Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: descoperiri senzationale

Diverse

O tehnica arheologica uimitoare

Published by:

descoperiri arheologice

Situl de la Glastonbury îţi permite foarte bine să-ţi în­chipui vechile cutume şi tradiţii ale Angliei. Unii susţin că regele Arthur a fost îngropat sub mănăstirea de la Glas­tonbury şi legenda spune că Simon din Aritmathia a adus aici Sfântul Graal şi a plantat un măceş care se poate vedea şi azi.

In 1907, mănăstirea din Glastonbury nu era decât o ruină invadată de buruieni. Statul a cumpărat-o şi a încre­dinţat gestionarea ei unei comisii a diocezci care s-a grăbit să facă săpături. Comisia a încredinţat lucrările Societăţii de Arheologie din Somerset care l-a numit la conducerea săpăturilor pe Frederick Bligh Bond, un arhitect de artă religioasă, cu renume şi originar din Bristol.

Clericii şi ceilalţi administratori nu ştiau că  Bond era membru al Societăţii de Cercetării Psihice, că şi unul din­tre prietenii săi, căpitanul John Bartlett. Amândoi au ho­tărât să exploateze aptitudinile lui Bartlett în materie de scriere automată: intervenţia spiritelor care se vor exprima prin intermediul stiloului lui Bartlett n-ar fi putut decât să faciliteze lucrările.

La 7 noiembrie 1907, orele şaisprezece şi treizeci de minute, a început experienţa. „Ne poţi spune ceva despre Glastonbury? a întrebat Bond. Bartlett, sau mai curând mâna sa, a răspuns prin desenarea lanurilor mănăstirii, in­clusiv menţionarea dimensiunilor. Au urmat nişte mesaje formulate într-un amestec de latină de biserică şi engleză veche pe care ai fi avut toate motivele să le crezi dictate de călugări răposaţi. Bond a fost şocat de mesajele lor, dar a continuat.

Din momentul acela descoperirile au inceput sa vina una dupa alta. Mai intai s-a descoperit o capela neasteptata în transeptul septentrional al mănăstirii, apoi o intrare, o absidă poligonală şi o criptă. Mediile eclesiastice şi arheo­logice aducea numai elogii talentelor arheologice dovedite de Bond. Până în ziua în care a dezvăluit în lucrarea Porţile memoriei modul în care spiritele călugărilor de­cedaţi îl ajutaseră în cercetările lui. Scandalizate, au­torităţile i-au retras postul şi a interzis vânzarea cărţilor lui la librăria mănăstirii.

mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Lucrari titanice-Misterele lumii

Published by:

orase subteraneLucrari titanice-Misterele lumii

UNESCO înştiinţa în 1972 despre descoperirile senzaţionale făcute de arheologul american Manşon Valentine şi scufundătorul Dimitri Rebikoff în imediata apropiere a ţărmurilor insulelor Bimini şi Andros, două insule din arhipelagul Bahamas.

Cei doi au putut să exploreze acolo locuinţe submarine cu ziduri având o lungime cuprinsă între şaptezeci şi două sute cincizeci de metri! Construcţiile, ale căror culmi ajung la vreo şase metri de suprafaţa apei, se întind pe vreo sută de kilometri pătraţi! Pietrele zidurile cântăresc fiecare în medie douăzeci şi cinci de tone!

Specialişti de la universitatea din Miami au evaluat vârsta acestor oraşe între şapte şi zece mii de ani. Asta înseamnă că aceste oraşe au văzut lumina zilei cu mult înainte de a fi construite piramidele de la Gizeh, cu mult înainte de epopeea sumeriană a lui Ghilgameş!

Cu ocazia lucrărilor de exploatare a aluviunilor aurifere, efectuate cu ajutorul unor pompe de mare presiune şi a dragoarelor, în nordul localităţii Fairbanks din Alaska şi în valea râului Yukon, s-au extras din sol mamuţi cu părul lung perfect congelaţi. Stomacul animalelor conţinea frunzele şi iarba pe care acestea le mâncaseră exact înaintea morţii. Puii erau culcaţi alături de părinţi, claie peste grămadă.

Părerea arheologului Frank C. Hibben, de la universitatea din New Mexico: „este absolut imposibil ca un număr atât de mare de animale să moară împreună de moarte naturală!”

