Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: destin

Mesaje de dragoste

Poveste de dragoste londoneza

Published by:

poveste de dragoste londonezaZgomotul tocurile pasilor mei apasati pe caldaramul de piatra, erau singurele  care tipau in noapte. Frigul noptii  incremenise orasul. Luna plina  facea inutile toate felinarele de pe podul Westminster.

Imi era frig in hainuta subtire pe care o strangeam cu disperare in jurul meu. Incepusem sa alerg in speranta ca ma voi incalzi. In jurul meu nici tipenie de om. In departare se mai auzea din cand in cand cate o sirena de politie.

Tamisa clipocea in soapte. Tanguirea ei molcoma m-a dus cu gandul la mare, am tras cu nesat aerul rece , mi-am zambit cand am simtit in nari mirosul puternic al algelor.

200 de metrii ma desparteau de statia de metrou din Westminster si  30 minute de a prinde ultimul metrou care sa ma duca acasa.

Bing Bang! Bing Bang! 11 batai care veneau de la uriasul ceas Big Ben.

Din  ceata care incepea sa se coboare asupra orasului a aparut brusc o fata, cu o rochie subtire alba, in picioarele goale, avand parul despletit.

M-am oprit brusc, privind-o uimita de aparitia ei parca de nicaieri.

– Off englezoaicele astea, nu am sa inteleg cum pot face  fata frigului asta, care mie imi face sa-mi clantane dintii de frig, mi-a mormait singura in minte, imbratisandu-ma singura  in incercarea de a gasi putina caldura.

Frumoasa fata s-a oprit parca sa o vad. Nu o vedeam foarte bine, fiind destul de departe. Silueta ei parea desprinsa dintr-un tablou, ceata care ne invaluia pe amandoua, rochia ei lunga si alba o faceau aproape fantomatica.

Pentru cateva secunde m-am gandit ca poate are nevoie de ajutor, asa ca am uitat de frig si m-am indreptat hotarata spre ea.

Dintr-o data o vad cum escaladeaza podul, deschide bratele ca intr-un zbor si se arunca in gol.

Cu picioarele tremurande de frica, de data asta, m-am indreptat spre locul unde o vazusem. Am inceput sa strig dupa ajutor. Strigatele mele in noapte au ramas fara raspuns.

M-am indreptat  in fuga spre statia de metrou si am povestit lucratorilor de acolo ce am vazut.

Unul dintre ei a sunat la politie si a raportat ce vazusem. Nu am mai plecat fiind martora incidentului.

La scurt timp politia si-a facut aparitia. Le-am povestit ce am vazut. Au inceput sa faca imediat cercetari. Scafandrii urmand sa vina a doua zi de dimineata sa verifice zona.

Dupa declaratiile de rigoare, date de contact , primele cercetari, era deja aproape 1.00 noaptea cand am plecat spre casa cu un taxi.

Ajunsa acasa sub actiunea socului avut, mi-a fost imposibil sa adorm.

La prima ora am inceput sa rascolesc presa londoneza in speranta ca cineva a raportat o disparitie sau s-a prezentat sinuciderea din apropierea celebrului Big Ben.

Spre dezamagirea mea. Nu am gasit nimic.

La ora 13.00 am luat legatura cu ofiterul care se ocupa de caz.

Ce mi-a spus m-a lasat fara glas.

M-am prabusit efectiv pe pat, intrebandu-ma daca nu cumva am innebunit.

Din toate cercetarile facute, nimic nu a adus la iveala ca de pe podul Westminster o femeie tanara cu varsta de aproximativ 20 de ani ar fi incercat sa se sinucida, noaptea trecuta in jurul orei 11.00,  aruncandu-se de pe pod.

Totul a fost pus pe seama cetii, oboselii mele si probabil  imaginatiei mele.

Am refacut in minte firul evenimentelor. Dintr-odata am sarit din pat, m-am imbracat si am plecat spre Westminster.

