenind avocaţii subordonaţilor lui.
Comandantul nu poate accepta faptul că trupa lui s-a destrăbălat cu oamenilor care sunt „muritoare şi pieritoare”… şi această idee îl înfurie. El însuşi şi subordonaţii lui nu sunt decât în aparenţă nemuritori. Ruşinoasa depravare a fiicelor oamenilor şi naşterile ulterioare ar putea pune în pericol această reputaţie. Copiii născuţi din iubirile echipajului său vor dovedi locuitorilor acestei planete ca au fost înşelaţi şi că vizitatorii pe care ei îi considerau zei nu sunt deloc nemuritori.
Inţelegem enervarea comandantului în faţa nesupunerii echipei pe careo lăsase pe Pământ în misiune de recunoaştere şi ca ajutor pentru dezvoltare, în timp ce el parcurgea cu astronava alte regiuni
Ale sistemului solar. Vinovata concupiscenţă a paznicilor s-a aşezat in calea proiectelor inginerilor cosmosului. Urâtă poveste pentru comandant! îl rog pe cititor să nu uite de giganţii născuţi dintr-o incalcare a disciplinei. Voi demonstra mai departe că ei au existat
şi voi prezenta amprentele pe care labele lor mari le-au lăsat pe drumurile preistoriei.

„Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul dintre fiii omului nu ştia unde stătea şi ce se întâmplase cu el.” în vremea aceea era de neconceput ca un individ în came şi oase, cum era Enoch, să se evaporeze aşa dintr-o dată fără să lase vreo urmă. Nimeni nu ar fi ştiut vreodată unde a fost profetul dacă nu ar fi oferit el însuşi cheia misterului: Enoch urcase la bordul unei astronave.
Iată cum vorbeşte astronautul Enoch:
M-am dus în cer. Am intrat şi m-am apropiat de un zid din pietre cristaline înconjurat de limbi de foc şi a început sâ-mi fie frică. Am traversat limbile de foc şi m-am apropiat de o casă mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemănătoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor şi fulgerelor, între care se aflau îngeri, iar cerul era de apă. Zidurile erau înconjurate de o mare de foc iar uşile ardeau de foc.
Mai era o casă, mai mare decât prima; toate uşile erau deschise. (Această, casă) era, din toate punctele de vedere, remarcabilă prin pompa şi grandoarea ei. Podeaua era de foc, părţile de sus erau fulgere şi stele care se mişcau în cerc, iar tavanul era un foc arzător. Am zărit un tron ridicat; de jur împrejurul lui era ceva ca soarele strălucitor. Sub tron se ridicau fluvii de foc şi n-am putut să mă uit la ele. Marea Maiestate era aşezata (pe tron); veşmintele ei erau mai strălucitoare decât soarele şi mai albe decât zăpada. De jur împrejur stăteau zece mii ori zece mii, şi el face tot ce-i place. Şi cei care se află lângă el nu se îndepărtează nici ziua şi nici noaptea, şi nu-1 părăsesc deloc.
M-au luat cu ei şi m-au transportat într-un loc. Am văzut originea luminilor, magaziile cu fulgere şi tunete, am văzut gura tuturor fluviilor de pe pământ şi am văzut gura genunii.
Am văzut piatra unghiulară a pământului, am văzut cele patru vânturi care poartă pământul, şi firmamentul. Am văzut vânturile cerului, cele care fac să se mişte, să se rotească discul soarelui şi ai tuturor stelelor. Am văzut vânturile care poartă norii deasupra pământului; am văzut drumul îngerilor şi am văzut la capătul pământului firmamentul de deasupra pământului.
Am văzut o prăpastie adâncă cu coloane de foc ceresc şi am văzut, de dedesubt, căzând coloane de foc care nu ar fi putut fi măsurate în adâncime sau în înălţime. Dincolo de această prăpastie am văzut un loc deasupra căruia nu era firmament, dedesubtul căruia nu era pământ, nici apă. Nu erau nici păsări, era o lume pustie şi lugubră. Am văzut acolo şapte stele ca nişte munţi mari în flăcări. La întrebarea mea îngerul a răspuns: „Iată locul unde sfârşeşte cerul şi pământul.”
Am călătorit până când am ajuns într-un loc unde nu era nimic. Am văzut acolo ceva îngrozitor: nu am văzut cer sus, nici pământ jos, nimic decât un loc pustiu. Acolo era un foc mare care ardea; acest loc avea tăieturi până în străfunduri şi era în întregime umplut cu coloane mari de foc care cădeau.
Totul este cât se poate de limpede.

Enoch descrie exact o calatorie în spaţiu, recurgând la comparaţii care să permită contemporanilor lui să-şi facă o idee despre aventura sa. Ca şi Ezechil, el începe prin a povesti cum o navetă auxiliară l-a dus la astronava principală. Enoch este frapat de uimire şi îngrozit.
Nu cunoaşte materialele din care este făcut aparatul spaţial, şi de aceea nu poate face altceva decât sa-i compare învelişul calorifug cu nişte pietre cristaline asemănătoare cu cele pe care contemporanii lui le putuseră vedea împodobind templele şi I palatele… Duzele pentru reacţie pornite deja pentru plecare ardeau ca nişte limbi de foc. Construit din acelaşi material ca şi coca exterioara, interiorul aparatului i s-a părut construit şi el tot din cristal.
Ceea ce Enoch ia drept tavan nu este, evident, decât ce zăreşte prin tambuchi, dar nu ştie ce este sticla calorifugă care îi permite să observe mersul astrelor. Marea de foc care învăluie aparatul este produsă de reflectarea de către cocă a luminii solare neatenuatâ într-un spaţiu lipsit de atmosferă.
In cea mai mare dintre cele două nave îl întâlneşte pe comandant, Marea Maiestate, pentru că toată lumea îl ascultă şi nu mai e nimeni deasupra lui. Ţinuta comandantului i se pare mai strălucitoare decât soarele şi mai albă decât zăpada – comparaţie justificata dacă ne gândim că Enoch şi compatrioţii lui nu se acopereau decât cu ţesături aspre din păr de capră.
Trebuie să fii orb ca să perşi şti, aşa cum fac unii comentatori, să consideri aceasta descriere a unei astronave drept un vis sau o viziune.
Profetul povesteşte cum a văzut gura tuturor fluviilor Pământului, el descrie acel no man’s land unde nu trăiesc păsări, acea zonă de frig mortal unde orizontul nu mai există, „locul unde se sfârşeşte cerul şi pământul”. Iata ce spune Enoch despre faţa înspăimântătoare a cosmosului:

Acolo ochii mei au văzut secretul fulgerului şi tunetului, secretul vânturilor, cum se împart ca să bată pe pământ, şi secretele norilor şi de ce cade roua. Acolo am văzut de unde pleacă în cutare loc şi cum, de acolo, se impregnează (de apă) ţărâna pe pământ.
Mi s-au arătat după aceea toate secretele fulgerului şi ale luminilor, cum izbucnesc în binecuvântări pentru a sătura pământul.
Căci tunetul are legile lui bine definite în ceea ce priveşte durata zgomotului care îl comandă. Tunetul şi fulgerul nu sunt niciodată separate. însufleţite de spirite, ele călătoresc împreună, fără să se despartă. Căci atunci când cade fulgerul îşi face auzit glasul şi tunetul.
Enoch are cunoştinţe ce nu vor intra în posesia omenirii decât mii de ani mai târziu. Ştim că tunetul este produs de dilatarea bruscă a aerului încălzit de fulger, şi că se propagă cu viteza sunetului (343 m/sec).
Legile naturii ar fi fost cunoscute cu mult înainte dacă omul s-ar fi putut instrui după Cartea lui Enoch. Dar, pe drept cuvânt, capii Bisericii s-au temut de cititorii prea inteligenţi ai Bibliei, care ar fi putut descoperi în ea legile fizice ce guvernează universul. Omul ar fi putut să ştie de multă vreme, în loc să fie obligat să creadă. Când vedem la televizor formaţiunile de nori de deasupra pamântului, înţelegem ce voia să spună Enoch care a asistat de la mare distanţă la acest fenomen: am văzut magazia fulgerelor.
Fulgerele sunt scântei electrice enorme între două îngrămădiri de nori cu sarcini opuse, care formează între ele canale de descărcare. Numai atunci când unul din aceste canale atinge pământul sau o altă îngrămădire de nori se produce sub formă de lulger, descărcarea majoră cu „coloane de foc ceresc”. Până în clipa aceea se poate spune că fulgerele s-au strâns în nişte „magazii”. Enoch nu avea nici cea mai mică idee despre electricitate.
După zilele acelea, în acel loc unde am văzut toate feţele a ceea ce era ascuns – fusesem luat de un vârtej de vânt şi dus spre occident – ochii mei au văzut acolo toate lucrurile ascunse care trebuie să ajungă pe pământ: un munte de fier, unul de cupru, unul de argint, unul de aur, unul dintr-un metal moale şi altul din plumb. Inginerul mi-a zis: „Aşteaptă o clipă şi ţi se va dezvălui tot ce este ascuns. Aceşti munţi pe care i-au văzut ochii tăi, muntele de fier, muntele de cupru, muntele de argint, muntele de aur, muntele de metal moale şi muntele de plumb, toate vor fi, în faţa alesului tău, precum ceara în faţa focului şi precum apa care coboară din înaltul muntelui… Asta va însemna sfarsitul, pentru că ei vor cunoaşte toate secretele… precum şi tonic forţele ascunse şi forţele tuturor acelor care practică farmecele… care topesc imagini în fonta(pentru că vor cunoaşte) in sfarsit arta de a extrage granitul din pulberea pământului şi sa scoală metal moale din pământ. Căci plumbul şi zincul nu se extrag din pământ (ca metal prim). Există o sursă care le produce.
După cum Enoch a aflat în zorii timpurilor, sateliţii din zilele noastre detectează diferite zăcăminte metalice – munţii de fier, de cupru, de aur şi de argint – aflate sub suprafaţa crustei terestre.
Enoch are dreptate când spune că argintul se obţine plecând de la pulberea pământului. In porţiunea accesibila a scoarţei terestre conţinutul în argint al solului este de aproximativ 0,1 g la tonă. Argintul se găseşte mai frecvent ca subprodus de extracţie al altor metale decât sub formă de zăcăminte rentabile prezentând
o proporţie de vreo 500 g la tonă. Oricum, trebuie extras din pulberea pământului. Plumbul nu se găseşte decât foarte rar în stare pură în scoarţa terestră. Se obţine prin piroreducere, la o temperatură cuprinsă între o mie şi o mie două sute de grade, masa în fierbere scurgându-se atunci din cuptor ca un izvor. La fel stau lucrurile şi pentru zinc care nu există, în porţiunea de scoarţă terestră deja explorată, decât cam 3 g/t.
Enoch înseamnă în ebraică iniţiatul. Trebuie să recunoaştem că în timpul călătoriei sale în spaţiu, savanţii astronauţi l-au iniţiat într-adevar în diverse tehnologii absolut necunoscute în epoca în care traiau.

Ipoteza extraterestra Erich von  Daniken

Mai multe articole in Top secret

Top Secret

O maimuta pilot de razboi

Published by:

nave misterioase

ipoteza extraterestra

O maimuta pilot de razboi

Saptamana trecuta  va prezentam in semn de meditatie un capitol extrem de important despre:  “Zeii au existat in carne si oase”

Este momentul sa ne luam “zborul“! sa ne suim pe covorul fermecat.. V-ati intrebat vreodata, trecand peste frumusetea si magia  povestilor, cum de oamenii isi puteau imagina povesti despre oameni care “zboara pe  un covor”  si pot ajunge dintr-o locatie in alta, extrem de rapid?

Am schitat deja cadrul in care se desfasoara povestea lui Rama. Capitolul lui Rama  si încântătoarea Sita într-un car aerian asemănător cu soarele. Acest car zboară deasupra văilor, a pădurilor şi a munţilor înalţi. Nici chemările în ajutor, nici implorările soţiei eroului nu reuşesc să-1 convingă pe răpitor să se întoarcă.

Dar în cursul evenimentelor, Rama comandă cu o concizie şi o precizie militară: „Scoateţi imediat carul aerian!”
In acest timp, Ravana survolează deja marea în direcţia Ceylonului. Dar carul lui Rama este fără îndoială mai rapid decât al lui, căci eroul porneşte în curând o luptă aeriană împotriva gigantului. Cu o săgeată aeriană Rama doboară aparatul răpitorului care se prăbuşeşte în adâncuri. Sita este salvată. Urcă la bordul carului aerian al soţului ei, şi acest car, la ordinul iui Rama, se ridică cu mare zgomot spre un munte de nori.
Rama are norocul să aibă tovarăşi de arme pricepuţi, capabili de numeroase tururi de forţă. Unul din aceşti însoţitori, regele maimuţelor, este însoţit de ministrul său Hanuman. Respectivul monarh se poate transforma după voie în gigant sau în pitic, dar mai ales este un pilot temerar.
Când îşi ia zborul din munţi, muchiile stâncilor se distrug, baza munţilor se clatină; copacii se frâng despuiaţi de ramuri; o aversă de aşchii de lemn şi frunze cade pe pământ. Păsările şi animalele muntelui fug spre ascunzâtorile lor.
I se întâmpla acestui distrugător să decoleze în plin oraş, ceea ce nu e deloc pe placul locuitorilor, căci apa este măturată dintr-o dată din iazurile din Hanka unde creşteau lotuşi. Citadinii asistă la ceva care depăşeşte imaginaţia.