Cercetătorii au descoperit că toate animalele au murit de la un minut la altul, înţepenite pe loc şi congelate simultan. Nici unul dintre animale nu prezenta nici cea mai mică urmă de început de descompunere. Lângă Fairbanks au fost găsite 1766 de maxilare dintr-o singură rasă de bizon preistoric.

Cine a putut să organizeze o astfel de vânătoare? Care a fost cauza schimbării bruşte de climat care a congelat ca să spunem aşa pe loc o turmă de mamuţi care păşteau în linişte?

grote IndiaCând am vizitat cele optzeci şi trei de grote stâncoase, din apropiere de Bombay, numite  „temple” în ghidurile turistice, am înţeles foarte clar că aceste grote săpate în stâncă (e vorba în special de granit) cu ajutorul unor materiale explozive, etajân du-se unele peste altele, fiecare având o înălţime de cincisprezece metri, nu puteau să fi servit numai la ceremonii religioase. Nu e neapărat nevoie să te vâri sub pământ ca să te rogi zeilor, nici să ridici altare în grote adânci.

Aceste construcţii seamănă mai mult cu nişte adăposturi fortificate decât cu nişte temple.

Pe pereţii acestor „grote” sunt reprezentate scene din viaţa lui Shiva. Shiva înseamnă în sanscrită „credinciosul”. Simbol al distrugerii precum şi al mântuirii, Shiva formează împreună cu Brahma – Forţa care creează lumile – şi cu Vişnu (reprezentat în Vede ca cel care trece pe oriunde) trinitatea hinduşilor, Trimurti.

In trecere prin sălile mari, am admirat tavanele înalte susţinute de coloane de granit şi acoperite cu reliefuri splendide. Am aflat că vârsta acestor construcţii săpate în stâncă este foarte controversată, dar că diferiţi specialişti cred că au fost realizate cam cu o jumătate de mileniu î.e.n. de vechii reprezentanţi ai jainismului, o religie mai veche decât budismul şi care se mai practică şi acum.

Ce i-a putut împinge pe jaini să realizeze nişte lucrări atât de titanice?

Ca de obicei, la întrebările noastre nu pot răspunde decât miturile şi legendele. Şi, în acest caz legenda ne spune că nişte fii de zei învinşi de aşa numiţii Kuru, poporul cel mai vechi din vestul Indiei, s-au retras în aceste fortificaţii după înfrângere. Jain înseamnă învingător în sanscrită. Oare învinşii dintr-o bătălie au câştigat până la urmă războiul pentru că şi-au construit fortăreţe sigure? Eu sunt înclinat să cred că mitologia indiană insistă asupra faptului că grotele au fost săpate în stâncă pentru a-i adăposti pe cei în viaţă de puterile cereşti care îi ameninţau.

In cartea „Gând zeii erau încă numeroşi”, doctorul Bernhardt Jacobi face inventarul acestor fortificaţii preistorice indiene. El semnalează în special un grup de o sută cincizeci de grote aflate lângă Junnar, pe platoul Dekkan, un alt grup de douăzeci şi şapte de grote la Adjanta şi un altul de treizeci şi trei de grote la Ellora.

Faptul este de netăgăduit, în fiecare an se descoperă ici şi colo pe glob noi şi deseori gigantice complexe de locuinţe subterane. Se cuvine să subliniem că aceste construcţii nu sunt deloc identice cu reţelele subterane din Ecuador şi din Peru. Este vorba de cetăţi construite dc nenumărate mâini şi fără mijloace tehnice perfecţionate precum maşina de forat la temperatură înaltă. In multe locuri se află astfel de adăposturi „antiaeriene” construite de oamenii preocupaţi să se apere de mânia zeilor. Voi cita din memorie numai trei locuri:

orase subterane Derinkuyu-Underground-City San-Agustin-ColombiaSari Auguscin, Columbia: sanctuare subterane legate prin galerii.

Cholula, Mexic, temple subterane legate prin galerii (să nu se confunde cu galeriile săpate de arheologi în acelaşi loc).