Am ajuns si am inceput sa ma plimb in sus si in jos de-a lungul podului.

O multime de turisti zgomotosi care se plimbau de colo colo, facand poze si admirand frumosul ceas, arhitectura Casei Parlamentului, Tamisa, podul Londrei si tot ce era in jur.

Am plecat fara sa inteleg absolut nimic. Sa-mi fi jucat imaginatia mea un renghi?

A trecut o saptamana de la aceasta intamplare. Am verificat zilnic presa in cautarea de posibile noutati. Nimic!

Dar mintea mea era acum aproape obsedata de aparitia fantomatica a fetei din ceata.

Asa ca mi-am luat aparatul de fotografiat si m-am indreptat hotarata spre Westminster.

De data asta eram imbracata bine si foarte atenta. Era ora 22.00. O noapte cu un cer senin si o puzderie de stele. Liniste!

Dintr-o data  vad o fata cu o rochie alba, subtire si parul despletit care apare de nicaieri. Primul meu gand a fost sa o surprind pe camera, dar mi-am dat seama ca este imposibil sa pot face asta.

Asa ca am inceput sa alerg spre ea. La mijlocul podului am pierdut-o.  Ajunsa in locul  unde a disparut la fel de brusc asa cum a aparut, am observat sub lumina puternica a felinarului un nume Anne Marie Stevenson, incrustat  pe balustrada podului

M-am uitat in  toate partile. Nici urma de fata in rochie alba si parul despletit.

Eram fericita, dar foarte emotionata de descoperirea facuta.

M-am dus in goana acasa, am deschis calculatorul si am inceput sa caut numele Anne Marie Stevenson.

Bingo! Am gasit!

Tremurand de emotie am inceput sa citesc.

Anne Marie Stevenson nascuta pe 15 mai 1923 unica fiica a familiei John and Margaret Stevenson,nascuta in micutul orasel WhiteChappel a fost gasita innecata in Tamisa.

Pe data de 8 Septembrie 1943, la auzul vestii ca logodnicul ei ofiter Philip Dell a fost ucis in timpul unui raid aerian, nefacand  fata pierderii suferite,  s-a aruncat in jurul orei 11.00 aproape de miezul noptii de pe podul Westminester.

Trupul neinsufletit nu a putut fi gasit niciodata.

Priveam fascinata chipul frumos al fetei din fotografie.

Ochii mari si verzi, parul blond si lung. O fata de o frumusete uimitoare. Purta o rochie alba, lungam vaporoasa de voal.  Avea 20 de ani. In mana avea un buchetel de lacramioare.

Arata ca o tanara mireasa in asteptarea logodnicului.

Nu pot sa va descriu sentimentele de care eram invaluita. Uimire, soc, curiozitate, tristete, disperare dragoste, nefericire.

Dintr-o data am simtit  o durere ascutita cum ma cuprinde si-mi sfasie inima.

Am inceput sa plang, simtind brusc ca-mi lipseste ceva.

Am simtit ca trebuie sa se intample ceva. Toata fiinta mea era in alerta maxima.

A doua zi avand un buchetele de lacramioare in mana,  m-am dus la locul unde am descoperit numele ei.

Am ramas cateva minute conectata cu locul respectiv. Am simtit dragoste, frica, disperare, lacrimi, neputinta.

Am lasat buchetelul parfumat si cu sufletul plin de piosenie am plecat de acolo.

Ajunsa acasa am printat fotografia fetei, am pus-o intr-o rama si am aprins lumanari.

Nu intelegeam de ce fac asta, dar sufletul meu imi spunea sa fac asta.

Uitandu-ma la fotografia fetei am simtit nevoia sa desenez.

Si am inceput sa desenez… chipul unui barbat.

Ochii negrii si stralucitori, buzele pline, parul negru. Un chip puternic, masculin, care emana dragoste si cadura. Un barbat pe care as fi vrut sa-l imbratisez, sa-l simt langa mine. Stiam ca ma voi simti in siguranta in bratele lui.