Cu coada în flăcări, regele maimuţelor planează deasupra acoperişurilor dezlănţuind incendii monstruoase, care doboară marile clădiri şi turnurile şi devastează grădinile de agrement.
Trebuie sa fii analfabet ca să nu înţelegi că vechile texte indiene descriu nişte maşini zburătoare. Cine neagă această evidenţă o face pentru că nu concordă cu ideile lui preconcepute. Fidel teoriei lui Darwin, conform căreia evoluţia s-ar fi făcut progresiv şi fara salturi, el aplică aceeaşi schemă dezvoltării spiritului uman şi tehnicii, excluzând existenţa oricărei intervenţii exterioare. Profesorul Loren Eiseley, antropolog la Universitatea din Pennsylvania, pune degetul pe rană în termenii următori:
Totul ne face să credem că, fără prejudicierea diferiţilor factori care au concurat la formarea creierului omenesc, este imposibil ca nivelul înalt de evoluţie intelectuală pe care îl constatăm astăzi la toate popoarele de pe Pământ să fi putut rezulta în urma unei lungi şi înverşunate lupte pentru existenţă dintre diferitele grupuri umane. Probabil că altceva, un alt factor constitutiv a scăpat atenţiei teoreticienilor evoluţiei.
Dacă evoluţia s-a făcut într-o manieră continuă şi fără şocuri, să mi se explice – în mod convingător – prin ce miracol apare brusc în textele vechi descrierea, în cele patru colţuri ale lumii, a unor vehicule aeriene comparabile cu avioanele intercontinentale din epoca noastră; de ce totdeauna nişte străini veniţi din cer i-au învăţat pe strămoşii noştri tot ce le-ar fi putut servi în practică; de ce aceşti străini, în fiecare caz, s-au întors pe planeta lor de origine după ce şi-au îndeplinit misiunea.
De unde şi-au procurat strămoşii noştri planurile carelor aeriene pe care le descriu cu atâta precizie? De unde au avut cunoştinţă de materialele folosite în construcţia lor, de instrumentele de navigaţie? De ce nu au fost perfecţionate progresiv aceste aparate de transport, conform legilor evoluţiei? Chiar dacă s-ar fi procedat cu paşi mici, tot am fi ajuns la Lună de acum câteva mii de ani! Nici un singur rând din toată literatura sanscrita nu aminteşte de tehnicieni, de uzine sau de zboruri de încercare. Vehiculele aeriene apăreau subit, foarte natural, totuşi într-o maniera surprinzătoare. Aceste vehicule au fost construite de zei, erau pilotate de zei- inventarea, punerea la punct şi construirea lor nu au avut loc pe Pământ.
Vehiculele spaţiale descrise în textele indiene puteau să zboare în jurul Pământului, se stabilizau în aer, se amestecau cu stelele radiind o lumină de o asemenea intensitate încât ai fi zis că sunt doi sori pe cer.
Bazându-ne pe această descriere ne putem întreba dacă nu cumva carele aeriene respective erau propulsate prin emisie de fotoni, ţinta finală a cercetărilor în acest domeniu. Profesorul Eugen Aănger, foarte cunoscut ca specialist în rachete şi navigaţie spaţială, a studiat posibilităţile de propulsie prin fotoni, care ar permite teoretic să seVtingă viteza luminii prin transformare integrala de energie. Acest principiu motor consta în emiterea de către aparat a unui fascicul de unde electromagnetice – de lumină, de exemplu care i-ar conferi forţa de împingere necesară. Caracterizaţi prin lungimi de unda foarte scurte, fotonii sunt particule elementare lipsite de masă.
In ziua în care  oamenii vor vedea evoluând aparate cu propulsie fotonică, dâra luminoasă pe care o vor lăsa pe cer va semăna cu un fulger şi, la mare altitudine, cu un al doilea soare.
Activitatea războinică a zeilor, după cum se relatează în Mahabharata, dovedeşte şi ea existenţa lor fizică.
Astfel în AdiPrava- un capitol din Mahabharata – zeul Agninîi dăruieşte eroului Vasudeva un disc pe nume Şacra, anunţându-1 că acesta îi va permite sâ-şi înfrângă duşmanii, şi precizând că după ce-şi va îndeplini misiunea, această armă va reveni totdeauna /a tine.
Aflat în pericol de moarte, Vasudeva foloseşte Şakra împotriva duşmanului sau, regele Şisupala. „Discul dezlipi într-o clipită capul regelui de corp şi reveni după aceea la Vasudeva.”
Se va deduce fără îndoială că era vorba de un bumerang ascuţit ca un brici, dar nu poate fi vorba de aşa ceva căci această armă era invaluita  de foc, fiind un cadou făcut de zeul focului, şi cu siguranţă că Vasudeva şi-ar fi ars mâinile apucând-o.
Ştiind că zeii cu care trebuia sâ lupte dispun de arme foarte  sofisticate, Ardjuna, eroul acestei epopei, îi cere zeului Şiva sâ-i vină în ajutor. Şiva îi trimite un aparat de luptă, cu modul său de întrebuinţare:
O, puternice erou, îţi voi da să te foloseşti de Paşupat, arma mea favorită. Dar ai grijă să n-o foloseşti cu intenţii rele. Va distruge întreaga omenire dacă o vei lansa împotriva unui adversar slab. Nimic nu poate să învingă această armă… După sacrificiul de purificare, Şiva l-a învăţat (pe Ardjuna) secretele modului de folosire (a acestei arme). După aceea i-a cerut lui Ardjuna să vină în regatul zeilor. Ardjuna a adresat o rugăciune lui Şiva, stăpânul cosmosului, dar el a dispărut în nori însoţit de soţia lui, Uma, ca un soare care apune…
Zeul Kuvera, care apare ca armurier şef, îi dă lui Ardjuna aparatul numit Antaradhana, capabil să-l adoarmă pe adversar. închipuiţi-vâ armatele marilor puteri adormindu-se reciproc!
Imediat ce Ardjuna intră în posesia acestei arme hipnotice, Indra, stăpânul cerului, se prezintă la el însoţit de soţia lui, Saşi, la bordul unui car de luptă aerian, şi îi cere să ia loc în acest car pentru a-l însoţi în cer.
Zeii participă totdeauna şi armele lor sunt decisive în luptele în care se înfrunta cele doua dinastii rivale, Kaurawa şi Pandawa. Astfel, se spune în Mahabharata, în cursul unei lupte împotriva dinastiei Pandawa, este pusa la lucru arma numita Narayana. „Câmpul de bătălie a răsunat de un zgomot asurzitor. Arma Narayana zboară în aer, proiectând mii de săgeţi care şuieră ca nişte şerpi şi cad din toate părţile asupra războinicilor.”
Aceste rânduri pot fi citite în capitolul Drona Parva din Mahabharata. Această descriere ne face să ne gândim la aparatele multiple care lansează proiectile autopropulsate.
Zeii par inepuizabili când e vorba de a imagina arme nefaste. Ardjuna, aflându-se în posesia acestui arsenal, primeşte ordin să nu folosească decât primele arme furnizate de zei, căci ultimele
ar produce un efect înspăimântător. Aceste prime arme, nu erau l ol uşi de hârtie:
Aceste arme se ridicau la o mare înălţime şi scoteau nişte flăcări asemănătoare cu marele foc care devorează pământul la sfârşitul unei ere. Mii de stele au căzut din cer. Animalele, în ape şi pe pământ, au tremurat de frică. întreg pământul a început să tremure.
Acest pasaj este extras din Mahabharata, capitolul Anuşana l’urva.
Din fericire, în timpurile acelea existau şi oameni chibzuiţi, i are ştiau ce s-ar petrece dacâ ar intra în acţiune „ultimele arme”. In momentul culminant al bătăliei intervine înţeleptul Veda Vyasa. Acesta le cere părţilor angajate în luptă să renunţe la utilizarea acestor arme care tocmai fuseseră pregătite, pentru că în acest caz „seceta va lovi ţara vreme de doisprezece ani şi vor muri până şi copiii încă nenâscuţi, în pântecul mamei lor”. Te-ai crede în Vietnam!
Aparatele cu care zeii interveneau constant, în orice conflict, (l< i vedesc în mod evident ca am dreptate când afirm existenţa fizică i acestor zei. Aşa cum sunt descrise în vechile texte ale Indiei, aceste  arme nu corespund cu nivelul atins de tehnica oamenilor în urma cu câteva mii de ani. Calea spre o forţă de distrugere atât de nimicitoare ar fi trebuit să treacă prin câteva etape tehnologice nuc ar fi lăsat şi alte dovezi în afara acestor arme, daca evoluţia irspectivâarfi avut loc pe Pământ. Dar aceste alte dovezi, produse .ilr tehnicii, nu există. Armele menţionate apar totdeauna subit, la Ici <lc subit ca aparatele zburătoare.
Trebuie să acceptam faptul că cei care au interpretat mai înainte ,u este texte nu cunoşteau nici armele modeme, nici astronavele. V.II sta de aur a ignoranţei este de acum sfârşită. Trebuie, în mod i msiit, să ne punem cunoştinţele actuale în slujba interpretării icxidor vechi, chiar dacă asta va distruge teoria evoluţiei.