Derinkuyu, Anatolia: oraşe subterane cu case având mai multe etaje şi mari săli de reuniune (imaginile alaturate)

 

  1. Dacă nişte oameni, anume strămoşii noştri îndepărtaţi, au construit adăposturile subterane, cu siguranţă că nu au făcut-o din plăcere, pentru că acest soi de lucrări probabil că au necesitat multe osteneli şi multe griji – fără a mai pune la socoteală timpul de care ar fi avut nevoie pentru a duce la bun sfârşit nişte sarcini de o asemenea amploare. Aceste fortăreţe nu au fost săpate în stâncă şi în pământ nici pentru a-i apăra pe oameni de animalele sălbatice, nici dintr-un ideal religios. După cum e neverosimil ca aceste lucrări să fi fost concepute şi realizate pentru a servi drept refugiu în caz de agresiune străină. Era suficient ca invadatorii să blocheze intrările subterane pentru a-i înfometa pe refugiaţi şi a-i constrânge să se predea. Atunci?
  2. Singurul motiv care a putut să-i împingă pe strămoşii noştri să construiască astfel de fortăreţe subterane este teama de a nu fi ţinta unor agresiuni aeriene! Dar cine îi putea ataca pe oameni din aer? Zeii, natural! Aceiaşi zei care îi mai vizitaseră în timpurile vechi…

 

Provocarea Zeilor Erich von Daniken

mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Urmele zeilor puternici care au venit din cer se gasesc si in China

Published by:

 urmele zeilor puternici in chinaUrmele zeilor puternici care au venit din cer se gasesc si in China.

Continuam calatoria noastra in jurul lumii in cautarea dovezilor, legendelor, marturiilor care ne arata ca mitul Zeilor care vin din cer exista peste tot in lumea aceasta.

Azi mergem in China si facem descoperiri uluitoare.

La graniţa dintre Tibet şi China, arheologul chinez Ci Pu I ei a făcut în 1938 o descoperire extraordinară. Este vorba în principal de şapte sute şaisprezece farfurii de granit. Fiecare farfurie este groasă de doi centimentri şi are în mijloc o gaură de unde porneşte o dâră dublă în formă de serpentină care leagă centrul farfuriei de circum­ferinţă. F’arfuriile de granit seamănă într-o oarecare măsură cu discurile noastre actuale.

Specialiştii s-au gândit ani în şir la semnificaţia acestor obiecte, dar a trebuit să se aştepte anul 1962 pentru a se obţine ceva lămuriri.

Profesorul Ţum Um Nui, de la Academia de Preistorie din Pekin, a reuşit să descifreze anumite caractere gravate în piatră. Natural, farfuriile au fost supuse la diferite examinări ştiinţifice. S-a ajuns la concluzia că granitul conţinea un procent ridicat de cobalt şi de corpuri metalifere; ritmul vibratoriu al farfuriilor era deosebit de ridicat, ceea ce dovedea că fuseseră supuse îndelung unor tensiuni electrice puternice.

Descoperirea de la Baian Kara Ula a făcut senzaţie când filologul rus VV. Saizew a publicat diferite texte descifrate de pe farfuriile de piatră. Aceste texte spun că, în urmă cu douăsprezece mii de ani, nişte fiinţe extraterestre, cetăţeni ai unei naţiuni necunoscute, au putut să ajungă pe cea de a treia planetă. Şi s-au instalat aici pentru că maşinile lor zburătoare nu mai aveau forţa să se ridice.

Fondul foarte bogat al muzeului – două sute cincizeci de mii de obiecte catalogate – fusese de mai multe ori transferat în afara Pekinului în cursul anilor. în 1913, în timpul revoltei lui Kuomintang; în 1918, în timpul războaielor civile; în 1937, în timpul războiului împotriva Japoniei care s-a soldat cu ocuparea Pekinului; în 1947, atunci când Mao, cu armata de eliberare populară, a pus bazele Republicii Populare Chineze cu capitala la Pekin. Din 1947 muzeul este instalat la Taipeh.

După părerea antropologilor, sinanathropus pekinensis, omul de Pekin, ar fi foarte asemănător cu homo heidelbergiensis. E sigur însă că seamănă în toate privinţele cu omul chinez, aşa cum există azi, reprodus în opt sute de milioane de exemplare. Omul de Pekin ar data din Pleistocenul mijlociu, adică ar avea vreo patruzeci de mii de ani. După asta nu mai există nici o urmă a preistoriei chineze.