Asa arata barbatul pe care am simtit ca trebuie sa-l desenez. Un barbat de care ma simteam foarte apropiata, ma simteam indragostita.

Am continuat  vizitele mele la Anne Marie, ii lasam un buchetel de  lacramioare de doua ori pe saptamana la aceeasi ora ora 21.00, pe podul Westminster langa locul unde era imprimat numele ei.

Stateam 10 minute, priveam in jur sperand sa revad aparitia fantomatica a fetei, ii zambeam in gand, ascultam linistea noptii si plecam acasa.

Au trecut doua luni de la intalnirea mea cu Anne Marie. Intr-o seara am revazut-o. S-a oprit destul de aproape de mine incat sa-i vad ochii verzi cum imi zambeau tristi in noapte.

Am simtit-o in mine ca o adiere calda, ca si cum ar fi vrut sa-mi spuna ceva, sa-mi lase un mesaj.

Aproape ametita de senzatia avuta, fiind la un pas sa lesin,  am simtit niste brate puternice cum ma prind si  o voce calda intrebadu-ma:

– Domnisoara, domnisoara sunteti bine?

Ridic privirea si vad niste doi ochi negrii si stralucitori cum ma cercetau curios.

Il privesc aproape fara sa respir. Este barbatul pe care l-am desenat. Barbatul pe care-l port in inima de aproape 2 luni,  barbatul strain de care sunt indragostita.

Probabil ca fata mea era destul de socata pentru ca el s-a indepartat brusc de mine spunandu-mi:

– Imi cer scuze ca am fost intempestiv, dar am avut impresia ca o sa va prabusiti, bagui el cerandu-si scuze, uitandu-se la fel de curios la mine.

-Aaa hmmm, mormai eu ridicol, inrosindu-ma la gandurile avute. Il priveam fascinata. Singurul lucru pe care-l simteam era dorinta mea puternica de a-l saruta.

-Numele meu este David Dell, s-a prezentat el politicos si usor amuzat de fastaceala mea.

Dell, Dell, Dell numele imi rasuna in minte si atunci am inteles Philip Dell.

– Ma bucur de cunostinta dl David Dell am spus cu o voce mai puternica dar inca nesigura, uimita de brusca descoperire facuta.

Numele meu este Therese Thomson, am continuat sa-l privesc intens si straniu, lucru pe care David cu siguranta l-a remarcat.

-Domnisoara Thomson, am vaga senzatia ca noi ne cunoastem, mi-a spus el fixandu-ma atent cu privirea lui care-mi ardea parca creierul.

-Da, am spus sec, ne cunosteam.

El a zambit aratandu-mi o privire mirata, usor amuzata.

– Domnisoara va urmaresc de aproape 1 luna de zile, veniti la aceeasi ora, in aceleasai zile cu un buchet de lacramioare pe care le lasati pe pod. O cunoasteti pe fata aceea?

Hmmm, deci stia si el, gandurile de confirmare imi aratau ca sunt martora intalnirii cu destinul meu.

Mi-am regasit increderea in mine, l-am privit direct in ochii si i-am povestit ce mi s-a intamplat in urma cu doua luni.

Cu fiecare cuvant spus, vedeam cum emotiile si uimirea pun stapanire pe el.

M-a ascultat in liniste. Dupa ce am terminat m-a intrebat scurt daca cred in destin.

Raspunsul meu a fost imediat si hotarat

-Da

Acum lasa-mi sa-ti spun si eu o poveste, a continuat el pe un ton cald.

In urma cu 6 saptamani, strabunicul meu Philip Dell m-a rugat sa-l aduc pe acest pod in locul unde ne-am intalnit azi. A ramas uimit vazand buchetelul de lacramioare. Fosta lui logodnica Anne Marie iubea lacramioarele si isi dorea  buchetul ei de mireasa sa fie facut doar din lacramioare.