Oare chiar nu a căzut nimic din cer?
Iată câteva eşantioane din numărul mare de zei în came şi oase aflaţi în tranzit prin spaţiu, aşa cum îi descrie Rig-Veda.
Toţi cei care părăsesc Pământul se opresc fără excepţie pe Lună… Luna este poarta lumii cereşti, şi numai cine poate sa răspundă întrebărilor ei este autorizat sâ paraseasca Luna pentru a merge mai departe…
Respect lui Aayu, stăpân al spaţiului aerian, stăpân al cosmosului. O, fă-mă să găsesc o locuinţă pentru mine, stăpân al sacrificiilor. Deschide poarta spaţiului cosmic sâ te putem contempla, sâ putem cuceri stăpânirea cosmosului. Respect stăpânilor cerului, stăpânilor cosmosului! O, fâceţi-mâ să-mi găsesc locuinţa! Acolo am vrea sa mergem.
Un învăţător venerabil vorbeşte astfel discipolilor săi:
Spaţiul cosmic este mai mult decât foc, căci conţine soarele şi în acelaşi timp luna şi fulgerul, constelaţiile şi focul. Evocăm puterea cosmosului, îl auzim, îi răspundem; în cosmos te bucuri sau nu; te naşti în cosmos, te naşti pentru cosmos; poţi venera cosmosul! Cine venerează cosmosul va obţine imperii cosmice, lumi de lumină fără limite, pentru o a doua plecare, şi cât se întinde cosmosul i se acordă puterea de a-l parcurge după voia lui, în toate sensurile.

Dovezile mele Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

Published by:

cosmonauti legende indiene

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

De la punctul cel mai sudic al Siciliei şi până la Ilammerfest, oraşul cel mai nordic al Europei, survolezi opt ţări pe un traseu de patru mii de kilometri. De la Moscova până în sudul Yemenului, un alt traseu aerian de aproximativ patru mii de kilometri, survolezi şapte. Dar dacă te deplasezi cu avionul de la Cacipore la Rio Grande – ceea ce reprezintă un zbor nord-sud de vreo patru mii cinci sute de kilometri – treci pe deasupra unei singure ţări: Brazilia.
De la est până la vest la fel, de la frontiera peruviană la Recife, pe malul Atlanticului, un singur teritoriu, o singură ţară: Brazilia. Având o suprafaţă de 8 511 965 km2, gigantul sud-american nu e depăşit- din punct de vedere al întinderii – decât de alte patru ţări: URSS, China, Statele Unite şi Canada.
Această ţară imensă este o mină inepuizabilă de enigme arheologice.
Un pilot al companiei aeriene VASP zăreşte în cursul unui zbor „obişnuit” un turn, un sat sau nişte ruine care nu figurează pe hartă, localizează poziţia geografică respectivă şi-şi informează şefii. După aceea, când se trece din nou prin acel loc peste câteva zile, pentru a se verifica indicaţiile, există toate şansele să nu se mai zărească nimic. Un incendiu în pădure, un vânt favorabil sau condiţii atmosferice excepţionale au putut „degaja” o zonă necunoscută până atunci. Dar jungla şi-a reluat drepturile după câteva zile.
In mod paradoxal – în ciuda dificultăţilor de acces – în Brazilia se fac zilnic descoperiri extraordinare referitoare Ia trecutul îndepărtat al omenirii. Numai că, din păcate, aceste descoperiri nu sunt decât rareori „exploatate”.
In ceea ce priveşte arheologia, multe dintre descoperiri sunt făcute de geniştii armatei în timpul construirii unor drumuri prin care guvernul brazilian vrea să „reducă” distanţele şi să facă posibile comunicaţiile. Nu se va şti niciodată câte situri au fost îngropate pentru totdeauna sub pământul cărat la marginea acestor căi de comunicaţii, construite cu mare osteneală prin teritorii cu acces foarte dificil.

In Brazilia toată lumea e pasionată de arheologie. Dar arheologii profesionişti sunt rari.

Nicăieri în lume nu există asemenea bogăţii arheologice şi nicăieri în lume nu e mai greu să organizezi o expediţie în toată regula, atât din cauza naturii terenului cât şi din lipsa creditelor.
Astfel se poate spune că, în general, descoperirile au rămas în seama amatorilor luminaţi care îşi conduc cercetările singuri, pe propria cheltuială. Dintre aceştia se cuvine să-l cităm mai ales pe austriacul Ludwig Schwennhagen, care a fost profesor de filozofie şi a trăit multă vreme la Teresina, capitala statului Piaui, în extremitatea de nord a Braziliei. In cartea sa intitulată Antiga Historia do Brasil, Schwennhagen studiază, pentru prima dată, situl misterios Sete Cidades.
Am ajuns în Brazilia la invitaţia guvernatorului statului Piaui, pentru a vizita acest sit faimos.
– Unde se află aceste Sete Cidades? l-am întrebat eu pe doctorul Branco.
– La trei mii de kilometri nord de Teresina, între oraşul Piripiri şi Rio Longe. Putem fi acolo poimâine.

civilizatii extraterestreDe la Teresina ajungi la Piripiri pe un drum de o sută şaizeci de kilometri care trece prin junglă. Deşi te afli doar puţin mai jos de ecuator, clima este suportabilă datorită unei uşoare brize marine care bate dinspre coasta aflată la vreo trei sute de kilometri de acolo. De la Piripiri ajungi la Sete Cidades pe un drum de pământ de şaisprezece kilometri accesibil vehiculelor pentru orice teren. Şi te pomeneşti brusc în faţa primelor ruine (fig. 33).
Dar se poate vorbi de ruine? Nu există cu adevărat vestigiile unor edificii, nici monoliţi cu forme bine conturate, despre care s-ar putea spune cu certitudine că au fost ciopliţi de mâna omului, ca pe platourile înalte de la Tiahuanaco. Nu poţi recunoaşte- chiar dacă ai căuta bine şi ai face un efort de imaginaţie – urme de trepte, de scări, de străzi, de case.