In mileniul al III-lea î.e.n. se situează civilizaţia Yang-Chao; în mileniul al II-lea, civilizaţia Ma-Ciang, civilizaţia ceramicii negre, civilizaţia pietrei şi a cuprului de la Ceang-Ţe-Ai, al cărei stil ornamental persistă până la începutul epocii bronzului; din secolul al XV-lea până în secolul al Xl-lea î.e.n. există o scriere deja foarte evoluată cu peste două mii de caractere ideografice. Un text din această epocă vorbeşte despre suveranii chinezi, „fiii cerului”, a căror misiune consta în păstrarea cursului natural al evenimentelor.

Dragonul este simbolul chinezesc al divinităţii şi invincibilităţii. Cerul din legendele chinezesti este populat cu aceşti dragoni zburători. De altfel, dacă dăm crezare legendei, cerul joacă un rol capital în destinul omului. Una dintre figurile cele mai importante – în ordinea legendară – este P’An Ku, constructorul lumii la chinezi. P’An Ku a construit pământul din blocuri de granit pe care le-a adus dintr-o lume îndepărtată, din adâncurile cerului. El a despărţit apele şi a deschis o breşă enormă în cer. A tăiat lumea în două emisfere, şi a creat Estul şi Vestul…

In legendele chinezilor nu e vorba de nave spaţiale. In schimb găsim dragoni, dragoni zburători. Iar despre P’An Ku se spune că a învins haosul în univers şi că a creat Yin şi Yang, reprezentare a dualismului forţelor naturale. Yang este forţa masculină, adică cerul, iar Yin e forţa feminină, adică pământul. Tot ce se petrece în cosmos este trecut sub semnul unuia dintre aceste simboluri, care constituie ca să spun aşa nucleul central al cosmologiei chineze.

Conform legendelor, fiecare „fiu al cerului” ar fi trăit optsprezece mii de ani iar opera lui P’An Ku ar data de două milioane două sute douăzeci şi nouă de ani. Poate că astronomii s-au înşelat cu câteva secole în calculele lor, dar ce importanţă are când e vorba de un astfel de arbore genealogic!

P’An Ku, a cărui legendă este vie în toată China, este totuşi reprezentat diferit în funcţie de regiuni. Nu trebuie să ne mirăm de aceste diferenţe dacă avem în vedere distanţele enorme din această ţară de 9561000 km2! Odată este o fiinţă cu două coarne care poartă un ciocan în mâna dreaptă; altădată este reprezentat sub forma unui dragon stăpânind elementele dezlănţuite; într-un loc poate fi văzut ţinând soarele într-o mână şi luna în alta, în altul poate fi văzut sculptând stânca sub privirea unui şarpe.

Dar în realitate, legenda lui P’An Ku ar fi mult mai recentă decât personajul respectiv; ea ar fi fost adusă în China în secolul al Vl-lea î.e.n. de călătorii venind din regatul Siamului (Thailanda).

După mitologia chineză, „Părintele lucrurilor” ar fi Yan-Shih Tien-Ţun. El este Fiinţa insondabilă, începutul şi sfârşitul lucrurilor, cel mai înalt personaj din cer. Mai târziu va fi numit şi Yu-Ching, a nu se confunda cu împăratul chinez mistic Yu, despre care se spune că s-a făcut stăpân al potopului. Cunoaşteţi legenda lui Yuan-Shih Tien- Wang?

De exemplu, legenda zeiţei Chih Nu, patroana ţesătorilor. Tatăl ei a trimis-o la un vecin care stătea de pază lângă „Fluviul de argint al cerului”, probabil că e vorba de Calea Lactee. Chih Nu a crescut şi a devenit foarte frumoasă. Ea îşi petrecea zilele jucându-se şi veselindu-se. Se spune că niciodată n-a existat în cer o amantă mai pasionată ca Chih Nu. Zeul soarelui nu vedea cu ochi buni înflăcărarea ei amoroasă şi, când a aflat că Chih Nu aştepta un alt copil de la paznicul Fluviului de argint, el s-a hotărât să ia măsuri ca să pună lucrurile la punct. Iubitul ei a fost rugat să se ducă să facă de pază la celălalt capăt al Fluviului de argint şi pe viitor să nu o mai vadă pe Chih Nu decât o noapte pe an, adică a şaptea noapte din a şaptea lună a anului…

Legenda are un sfârşit fericit. Milioane de păsări strălucitoare au format un pod enorm pe deasupra Căii Lactee, permiţând astfel lui Chih Nu şi paznicului să se întâlnească după voia lor!