Strabunicul meu si Anne Marie s-au iubit foarte mult. Anne Marie a fost iubirea vietii lui, sufletul lui pereche. Strabunicul meu a plecat in razboi si a fost ranit, fiind declarat  mort. El a fost in coma, dupa o perioada foarte lunga de convalescenta, recuperare si-a revenit si a fost adus in tara dupa aproape un an de la plecare pe front. Cand s-a intors in Londra a aflat ca logodnica lui, la vestea ca el a murit,  s-a sinucis, arucandu-se de pe acest pod, corpul ei nefiind gasit niciodata.

Tot restul vietii el a tot cautat-o. Desi s-a casatorit, a avut 3 baieti si 2 fete, niciodata nu a putut-o uita pe Anne Marie. Bunicul meu a murit a doua zi dupa ce l-am adus pe pod. Cred ca a simtit ca o sa moara si a venit sa-si ia ramas bun de la iubita lui.

M-a rugat sa aflu cine aduce florile. De asta te urmaream si-a terminat povestea zambindu-mi si privindu-mi la fel de intins ca si pana acum.

Am continuat sa-l privesc in tacere uimita de absolut tot ce mi se intampla.

Durerea din suflet a inceput sa se estompeze usor, un val de cadura si iubire coplesindu-ma.

Fara sa-i mai spun nimic, o forta nevazuta caruia nu m-am opus, m-a facut sa-l iau in brate si sa-l sarut.

Ceasul din turnul Londrei tocmai batea ora 23.00.

La un moment dat un zgomot ne-a facut sa ne intoarcem amandoi privirea.

In zare, prin ceata care incepuse sa se lase usor, am vazut doua siluete imbratisate.

O fata cu parul lung imbracata intr-o rochie alba , vaporoasa si lunga, in bratele unui barbat care o tine protector in brate.

 Maddie Ancuta

fotografie: Doru Moloce

copierea, reproducerea oricarui text care poarta aceasta semnatura este interzisa

Mai multe povesti in povestea de seara

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arta de a fi TU Mesaje de dragoste

Intalnirea cu sufletul pereche. Alegeri

Published by:

intalnirea cu sufletul perecheCui ii plac povestile?

Mie cu siguranta:)

Imi plac povestile de viata, povestile din care invat, povestile in care ma descopar, povestile care ma fac sa vibrez, povestile care ma fac sa rad si povestile care ma fac sa plang. Povestile care imi arata ca sunt un om “viu” intr-o lumea care se misca ametitor de repede.

Suntem oameni, adeseori confuzi si nesiguri pe noi sau pe cei din jurul nostru.

Suntem strabatuti de sentimente care ne ridica sau ne doboara.

Ajungem in varful ” muntelui” ca sa ne prabusim  de acolo .

Jos  ne reanalizam, ne gandim la deciziile luate sau ce ne-a facut sa ne prabusim.

Ne lingem ranile, ne adunam si o luam de la capat.

Aseara v-am spus o poveste. O poveste de dragoste. Am avut emotii, am citit cu emotie. Cred cu tarie ca nimic nu este mai important in viata decat iubirea si ca iubirea  este cea care ne ajuta sa mergem inainte.

Atunci cand ea lipseste, viata noastra este lipsita de stralucire care ne fac sa radiem.

Multe voci  afirma cu tarie ca munca poate suplinii lipsa dragostei, pot sa spun ca pana la un punct, in perioada de tranzitie catre adevarata dragoste poate fi adevarata.

Sunt oameni care iubesc munca pe care o fac si sunt dedicati ei. As vrea sa stiu care este motivatia lor interna, sa le cunosc sau mai bine zis sa le inteleg structura interna, ca sa pot intelege si aceasta fateta.

Stiu doar ca viata noastra este o suita de alegeri si decizii. Unele sunt  mai usor de luat, altele mai greu.

Povestea de aseara a fost o poveste simpla, frumoasa. Povestea unor decizii.