Sete Cidades este un vast peisaj haotic, un sit care probabil că a fost distrus de foc precum biblica Gomora. Piatra a fost literalmente trăsnită de o putere apocaliptică.
Nimeni nu a făcut aici săpături arheologice.
Niciodată ştiinţa nu s-a ocupat de acest sit pentru a încerca să dezlege enigma cataclismului care probabil că a avut loc cândva în noaptea timpurilor.
Spre cer se ridică mase de piatră cu forme ciudate, asemenea unor mari puncte de întrebare.
Ghidul – un om cu formaţie ştiinţifică – care mi-a fost repartizat obligatoriu de guvernatorul statului, îmi spune că peisajul „chinuit” de la Sete Cidades se formase în mod natural prin depozite glaciare. Eu însă nu pot să cred într-o astfel de interpretare. Gheţarii lasă în retragerea lor urme uşor de recunoscut care aici nu există deloc.
Sete Cidades se află în interiorul unui cerc cu un diametru de aproximativ douăzeci de kilometri. O altă interpretare spune că acest loc a fost pe vremuri un golf şi cele „şapte cetăţi” ar fi resturile unei coaste erodate apoi modelate, după retragerea apelor, de vânt şi de variaţiile de temperatură.
Mi-ar fi greu să dovedesc contrariul.
De altfel, natura a demonstrat în multe locuri că are o imaginaţe bogată şi capacităţi creatoare. Am putut să mă conving de asta admirând Valea Morţii din Statele Unite, catedralele de sare din Columbia, cuveta de granit boliviană şi fanteziile arhitectonice la care s-a dedat pe coasta Mării Moarte.
Numai că, dintr-un motiv obscur, Sete Cidades nu mi se pare rodul unor astfel de jocuri.
Pe harta „administrativă” a locului se pot recunoaşte cu claritate şapte zone de „ruine”. Efectul întâmplării? Fantezie naturală? îmi vine greu să cred că o ordine atât de „strictă” poate să fie rezultatul unui joc al forţelor naturale. In spatele acestui haos, rămâne perceptibil un plan.
Şi pe urmă există câteva detalii care uimesc. Astfel, acele scurgeri de metal care ies dintre pietrele stivuite şi care se întind de-a lungul pereţilor în dâre lungi şi ruginite. Această particularitate este prea frecventă în siturile „haotice” de tip Sete Cidades pentru a putea fi atribuită întâmplării. Este posibil ca geologii să fie în măsură să dea o explicaţie plauzibilă formării „carapacei de broască ţestoasă” care este unul dintre detaliile cele mai frapante de la Sete Cidades. Până în prezent nu a fost formulată nici o părere pertinentă.
Originea sitului se pretează la discuţii, la fel ca şi picturile şi figurile rupestre, aflate din abundenţă pe „zidurile” de la Şapte Cetăţi. Natura nu pictează!
Apoi un lucru este în afara oricărei îndoieli. Picturile sunt cu mult mai recente decât „construcţiile”.
Sete Cidades are două trecuturi distincte. Un trecut foarte vechi, pe care nu-l vom putea reconstitui probabil niciodată, şi un altul, mai „modern”, deşi se situează în preistorie, mărturie fiind picturile.
Şi, fireşte, nimeni nu ştie cine sunt autorii acestor opere picturale!
Un lucru este însă sigur. Motivele şi simbolurile reprezentate de artiştii prestorici la Sete Cidades sunt, în marea lor majoritate, identice cu cele care pot fi văzute în cazul tuturor siturile preistorice de pe tot globul: cercuri, roţi (cu spiţe), sori, circumferinţe duble, pătrate înconjurate de cercuri, reprezentări variate de cruci şi stele. Ai zice că pictorii din preistorie au mers toţi la aceeaşi şcoală!
Această extraordinară înrudire dintre picturile descoperite în Africa, în Asia, în Europa, în America, a fost scoasă în evidenţă de Oswald O. Tobisch într-o carte intitulată Cult, simbol, scriere. La capătul acestui studiu comparativ bogat ilustrat, autorul pune următoarea întrebare:
Oare e posibil să fi fost atunci – oricât de incredibil ar putea să pară contemporanilor noştri – un concept divin unic care să fi dus la o „internaţionalitate” profundă. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca omenirea din acea epocă îndepărtată să fi trăit încă în câmpul „revelaţiei primordiale” a unui unic şi atotputernic creator căruia îi erau şi îi rămâneau supuse materia şi spiritul, întreg universul, corpurile cereşti şi fiinţele care le populează?
Voi da aici doar câteva exemple dintre invenţiile „extravagante” ale pictorilor de la Sete Cidades, dar pun la dispoziţie cu dragă inimă cercetătorilor interesaţi importanta mea colecţie de fotografii în culori.
Ceea ce frapează în primul rând sunt cercurile roşii şi galbene care ar putea să fie semnale. Trebuie amintit că foarte rar se găsesc picturi rupestre executate în două culori. Este clar că acest motiv avea o semnificaţie deosebită.
Remarcabilă (şi, după ştiinţa mea, inedită) mi se pare o schemă tehnică care arată cam ca o eprubetă. In partea inferioară se pot recunoaşte două fanioane de semnalizare iar de-a lungul unei bare roşii ca sângele, de treizeci şi doi de centimetri, sunt dispuse cinci ovale. Nimic comun cu reprezentările obişnuite ale oamenilor preistorici – motivul nu e împrumutat nici din lumea vegetală, nici din lumea animală.
Şi pe urmă există o linie de care sunt suspendate patru sfere, ca nişte note. Dar nu poate fi vorba de asta, oamenii din preistorie nu cunoşteau scrierea muzicală. Atunci ce poate fi? Poate e interesant să amintim în această privinţă o reprezentare grafică similară provenind din India. Este vorba de un basorelief pe care apar nouă „capete de note” sub linie şi două pe linie. Specialiştii în preistoria indiană au indentificat acest basorelief cu ajutorul unor texte sanscrite ca fiind o Vimaana, adică un aparat zburător.
La fel de remarcabilă mi se pare şi maşina zburătoare ce pare desenată de mâna unui copil.
Pictorii preistorici stilizau tot ce vedeau. Dar ce a putut servi drept „model” în acest caz?
Un ansamblu pictural deosebit de original şi impresionant mi se pare zidul care reprezintă astronauţi. Se pot vedea două personaje cu căşti rotunde pe cap, iar deasupra lor planează un obiect pe care unii l-ar putea identifica cu o farfurie zburătoare. Intre personaje şerpuieşte o spirală, iar alături un obiect a cărui semnificaţie poate stârni tot felul de presupuneri.
Un rebus dificil. Despre ce poate fi vorba? De o staţie spaţială orbitală? Un cerc dublu cu nişte excrescenţe ciudate – una ca o pungă mare, iar altele două ca nişte ramificaţii nervoase în partea de sus şi de jos a cercului dublu, de jur-împrejurul căruia se deschid un fel de hublouri.
In sfârşit, mai există un desen reprezentând un astronaut echipat din cap până în picioare.
Oare zeii să fi fost astronauţi?
O particularitate până acum neexplicată este faptul că toate motivele picturale găsite la Sete Cidades figurează pe marginea de sus a unui zid înalt de opt metri! In cazul în care artiştii nu au fost nişte giganţi, atunci pictorii probabil că le-au executat cu ajutorul unei schele de piatră din care nu a mai rămas nici o urmă…