Poate că o interpretare modernă a miturilor şi legendelor ne va face să progresăm pe calea cunoaşterii şi a propriului nostru trecut. In fond, încă nu ştim mare lucru…

  • Urcior de bronz din epoca dinastiei Chang (1766-1122 î.e.n.)

Aceste urcioare amintesc de obiectele văzute de cealaltă parte a Pacificului. Mult mai recente, piesele de ceramică nazca, opere preincaşe, prezintă motive ornamentale asemănătoare cu cele care se pot vedea pe urcioarele chinezeşti; linii geometrice, pătrate, spirale.

  • Secure de jad. In piatra verde este gravat un dragon cu o dâră de foc în urma lui. Pe cer stau suspendate câteva sfere. Reprezentări perfect asemănătoare pot fi văzute pe sigiliile cilindrice asiriene.
  • Obiect ritual care servea la celebrarea cultului închinat zeului soarelui şi norilor, cel puţin asta e interpretarea arheologiei oficiale. Obiectul datează din anul 206 î.e.n. şi reprezintă un munte, iar deasupra o sferă mare cu o dâră de foc în urma ei. Sfera enormă – ea însăşi având deasupra trei sfere mici – nu evocă nici o configuraţie astronomică. Obiect ritual? N-ar fi vorba mai curând de reprezentarea unei apariţii celeste de neînţeles a cărui amintire persistă, pentru vecie, în acest obiect ca în multe altele?
  • Discuri de jad cu un diametru de 7-16,5 cm, cu o gaură mare în centru. Ele sunt fixate, la verticală, printr-un diblu, de un obelisc înalt de 20 cm. Şi despre ele se spune că sunt obiecte rituale. Discul ar fi simbolul cerului, iar obeliscul, fireşte, simbolul falie!  Să existe vreo legătură între aceste discuri şi farfuriile de la Baian Kara Ula? Dacă admitem că farfuriile de la frontiera sino- tibetană au servit drept modele şi că discurile de jad sunt într-un fel nişte reproduceri mai târzii ale acestor „originale”, vălul misterului dispare. Astronauţii care au stat în regiunea Baian Kara Ula au plecat. Au lăsat în urma lor colecţia de farfurii gravate care fixau pentru eternitate popasul lor pe Pământ.

Oamenii pioşi au reprodus aceste obiecte pentru a le fi pe plac zeilor şi, poate, pentru a dobândi astfel o oarecare asemănare cu ei. Astfel cercul se închide şi discurile ar fi devenit într-adevăr accesorii de cult.

picturi in pesteri. cosmonautii Doctorul W. Saizew, care a publicat articole importante despre farfuriile de piatră, este şi „descoperitorul” unei extraordinare picturi rupestre, găsită la Fergana, în Uzbekistan, nu departe de frontiera chineză. Această pictură reprezintă un personaj cu cască (şi care poartă în mod incontestabil un combinezon prevăzut cu un aparat respirator. In mâini ţine o farfurie identică cu cele găsite la Baian Kara lila!

Intr-o epocă îndepărtată trăia pe un munte înalt, la marginea unor gheţuri veşnice, un om bătrân pe nume Yuan-Shih Tien-Wang. Bătrânul vorbea cu atâta convingere şi forţă evocatoare despre timpurile originare încât cei care îl ascultau au început să creadă că Yuan-Shih asistase la faptele nemaipomenite pe care le relata. Unul dintre vizitatorii lui ocazionali,Chin Hung, l-a întrebat pe bătrân unde a trăit înainte de a veni să se instaleze pe acel pisc. Drept orice răspuns, bătrânul a ridicat braţele spre cer. Chian Hung a vrut să ştie cum fusese posibil aşa ceva. Yuan- Shih nu a spus nimic. Dar lângă el au apărut brusc doi zei. Erau îmbrăcaţi în armuri strălucitoare şi unul dintre ei a spus: „ Vino, Yuan-Shih, hai să mergem. Să trecem dincolo de tenebrele universului şi să ne întoarcem în patria noastră, de cealaltă parte a stelelor Taipeh, capitala Formosei şi a Chinei naţionaliste, numără aproape două milioane de locuitori. Aici există o universitate, şcoli de prim ordin şi muzee excelent administrate. Tot comerţul se face prin portul Kilung. Principalele exporturi de produse naturale sunt zahărul, ceaiul, orezul, bananele, ananasul, lemnul şi camforul. De când Taiwanul (Formosa) este independent, adică din 1949, s-au pus pe picioare noi industrii şi insula exportă acum numeroase produse manufacturiere; textile, motoare de toate categoriile, maşini agricole, articole electro- menajere etc. Exploatarea zăcămintelor de cărbuni, cupru, aur şi argint, plasate sub controlul statului, face să intre în Taiwan devize suplimentare care contribuie la a face din această insulă cu treisprezece milioane de locuitori un loc relativ privilegiat din Asia.

De unde şi când au venit paiwanezii, locuitorii primitivi ai insulei? incă o întrebare care nu se lasă uşor rezolvată.

Paiwanezii sunt astăzi în jur de două sute cincizeci de mii şi trăiesc grupaţi în şapte triburi distincte în inima masivului muntos care ocupă centrul insulei. Valurile succesive de imigranţi chinezi i-au împins în aceste regiuni retrase. In urmă cu o generaţie, războinicii paiwanezi îşi arătau ocazional talentele de vânători de capete. Azi se mulţumesc să vâneze animale pe muntele care le serveşte drept fortăreaţă. Paiwanezii au rămas neatinşi de civilizaţia occidentală şi trăiesc tot după legile naturii eterne. Noţiunea lor despre timp este la fel de simplă ca şi modul lor de viaţă. Ziua începe când cântă cocoşul, ora se poate citi în orice moment după lungimea umbrelor; anul nou se anunţă când muntele se acoperă de flori, atinge apogeul când fructele sunt coapte şi se sfârşeşte când începe să ningă, izolând poporul paiwanez de restul lumii. Monogamia a fost din totdeauna regula generală la paiwanezi. Nu are importanţă cum îşi găseşte bărbatul femeia – poate s-o cucerească prin luptă, poate s-o cumpere sau s-o fure de la părinţi – principalul e să nu se despartă de ea toată viaţa. Paiwanezii sunt mari amatori de betel.

Sculpturi sunt considerate ultimele mărturii ale unei arte populare imemoriale dar pe cale de dispariţie. In aceste opere supravieţuiesc motive legendare din cea mai veche antichitate.

Caută zei şi îi vei găsi!

Se află acolo o plachetă lungă de 72 cm şi lată de 25 cm, un fel de firmă care probabil că semnala casa unui şef. La stânga a patru cercuri, plutcsc două personaje care poartă „şorţul” clasic al astronauţilor preistorici aşa cum pot fi văzuţi, de exemplu, pe monoliţii tolteci de la muzeul din Berlin. Cele două personaje sunt îmbrăcate într-un fel de combinezon şi au încălţări; personajul din stânga poartă o cască cu antene.

Una dintre sculpturile în lemn reprezintă o fiinţă cu organe genitale remarcabil de bine dezvoltate purtând pe cap o cască îngustă. In jurul căştii se înfăşoară un şarpe şi pe ea e gravat un triunghi mic, poate insigna astronauţilor! Simbol al urâţeniei şi al vieţii târâtoare, şarpele biblic se ridică în aer în legendele mayaşe unde este numit „fiinţa înaripată”. Şi iată că îl regăsim la aceste popoare uitate din munţii Taiwanului!

Dar nu e deloc uimitor. In toată lumea găsim aceşti şerpi zburători dacă ne oprim puţin să examinăm artele tradiţionale.

De ce-şi decorează paiwanezii bărcile cu aceleaşi imagini de şerpi? De ce personajele reprezentate pe aceste bărci au capete rotunde, de parcă ar purta căşti? Şi de ce acele antene de contact care leagă persona­jele între ele pentru a ajunge în cele din urmă la un soare „dinţat”? Şi ce înseamnă şerpii înfăşuraţi în jurul stelelor, ale căror capete triun­ghiulare par că pândesc cerul? Şi de ce acel zeu paiwanez purtător de cască (fig. 23) apare ca şi cum ar fi încoronat de un şarpe care într-un fel îi încadrează capul? Şi de ce acea zeiţă este ascunsă în spatele unei măşti şi adă­postită şi ea sub corpul arcuit al unui şarpe pe care îl ţine în mâini ? Nu se poate spune că arată prea elegant. Dar poate că o astfel de mască îşi avea utilitatea ei în spaţiu. Iar şarpelui i se cunoaşte sem­nificaţia. El este simbolul stăpânirii aerului…

Toate aces­tea – spune arheo­logia tradiţională – merită să fie consi­derate din unghiul religiilor primitive. Şerpii n-arfi decât „simbolurile divinului” şi re­prezentarea lor doar un mod de a face un act de pietate. ’ Dar, în acest caz, de ce nu şi-au ales paiwa­nezii, pentru a-şi decora pirogile, alte simboluri ale divinului precum peştii, broaştele ţestoase etc.? De ce tocmai şerpi?

Sculpturile paiwaneze, aflate deseori într-o stare foarte proastă, sunt totuşi de o frumuseţe fascinantă.

Toate prezintă cercuri concentrice, spirale şi peste tot poţi vedea intimul şi enigmaticul raport om/şarpe, acesta din urmă fiind totdeauna întors spre cer.

Uneori personajele nu stau în picioare sprijinite pe pământ, ci suspendate în aer de parcă n-ar cunoaşte gravitaţia. Nu consider aceste repezentări drept rodul imaginaţiei creatoare a paiwanezilor. Dacă o fiinţă este reprezentată plutind în aer, asta înseamnă că vechii paiwanezi au văzut o fiinţă plutind în aer şi au reprezentat-o aşa cum au văzut-o.

Paiwanezii au rămas până azi un popor primitiv. Sculpturile lor reprezintă lucruri văzute, realităţi cu care au fost confruntaţi. Astfel, sculpturi recente înfăţişează soldaţi japonezi în uniformă. Eu au văzut aceşti soldaţi, după care i-au reprezentat aşa cum i-au văzut.

O operă paiwaneză deosebit de remarcabilă reprezintă o fiinţă cu trei capete zburând într-un şarpe. Acest motiv îl regăsim într-un manuscris al civilizaţiei Chou (1122-236 î.e.n.).

La muzeul istoric din Taipeh, de gaseste  colecţia personală de fiinţe mitologice, jumătate oameni, jumătate animale, deseori cu capete de păsări şi aripi, în felul fiinţelor înaripate de origine asiriană sau babiloniană. Sigiliile din epoca Chou sunt la fel de numeroase precum inelele din vitrina unui bijutier de renume. Se spune că sunt ornate cu motive decorative, dar sub lupa mea ele seamănă în mod ciudat cu nişte circuite integrate actuale (fig.25). Simboluri şi caractere gravate în „oglinzi de bronz”

In iulie 1961, arheologul Ci Pen-Lao, profesor de artă şi arheologie la universitatea din Pekin, a descoperit elementele dintr-o reţea de tuneluri subterane cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în „valea pietrelor”. La început a dat peste nişte
intrări de labirinturi situate la adâncimea de treizeci şi doi de metri în contraforţii masivului Honan, pe malul meridional al lacului Tung-Ting.

Arheologul a reuşit să localizeze galerii care coborau drept sub lac. Pereţii galeriilor sunt netede şi parcă lăcuite. La intersecţiile galeriilor, precum şi într-o mare sală subterană, se află fresce care reprezintă animale fugind, urmărite de oameni dintre care unii au în gură tubul care probabil servea la lansarea proiectilelor. Dar faptul de-a dreptul remarcabil, în afară, fireşte, chiar de aceste galerii subterane, este că deasupra animalelor hăituite se vede un „scut zburător”, pe care stau oamenii care ţin îndreptate spre animale nişte arme asemănătoare cu puştile.

Profesorul Ci Pen-Lao spune că personajele de pe scutul zburător au pantaloni şi geci aşa cum se poartă azi.

Deocamdată nu se ştie de când datează construcţia acestei reţele de subterane.

Totuşi, povestea scutului zburător de pe care nişte oameni vor să împuşte nişte animale care fug, îmi aminteşte un lucru extraordinar pe care l-am văzut în muzeul de paleontologie de la Moscova. Acolo se gaseste craniul unui bizon preistoric al cărui os frontal era găurit de o gaură perfectă, identică cu cea pe care o face un glonţ tras de o armă de foc.

Patria originară a bizonului este Asia rusească. Craniul respectiv datează din paleoliticul superior (8000-2700 î.e.n.), adică dintr-o epocă în care armele şi uneltele erau din piatră cioplită. Arma cea mai evoluată în vremurile acelea era toporul de piatră. Atunci?

Oricum, craniul de bizon găurit expus la muzeul din Moscova poate fi examinat oricând de specialiştii sceptici.

Provocarea Zeilor-Erich von Daniken