Acesta poveste am primit-o in urma cu 6 luni intr-un mesaj.  Dimineata cand m-am trezit, desi eram somnoroasa am citit povestea, dupa care am recitit-o, inca o data si inca o data.

Este vorba de un soldat american care inainte de a pleca in razboi se duce la biblioteca si ia o carte de poezii. Citeste cartea, dar mai impresionat a fost de comentariile lasate de o o femeie pe marginea fiecarei poezii. Erau gandurile ei. Cartea fusese donata de catre persoana respectiva asa ca avea numele si adresa donatorului pe carte.

Ajuns pe front si inca sub impresia cartii si a comentariilor, ia decizia de a-i scrie spunandu-i cat de tare l-au marcat comentariile ei.

Din acel moment, incepe intre cei doi o corespondenta intensa. Cu cat isi scriau mai des relatia lo devenea din ce in ce mai puternica.

La un moment dat el o roaga sa-i trimita o fotografie.

Ea ii spune ca daca dragostea lui este adevarata nu conteaza cum arata, asa ca nu i-a trimis nici o fotografie.

Au continuat sa corespondeze, devenind din ce in ce mai apropiati sufleteste.

Razboiul se termina.

Asa ca el se pregateste sa se intoarca in SUA. Se hotarasc sa se cunoasca.

Si-au dat intalnire in New York, in Grand Central Station. Ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir.

 
Intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea? 
 Corespondenta dintre ei, l-a facut sa se indragosteasca de femeia necunoscuta, ii cunostea sufletul, ii cunostea gandurile. Stia ce este sufletul lui pereche. Avea sa se intalneasca cu sufletul lui pereche. Emotiile erau coplesitoare.
 
Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si… era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir. 

Langa el s-a oprit o doamna mai in varsta. Avea un trandafir in mana.
Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de neatragatoare si imbatranita. Voi ce ati fi ales? 
 

Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el,  l-a privit si l-a intrebat:

          Vii cu mine soldat?
 

Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana mai in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:

          Buna ziua,  si a invitat-o la cina.
 

Iar aceasta i-a spus:

          Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine, sa-ti spun ca te asteapta la restaurant.
Alege cu inima!
pentru voi cu drag
Maddie Ancuta
Mesaje de dragoste

Vino, sa mai pot regasi drumul spre mine !

Published by:

secretele dragostei“Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovaţi”  Octavian Paler

N-aveam de gand sa vorbesc cu nimeni despre ce traisem la un moment dat. Mi se par lamentabile acele persoane care imediat ce intalnesc o veche cunostinta ii pun acesteia pe tava toate intamplarile ce le-au trait de la ultima intalnire. E o chestiune de intim, de divin. Nu poti imparti cu nimeni coltul de rai sau coltul de iad cu care ai fost blestemat. Chiar ma gandeam zilele acestea, ca viata este creata din crampeie de rai si crampeie de iad; nu cred ca beneficiaza nimeni numai de rai dar nici numai de iad. Se intercaleaza. Dar nici una nici alta, nici raiul dar nici iadul nu pot fi considerate binecuvantari, nu-i asa? Le vad ambele ca pe blesteme. Sunt complexe, sunt dureroase, sunt morbide.
Ma numar printre … defapt este ridicol, nu pot gandi atat de parsiv sa cred ca sunt printre putinii care au gustat raiul. NU! Sunt doar printre aceia care au gustat raiul in cel mai dureros mod.

Gandesti ca raiul e plaiul dragostei? Gresit! Am gustat iubirea divina in cel mai adanc si intens mod. De ultima data cand ne-am intalnit, am trait o dragoste atat de dureroasa incat cred ca s-a inradacinat in ADN-ul meu. Crezi ca o astfel de iubire este predestinata?Crezi ca eu si el pentru asta ne-am nascut? Ca era undeva scris sa fie asa? Era undeva scris ca singura noastra importanta in vastul cosmos e sa ne iubim? Crezi? Crezi ca cerul a fost desenat ca noi sa avem ce privi? Crezi ca vantul a fost creat doar ca sa ne poarte pe noi? Crezi ca frunzele cazute toamna isi aveau ca singur scop formarea cararii pentru talpile noastre in fuga spre intalnire? Crezi ca florile au fost create doar ca ofranda pentru daruirea mea? Crezi ca marea s-a revarsat doar ca sa imi spele secretele trupului? Care secrete? Fiecare mangaiere, fiecare sarutare si apoi fiecare respiratie … toate au ramas impregnate in pielea mea.