civilizatii extraterestreIn Arizona şi în New Mexico (Statele Unite) se află rezervaţiile indienilor hopi. Azi nu au mai rămas decât vreo optsprezece mii de indieni hopi, a căror cultură milenară a rămas vivace în ciuda vicisitudinilor şi a „binefacerilor” cu care i-au copleşit albii.
urmărit până în pragul erei noastre. In rezervaţiile actuale din sud-vestul Statelor Unite, riturile, obiceiurile, legendele imemoriale rămân cât se poate de vii. Tradiţia hopi s-a transmis până în zilele noastre păstrându-şi puritatea originară.
Actualul şef al tribului se numeşte White Bear (urs alb). Acest personaj este capabil să „citească” majoritatea picturilor rupestre în care este atât dc bogat trecutul indienilor pueblos (grup din care fac parte şi indienii hopi). Astfel, White Bear ştie că palm;) deschisă cu cele cinci degete întinse, care apare in apropierea unui grup de picturi, înseamnă că tribul care executa operele era încă în posesia „cunoaşterii” în momentul în care au fost create. White Bear este în stare să interpreteze de la prima priviie reproducerile provenind din situri îndepărtate de rezervaţie şi pe care nu le-a vizitat niciodată. Din păcate, marele şef nu e prea vorbăreţ şi e foare bănuitor faţă de albi, ceea ce nici nu e de mirare.
In rezervaţia hopi se pot vedea petroglife (fig. 34) care acoperă porţiuni întregi de ziduri.

Ea vorbeşte mai ales de existenţa unei prime lumi numite Toktela, ceea ce literal înseamnă univers infinit. Această primă lume era locuită de Taiowa, creatorul. Legenda mai spune că vechii indieni hopi au trăit în mai multe lumi înainte de a se stabili pe planeta noastră. Regula de aur impusă de Taiowa indienilor hopi era să nu ucidă. De fiecare dată când apăreau neînţelegeri interne în rândul naţiunii hopi, grupurile antagoniste se separau şi se stabileau pe noi teritorii de vânătoare. Deşi trăiau separate, aceste clanuri continuau să respecte cu stricteţe legea tradiţională şi semnalau etapele succesive ale migraţiilor lor prin simboluri picturale invariabile.

In Book of the Hopi putem citi legenda oraşului roşu din sud:
A fost pe vremuri o mare bătălie pentru stăpânirea oraşului roşu din sud. Trebuie să se ştie că toate clanurile hopi erau totdeauna însoţite în migraţiile lor de aşa numitele kaşina, adică nişte fiinţe care se civilizatii extraterestreconsidera că nu fac parte din „a patra lume”,
care e pământul. In realitate, aceşti kaşina, care nu erau propriu-zis oameni, făceau oficiul de sfătuitori şi apărători ai clanurilor hopi. In cursul istoriei hopi, aceşti kaşina şi-au dovedit de mai multe ori puterile lor extraordinare, scoţându-i pe indieni din situaţii disperate. Ceea ce s-a întâmplat şi cu ocazia asediului oraşului roşu din sud. Indienii hopi fuseseră atacau de un inamic superior numeric şi se aflau blocaţi în oraş. Fiinţele kaşina au săpat atunci tunele subterane care le-au permis indienilor s-o şteargă pe furiş şi să dispară în spatele frontului asediatorilor. Dar fiinţele kaşina au rămas în oraş. Ele s-au adresat şefilor clanurilor cu următoarele cuvinte: „Rămânem să apărăm oraşul. încă n-a sosit timpul ca să ne întoarcem pe îndepărtata noastră planetă!
Conform tradiţiei hopi, picturile rupestre roşii ar fi semnale destinate şefilor de clanuri, în sensul: aici e un tunel – duce în cutare sau cutare direcţie – am avut contacte cu mesagerii zeilor – aici a fost ascuns material…