Ti-am zis ca am cunoscut acea dragoste cu incarcare in genetic. Se facea ca era toamna …cred ca fusese de fapt prima toamna din viata noastra, cred ca atunci ne-am nascut. N-am fi avut cum sa traim unul fara altul pana atunci, astfel cred ca ce a fost inaintea noastra era doar preludiu, pregatirea acestei iubiri, undeva in neant. Era toamna dupa cum iti spuneam, si-am vazut un chip … nu era obisnuit, nu era din multime, nici diferit nu era. Era EL si atat. A ramas A ramas acelasi chip. Ani. Un nume. Dar stai! I se mai potriveste numele? Acum?!cred ca nu! Ce I s-ar potrivi? Mihai?! Calin?! Sergiu?! Dragos?! Nu ….a devenit defapt nepamantean, a devenit divin. Am devenit ceea ce Creatorul planuise, superiori statutului de vietati, am devenit un el si o ea, fara nume si fara care ne-am format. Vezi urmele mele pe inima ta?!

Incepusem prin a-ti spune ca am intalnit dragostea, am vazut-o, am mirosit-o, am gustat-o de la prima clipa. Am stiut ca e a mea si pentru mine. Am inteles atunci de ce fusese creat el, i-am inteles perfect rostul. Nu intelege in cuvintele mele o aroganta, nu sunt aroganta. Dar stiam, fusese creat ca sa ma completeze, sa ma umple, sa ma goleasca, sa ma umple iar, sa ma intregeasca dupa ce urma sa ma sfarame. Si sentimental era placut, era o usurare. Era ca ultima suflare pe patul de moarte dupa ce ai fi stiut ca ai reusit. Si reusisem, il gasisem. Cand zburam, ingerii ramaneau muti de uimire. Timpul incremenea. Cosmosul se surpa intr-un abis al tacerii, acea tacare nu morbida, nu de moarte ci o tacaere de implinire. Tacerea mamei dupa ce a cunoscut nasterea. Tacerea tatalui dupa ce si-a primit pruncul in brate. 
A iubi nu inseamna a fi fericit. A iubi inseamna a alege sa ramai captiv unui blestem, este suferinta, esta tanguire, este neliniste. De ce sa iubesti atunci? Exista un singur motiv: acelasi motiv pentru care mana se alatura pielii. A iubi inseamna a sti sa nu fii singur. Căci a nu fi singur înseamnă, poate, a şti să te dăruieşti. A şti să renunţi la trufia de a te considera cel mai important adevăr al lumii. Rostul singurătăţii e să ne pregătească pentru această iubire, s-o visăm şi să ajungem la ea prin puterile noastre. Tot ce e firesc este obişnuit, nimic nefiresc în a fi obişnuit, în a fi om, în a fi maşină. Dar şi maşinile mor, mai ales maşinile mor! Ceea ce rămâne după moartea maşinii, este doar o amintire a ceea ce ea a fost cândva. Nimeni nu poate ierta o astfel de maşină că a fost, pur şi simplu o maşină. Dar oricine poate ierta o maşină care s-a aprins singură şi a ars în propria-i pasiune, devenind o fiinţă.

Nimeni nu poate ierta obişnuitul, dar oricine îl poate iubi pe cel care a devenit neobişnuit.
Au trecut milenii sau au trecut doar secunde; insa ce importanta are daca am trait acea clipa … clipa noastra.

 

Alexandra Stresina-Londra