M-am întors la Teresina şi am aşteptat cu nerăbdare data întâlnirii mele cu Felicitas Barreto, antropolog brazilian de prim plan, a cărei carte mă impresionase puternic şi cu care mă aflam în corespondenţă de mai mulţi ani.
Felicitas Barreto trăieşte de douăzeci de ani complet retrasă pe teritoriul sălbatic străbătut de Rio Păru, la graniţa Braziliei cu Guyana Franceză. Aviaţia militară braziliană i-a asigurat transportul până la Belem, iar eu însumi m-am ocupat de traseul Belem- Tcresina şi retur.
– Dumnezeule mare, ce zgomot e în aceste oraşe! a exclamat doamna Barreto. Aproape că nu-ţi vine să crezi!
Am cerut să mi se pună la dispoziţie camera cea mai liniştită de la hotelul Nacional. Am transcris aici
extrase din convorbirea noastră, aşa cum am înregistrat-o pe magnetofon.
– De cât timp n-aţi mai venit in oraş?
– Se împlinesc exact douăzeci de luni. Şi, după această şedere, cred că voi fi din nou vaccinată pentru multă vreme! Iubesc pădurea şi apropierea de indieni mi-a devenit indispensabilă…
– Da, înţeleg. Natura, nu-i aşa?
– Exact. Am învăţat să vorbesc în tăcere cu copacii şi cu pietrele, cu animalele şi cu picăturile de rouă. La indieni se vorbeşte puţin, ceea ce nu înseamnă că nu ne înţelegem.
– Trăiţi printre indieni sălbatici. Nu aveţi necazuri cu ei?
– Ceea ce cred albii despre indieni nu reprezintă neapărat realitatea. Şi pe urmă sunt femeie, adică, pentru indieni, un şarpe fără venin, o lance fără vârf. Părul blond i-au făcut să-mi spună palida semilună. Toate triburile din regiune mă cunosc sub acest nume şi când mă mut pe alt teritoriu sunt totdeauna bine primită.
– Cum sunteţi îmbrăcată în pădure? Cu blugii?
– Nici vorbă! Mă plimb goală sau cu o bucată de pânză în jurul taliei. Şeful tribului în care trăiesc acum m-a invitat să devin cea de a treia nevastă a lui…
– Să nu-mi spuneţi că aţi acceptat!
– încă nu! Dar n-ar fi chiar atât de rău să fii a treia nevastă a şefului. Aş munci mai puţin, iar în trei i-am putea trage o chelfăneală şefului, dacă ar fi necesar…
– Serios?
– Da. De de nu? Când un indian nu se poartă corect cu nevestele lui, sau când nu le tratează cu politeţea cuvenită, acestea se coalizează ca să-l bată! Când un indian a fost bătut de nevestele lui, el trebuie să părăsească casa, să se ducă pe malul fluviului şi să stea acolo pe vine. Dacă nici una dintre nevestele lui nu vine după el până seara, atunci nu-i mai rămâne decât să-şi petreacă noaptea în casa bărbaţilor şi să-şi găsească alte neveste. Poate că din cauza severităţii acestor obiceiuri indienii se poartă în general ca nişte adevăraţi gentlemeni cu femeile… Trebuie să se ştie că tribul nu părăseşte niciodată un individ bolnav sau aflat în pericol, chiar dacă acest individ nu este prea iubit. Eu am fost muşcată de două ori de şerpi veninoşi. De fiecare dată am stat câteva zile în comă. Indienii m-au îngrijit cu plante pe care le mestecau şi cu care ungeau apoi muşcăturile…
– îmi cunoaşteţi cărţile. Oare indienii în mijlocul cărora trăiţi cred că specia umană este de origine extraterestră? Care ar fi, după concepţiile lor, legăturile dintre om şi cosmos?
– Am să vă răspund povestindu-vă o legendă care încă mai circulă printre indienii din tribul kaiato. Este un popor care trăieşte în regiunea superioară a fluviului Xingu, în statul Mato Grosso. Aceeaşi legendă poate fi întâlnită şi la alte triburi indiene, în alte variante…
Departe de-aici, pe o planetă îndepărtată, un Sfat al Bătrânilor s-a adunat într-o zi şi a hotărât să trăiască pe altă planetă. Indienii au început să sape o groapă în sol. Au săpat atât de mult încât au ieşit în partea cealaltă a planetei. Şeful tribului s-a aruncat primul în groapă şi, după o noapte lungă de frig, a ajuns în apropierea Pământului. Dar aici, rezistenţa aerului a devenit atât de mare încât şeful a fost ridicat în sus cu brutalitate şi aruncat înapoi, pe planeta natală. Şeful le-a vorbit Bătrânilor despre cele întâmplate. Le-a spus că văzuse o lifme albastră, foarte frumoasă, cu multă apă şi păduri mari, iar părerea lui era că indienii ar fi făcut bine să se poată duce acolo. Bătrânii au hotărât să urmeze sfatul şefului şi li s-a ordonat oamenilor să împletească frânghii lungi din bumbac. Când treaba a fost terminată, oamenii s-au lăsat să alunece de-a lungul acestor frânghii în groapă, dar încet, cu prudenţă, pentru a nu păţi ca şeful lor. Călătoria a reuşit, au pătruns încet în atmosfera terestră şi de atunci trăiesc pe pământ. La început, emigranţii au rămas în legătură cu fosta lor patrie dar,
intr-o zi, un vrăjitor rău intenţionat a tăiat frânghiile. De atunci, indienii kaiato aşteaptă ca fraţii şi surorile lor, rămaşi pe astrul natal, să-i găsească şi să restabilească puntea dintre cele două lumi.
– Indienii vorbesc de stele?
– Nu de stele, ci cu stelele! Petrec ore întregi aşezaţi în cerc, ţinându-se de umeri, fără să schimbe o vorbă. Dacă îi întrebi, după una dintre aceste şedinţe, ce s-a întâmplat, nu obţii nici un răspuns. Dar am aflat de la femeie că în cursul acestor reuniuni bărbaţii vorbesc cu cerul.
– In fond, e vorba de rugăciuni.
– Nu, nici vorbă. Nu se roagă, poartă nişte conversaţii tăcute cu cineva de acolo de sus!
Felicitas Barreto arată cu un gest spre tavanul camerei.
– Dar mai există la indieni rituri sau obiecte rituale având o legătură cu cerul, chiar cu cosmosul?
– Oh da! Există de exemplu oameni păsări.
Cu ocazia anumitor ceremoniii, bărbaţii îşi pun pene pe tot corpul şi mimează zborul păsării. Şi mai sunt şi numeroase măşti care se pot cu uşurinţă interpreta conform concepţiilor pe care le aveţi. Unele dintre aceste măşti au înfipte în ele crengi ramificate, cam ca antenele care se găsesc atât de frecvent pe capul personajelor pictate pe pereţii stâncilor şi grotelor. Uneori indienii se înfăşoară, ca nişte mumii, în combinezoane de paie împletite, pretinzând că îmbrăcaţi astfel seamănă cu strămoşii lor îndepărtaţi!

cosmonauti indieniJoao Americo Peret, unul dinte cei mai buni specialişti ai noştri în domeniul obiceiurilor şi riturilor indiene, a publicat recent fotografii cu indieni kayapos îmbrăcaţi în acest soi de costum. Trebuie subliniat că fotografiile au fost făcute în 1952, adică cu mult timp înainte de zborul spaţial al lui Gagarin! Când vezi fotografiile, nu poţi să nu te gândeşti la astronauţi. Dar nu trebuie confundaţi indienii kaiatos, despre care v-am vorbit adineauri, cu indienii kayapos! Aceştia din urmă trăiesc în sudul statului Para, pe malurile fluviului Rio Fresco…
Joao Americo Peret mi-a pus cu multă amabilitate la dispoziţie fotografiile cu indienii kayapos în „costume rituale”. Cu voia lui, public una în această carte (fig.35).
Inainte, combinezoanele astronauţilor noştri nu ne erau cunoscute în acea perioadă, cu atât mai puţin indienilor primitivi de pe Rio Para!
Primul zbor spaţial a fost efectuat de Iuri Gagarin, la bordul navei Vostok I, în ziua de 12 aprilie 1961, şi abia din momentul acela am început să ne familiarizăm cu ţinutele ciudate ale astronauţilor moderni. Dar indienii kayapos nu aveau nevoie să cunoască ţinuta astronauţilor contemporani. „Costumele rituale” respective sunt purtate de aceşti indieni din timpuri imemoriale cu ocazia anumitor ceremonii la fel de imemoriale.
Voi reproduce mai jos o legendă a indienilor kayapo, culeasă de Joao Americo Peret. După cum vom vedea, această legendă nu are nevoie de nici un comentariu. Peret a auzit-o în satul Gorotire, pe malul lui Rio Fresco. Ea i-a fost povestită de un indian bătrân pe nume Kuben-Kran-Kein, căruia înţelepciunea i-a adus titlul de Gway-Baba, adică „om de cunoaştere”.
Iată legenda:
Poporul nostru locuia altădată departe de-aici, intr-o savană întinsă de unde se vedeau lanţurile muntoase Pukato-Ti, ale căror piscuri erau înconjurate de o ceaţă de neclaritate care nu s-a împrăştiat în ziua aceea. Soarele, ostenit de atâta drum, se culca pe păşunile verzi, acolo, în spatele desişurilor care mărginesc orizontul, iarMem-Baba, cel care a inventat toate lucrurile, îşi desfăşura pe cer mantia lui înstelată.
Când o stea cade, Memi-Keniti se repede şi o readuce la locul ei. Aceasta este sarcina lui Memi-Keniti, veşnicul păzitor.
Intr-o zi, Bep-Kororoti, a coborât din munţii Pukaro-Ti, şi a ajuns in sat. Era îmbrăcat cu un Bo (ţinuta de paie prezentată în fig. 35) care îl ascundea de la cap până la picioare. In mână ţinea un Kop, o armă tunătoare.
înspăimântaţi, oamenii din sat au fugit în savană. Bărbaţii au protejat femeile şi copiii, iar unii s-au luptat cu intrusul, dar fără succes, pentru că armele lor erau prea slabe. Când armele lor atingeau veşmântul lui Bep-Kororoti, ele se transformau în pulbere. Războinicul venit din cer a început să râdă de slăbiciunea celor care voiau să-l înfrunte. Ca să-şi arate forţa, el a ridicat arma Kop, a arătat spre un copac, apoi spre o stâncă şi le-a pulverizat pe amândouă una după alta. Toată lumea şi-a zis atunci că Bep-Kororoti voia să arate astfel că nu venise ca să se războiască.
A trecut multă vreme.
Era o harababură cumplită. Războinicii cei mai valoroşi ai tribului au încercat să opună rezistenţă, dar în cele din urmă au fost nevoiţi să se obişnuiască cu prezenţa invincibilului Bep-Kororoti, care nu voia să facă rău nimănui. Datorită frumuseţii, a albului strălucitor al pielii, a tandreţei şi a dragostei pe care a arătat-o faţă de toată lumea, el a reuşit să-şi atragă treptat îngăduinţa celor mai reticenţi. Toţi au devenii prieteni cu el şi considerau prezenţa lui liniştitoare Bep-Kororoti se folosea cu plăcere de armele noastre şi voia să devină un vânător priceput. S-a antrenat atât de bine, încât în curând a devenit mai îndemânatic în mânuirea armelor noastre decât cei mai îndemânatici şi mai curajos decât cei mai curajoşi.

Bep-Kororoti a fost admis destul de repede în rândul războinicilor tribului. O tânără din sat s-a îndrăgostit de el, s-au căsătorit şi au avut fii şi fiice pe care i-a numit Nio-Pud.
Bep-Kororoti ştia mai multe decât ceilalţi şi de aceea a putut să-i înveţe lucruri necunoscute lor. I-a pus pe oameni să construiască un Ng-obi, şi astfel a luat fiinţă prima casă a bărbaţilor, aşa cum o putem vedea azi în toate satele noastre. Acolo bărbaţii povestesc tinerilor aventurile lor şi aceştia află astfel cum trebuie să gândească şi să se comporte în faţa primejdiei. Prima casă de acest fel a fost cu adevărat o şcoală a bărbaţilor iar Bep-Kororoti a fost profesorul lor.
In această primă Ng-obi, uneltele şi armele au fost perfecţionate, iar oamenii au datorat toate aceste progrese războinicului venit din cer. El a făcut „Marea cameră”, unde se discuta despre problemele şi dificultăţile tribului, şi astfel s-a ajuns la o mai bună organizare, ceea ce a făcut munca şi viaţa mai uşoare.
Deseori tinerii se revoltau şi refuzau să meargă la Ng-obi. Bep-Kororoti îşi îmbrăca atunci veşmântul IU) şi se ducea după aceşti tineri care, fireşte, nu-i puteau rezista şi reveneau repede la Ng-obi.
Când vânătoarea era dificilă, Bep-Kororoti îşi lua veşmântul Bo şi omora animalele fără să le rănească. Vânătorul are dreptul la cea mai bună parte din vânat, dar Bep-Kororoti nu lua decât strictul necesar pentru el şi familia lui. Prietenii săi nu erau de acord cu acest fel de a proceda, dar Bep-Kororoti a rămas neclintit.
Treptat, de-a lungul anilor, comportamentul său s-a schimbat. Nu mai pleca cu ceilalţi şi-şi petrecea tot timpul în coliba lui. Iar când ieşea din colibă, se ducea în munţii Pukato-Ti, de unde venise.
Intr-o zi, îşi urmă propriile îndemnuri sufletesti şi hotărî să părăsească satul. îşi adună întreaga familie, cu excepţia fiicei sale Nio-Puti, care nu se afla în sat. Plecarea a avut loc foarte repede, zilele au trecut şi Bep-Kororoti nu s-a mai ivit.
Dar iată că a reapărut pe neaşteptate în piaţa satului şi a scos un ţipăt de luptă cumplit. Toţi au crezut că şi-a pierdut minţile şi au vrut să-l calmeze. Dar când au încercat să se apropie de el, s-a pornit o luptă fără milă. Bep-Kororoti nu şi-a folosit arma de temut, dar corpul său a fost cuprins de tremurături, iar cei care îl atingeau cădeau morţi la picioarele lui. Atunci au murit mulţi războinici.
Lupta a durat zile în şir, căci războinicii care căzuseră puteau să se ridice şi se încăpăţânau să puna mâna pe Bep-Kororoti. Ei l-au urmărit până pe creasta muntelui. Atunci s-a produs un lucru cumplit care i-a ţintuit locului pe toţi urmăritorii. Retrăgându-se cu spatele, Bep-Kororoti s-a apropiat de munţi. A pulverizat cu arma sa Kop tot ce i se ivea în cale. Când a ajuns pe culme, toţi copacii şi toate tufişurile erau transformate în pulbere.
Şi, deodată, s-a auzit un zgomot teribil care a zguduit toată regiunea şi Bep-Kororoti a dispărut în cer într-un nor de foc şi fum. Pământul s-a cutremurat încât copacii şi tufişurile au fost scoase din rădăcini în toată regiunea. N-au mai fost fructe sălbatice, vânatul a devenit rar iar tribul a început să sufere de foame.
Nio-Puti – fiica lui Bep-Kororoti – care se căsătorise cu un luptător şi născuse un fiu, i-a spus soţului ei că ştia unde să găsească hrană pentru tot satul dacă voia s-o însoţească până la munţii Pukato- Ti. Soţul s-a lăsat înduplecat, şi-a luat inima în dinţi şi a urmat-o pe Nio-Puti până la munţii Pukato-Ti.
Soţii au ajuns în regiunea Mem-Baba-Kent-Kre şi acolo Nio-Puti a început să caute un copac dintr-o specie deosebită. După ce l-a găsit, ea s-a aşezat pe o ramură a copacului ţinându-şi fiul pe genunchi. Apoi i-a cerut soţului ei să aplece crengile până când acestea vor atinge solul. In momentul în care crengile au intrat în contact cu solul, s-a produs o explozie şi Nio-Puti a dispărut printre nori şi fum, printre praf şi fulger.
Soţul a aşteptat câteva zile. Deja îşi pierduse curajul şi era gata să moară de foame când s-a produs o explozie foarte puternică. Soţul lui Nio-Puti a ridicat capul şi a constatat că arborele revenise la locul lui.
Războinicul a fost foarte surprins pentru că nevasta lui se întorsese împreună cu Bep-Kororoti, şi aduceau coşuri pline cu alimente cum nu mai văzuseră niciodată oamenii din sat. Apoi, omul din cer a urcat din nou în copac, crengile au fost aplecate până când vârfurile lor au atins solul, s-a produs o explozie şi copacul a dispărut din nou în cer.
Nio-Puti s-a întors în sat împreună cu soţul ei şi le-a transmis oamenilor ordinul lui Bep-Kororoti. Toată lumea trebuia să părăsească locul acela şi să ridice un alt sat lângă Mem-Baba-Kent-Kre unde avea să primească hrană.
Nio-Puti a mai spus că trebuiau să păstreze seminţele fructelor şi legumelor până la perioada ploilor. In momentul acela trebuiau puse în pământ şi astfel se va putea obţine o recoltă.
Şi aşa s-a născut la noi agricultura… Poporul nostru s-a stabilit la Pukato-Ti şi a trăit în pace. Colibele satului nostru s-au înmulţit şi în curând s-au întins de la munţi până la orizont…
Am pus să mi se traducă din portugheză, cuvânt cu cuvânt, această legendă a indienilor.kayapo, culeasă de Joao Americo Peret.
Costumul de astronaut din paie pe care îl poartH şi azi indienii în amintirea lui Bep-Kororoti este la fel de vechi ca şi legenda.

— PROVOCAREA ZEILOR-

Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret