Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: cronica paranormalului

Top Secret

Experimentul Philadelphia mister neelucidat

Published by:

mistere neelucidate

Experimentul Philadelphia mister neelucidat

În 13 ianuarie 1955, un cunoscut cercetator al fenomenelor misterioase, în speciala fenomenului OZN, Morris K. Jessup, a primit o scrisoare ciudata de la un oarecare Carlos Allende. Scrisoarea continea date dezvaluite de acest Carlos despre implicarea lui în ceea ce el a numit “Experimentele din Philadelphia“. Pescurt, Carlos Allende spunea ca a fost membru al echipajului distrugatorului USS Eldridge, vas american de lupta implicat, pe tot parcursul anului 1943, într-o serie de experimente legate de capacitatea de a ascunde radarului vasele de lupta. Experimentele au început la începutul anului 1943, pe santierul naval militar din portul Philadelphia, seria de experimente strict secrete au primit indicativul Rainbow
Experientele au fost conduse de fizicianul dr. Franklin Reno, dar anumiti martori intervievati mai târziu de Jessup au declarat ca l-au observat pe fizicianul Albert Einstein, iar cu un an înainte, pe Nikolai Tesla. În vara lui 1943,mai precis în iulie, experimentele erau aproape de succes. Aparatura instalata la bordul lui USS Eldridge a functionat perfect, astfel încât vasul a devenit invizibilpe radare. Problema care a aparut a fost ca uriasul vapor era învaluit, în timpul experimentelor, într-un nor cenusiu, puternic încarcat electrostatic. Martorii de pe vas spuneau ca echipamentele metalice scoteau scântei ciudate, albastru-verzui.

Apoi, la 28 octombrie 1943, s-a reluat experimentul, se pare pentru a face vasul invizibil pentru ochi, la fel cum dispare o margea de sticla într-un pahar cu apa. Dimineata a pornit experimentul, vaporul a fost înconjurat de faimosul nor cenusiu, apoi energia pulsata în echipamente a fost intensificata treptat. Marinarii au auzit zbârnâitul echipamentului iar martorii au vazut, de pe chei, cum vasul dispare, împreuna cu ceata cenusie. Interesant a fost ca urma vasului era vizibila în apa, ca o impresiune de pantof gigantic. Apoi si aceasta urma a disparut. Vasul se volatilizase. Imediat au sunat telefoanele în baza navala din Philadelphia si cei din portul Norfolk, situat la 600 km, au anuntat speriati ca vasul USS Eldridge se afla la intrarea în portul lor. N-au apucat sa se dumireasca ce si cum, pentru ca cei din Norfolk au sunat nervosi sa spuna ca nu mai vad distrugatorul, iar vasul a reaparut la locul lui. Marinarii au povestit scene de cosmar, unii disparusera, altii pur si simplu arsesera prin combustie spontana, oricum, cei care mai erau pe vas sufereau cumplit.

Marina militara americana a ordonat imediat încetarea oricaror experimente, iar vasul USS Eldridge a fost vândut, dupa razboi, flotei militare a Greciei.

Experimentul Philadelphia este un incident celebru si straniu, petrecut in anul 1943. Aceasta continua sa mentina treaza atentia opiniei publice americane, provocand din cand in cand valuri de investigatii, anchete, articole, reportaje, toate marcand un efort sustinut (de multe ori extraordinar de migalos si tenace) pentru a scoate la lumina noi elemente care sa clarifice fenomenul. Din pacate, in toti acesti ani nu s-a ajuns la un rezultat pozitiv ; mai mult majoritatea documentelor care descriu evenimentul (cunoscut sub numele de Experiementul Philadelphia), s-au «pierdut», facand astfel, nu numai extrem de dificila orice investigatie, dar ridicand si anumite probleme in legatura cu autenticitatea unor informatii.

Cu toate aceestea, in ciuda numeroaselor piedici, a repetatelor negari formulate de Biroul de Informatii al Marinei Americane, a numarului extrem de redus de persoane capabile sa furnizeze marturii sigure si edificatoare, cei care au incercat descifrarea intamplarilor ce au insotit acest experiment au reusit sa obtina unele rezultate care par sa-i ateste realitatea. Incidentul atat de mult controversat ar fi constat, nici mai mult nici mai putin, in realizarea cu succes, pe la mijlocul anului 1943, a invizibilitatii.

Daca se da crezare martorilor care au supravietuit experimentului si anilor care au trecut de atunci, distrugatorul de escorta DE 173 apartinand US Navy, a «disparut» pentru catva timp din rada portului Philadelphia (statul Pennsylvania- SUA). Fenomenul s-a petrecut in timp ce navei ii era aplicat un camp magentic variabil avand drept scop testarea posiblitatilor de protectie impotriva torpilelor si minelor. Lucrurile nu s-au oprit insa aici. DE 173 si-a facut aparitia dupa numai cateva minute, in rada portului Norfolk (Virginia – SUA), aflat la cateva sute de kilometri distanta. Aceasta «rematerializare» a fost insa de scurta durata, distrugatorul evaporandu-se din nou, ca sa reapara in Philadelphia, punctul de plecare initial. Ulterior, datorita efectelor psihice si fizice postexperimentale (surprinzatoare si imposibil de controlat) suferite de membrii echipajului (dintre care unii au decedat), toate cercetarile au fost oprite.

Orice afirmatie legata de veridicitatea experimentului a fost permanent si vehement atacata ulterior de Biroul de Informatii al Marinei Americane. Cu toate acesteea, de-a lungul anilor, «legenda» a continuat sa fie prezenta in diverse lucrari, precum si in declaratii (bine argumentate) provenind de la persoane (care conditioneaza in general marturia de pastrarea anonimatului), ce afirma ca au asistat, direct sau indirect, la Experimentul Philadelphia.

Iata in continuare cateva fragmente din relatarea lui Carl Allen, marinar in US Navy :

-Mi-am cufundat mana pana la cot intr-un fel de camp de energie ce curgea parca, rotindu-se cu putere in sens antiorar si inconjurand nava experimentala DE 173. Am simtit o apasare asupra bratului meu si a mainii intinse in afara. Aerul din jurul vasului devenea incetul cu incetul mai intunecat decat restul atmosferei .-Am vazut dupa cateva minute un fum subtire, ca o ceata verde, inconjurand nava asemeni unui nor . DE 173 a devenit apoi invizibil pentru ochiul omenesc. Totusi, forma bine conturata a chilei si a partii aflate sub linia de plutire a navei, a ramas imprimata in apa oceanului, in timp ce acesta (DE 173- n.a.) si propriul meu vas (SS Andrew Furuseth- n.a.) navigau impreuna, aproape bord langa bord.

Incercand sa descriu sunetele pe care ceata le producea in timp ce se rotea in jurul lui DE 173 , as spune ca totul a inceput cu un sunet grav, care s-a transformat intr-un fel de susur, ca apoi sa creasca in intensitate si sa devina o fierbere asemenei unui torent navalnic . Acest curent era atat de puternic, incat aproape ca m-a dezechilibrat si, daca as fi avut intreg corpul in interiorul sau, atunci mai mult ca sigur ca as fi fost doborat pe puntea propriului meu vas,dar asa, cand ceata a atins maximum de densitate, bratul si mana mi-au fost impinse inapoi. »

Iata ce povesteste un alt martor, de data aceasta indirect, al fenomenelor ce au insotit experienta (fiind militar de cariera, martorul a cerut sa ramana anonim) :

« In timpul celui de-al doilea razboi mondial am trait o foarte neobisnuita intamplare pe vremea cand eram angajat la Fortele Navale . La sfarsitul anului 1945 am avut posibilitatea, fiind in misiune la Washington, sa vizionez, impreuna cu mai multi ofiteri din US Navy, un fragment dintr-un film despre un experiment efectuat pe mare. Deaorece sarcina mea era de a asigura securitatea salii, nu am avut posibilitatea sa stau jos si sa asist la intreaga proectie ca ceilalti, astfel incat am vizionat numai fragmente. Nu stiam ce anume se petrecea in film, deoarece acesta nu era comentat. Imi amintesc insa ca erau implicate 3 nave. Pe timpul derularii peliculei am observat ca, la un moment dat, doua din vasele aflate in imagine pareau sa-l alimenteze pe cel de-al treilea, situat intre ele, cu un fel de energie. Dupa un timp, nava din centru, un distrugator, a disparut treptat intr-un fum transparent, pana cand tot ceea ce mai putea fi vazut era urma vasului imprimata pe suprafata apei. Apoi, dupa ce campul acela, sau ce-o fi fost el, a fost intrerupt, nava a reaparut treptat din acea pacla subtire.

Acesta a fost sfarsitul filmului si am auzit imediat pe cativa dintre cei prezenti comentandu-l. Unul si-a dat cu parerea ca, deoarece campul a fost mentinut prea mult timp, unii membrii din echipajul vasului au avut de suferit. Cineva a mentiona atunci ca, mai tarziu, s-a petrecut un incident in timpul caruia unul din marinari a «disparut» in timp ce bea la un bar. Altcineva a comentat ca echipajul «nu mai era in toate mintile si probabil ca nici nu va mai fi vreodata». Au mai aparut apoi cateva relatari despre mateloti care au «disparut» definitiv. Martorul, ofiter specializat in probleme de paza si asigurare a securitatii persoanelor, nu avea pregatire stiintifica si de aceea relatarea sa contine (ca si a lui Allen) multe naivitati. De altfel experimentul sau filmul facut in timpul sau puteau provoca oricui un soc emotional, deci nu este surprinzator faptul ca martorii nu-si gaseau cuvintele pentru a descrie o experienta atat de inedita.

Se pare ca urmarile experientei au fost deosebit de neplacute pentru echipajul lui DE 173. relatari detaliate confirma faptul ca participantii la eveniment au suportat, ulterior, grave tulburari psiho-fizice. O parte din cei care s-au «rematerializat» o data cu vasul (pentru ca unii nu au mai aparut niciodata) au decedat la catva timp, fie prada unor manifestari fizice de o extrema stranietate, fie datorita unor violente accese de nebunie. Afirmatia este sprijinita de marturia unei femei, ce a refuzat sa-si dezvaluie numele si care pretindea ca, in anul 1943, a intretinut temporar legaturi cu unul din matelotii de pe DE 173. Ea a povestit cum, avand o stare generala proasta, cauzata de expunerea indelungata la campul de forta si manifestandu-se prin «simptome ciudate», marinarul a fost internat in spitalul Bethesda (apartinand US Navy) pentru a nu mai iesi niciodata de acolo. In timpul convorbirilor ulterioare, investigatorul a constatat ca femeia devenea pe zi ce trece tot mai deprimata pentru ca, putin mai tarziu, ea sa-si piarda viata intr-un accident. De altfel, se pare ca atat cei care au fost martori directi sau indirecti la evenimentele ce au insotit experimentul, cat si cei care s-au implicat prea mult in investigarea realitatii si contextului acestuia, au avut de suporta consecinte grave, uneori fatale.

S-a efectuat cu adevarat Experimentul Philadelphia ?

La prima examinare, toare relatarile, indiferent ca apartin unor persoane ce au dorit sa-si pastreze anonimatul sau nu, par nascocite de o minte a carei fantezie depaseste obisnuitul. Totusi ipoteza ca ele ar fi pur si simplu numai produsul imaginatiei unui singur individ sau a uniui grup ai carui membri s-au inteles in prealabil asupra versiunii relatate investigatorilor, nu poate fi posibila. In primul rand nu martorii i-au descoperit pe cei care cercetau evenimentul, ci invers, iar acest lucru s-a petrecut in fiecare caz dupa o foarte migaloasa munca de cautare, ce a durat uneori cativa ani. Apoi, indiferent de sursa, absolut toate relatarile au coincis in structura lor de baza sau, in cel mai rau caz ele s-au completat reciproc.
Dan Apostol, Sorin Stefanescu : Zborul 19, Edit Albatros 1985 pag 62-66

Top Secret

TUNGUSKA 1908 ciocnire cu nava extraterestra

Published by:

tunguska 1908

TUNGUSKA 1908: ciocnire cu nava extraterestra?-enigmele Terrei ultima parte

Comentând aceste observaţii, profesorul F. Y. Zigel arăta „Aceasta înseamnă că arderile au fost provocate de radiaţiu luminoasă a exploziei şi numai în acele locuri care nu erau in umbra frunzelor şi a ramurilor; prin urmare, erau arderi provocate de radiaţii“. In continuare, referindu-se la valul fierbinte carc se făcuse simtit la Vanavara, aşadar la 65 km distanţă, profesorul conchide: „O explozie de natură chimică trebuie exclusă cu desăvârşire”.
Teoria „atomică” avea însă şi numeroşi adversari, între care pe K. P. Florenski, care (în 1961) conduse o expediţie în regiunea Tunguska pentru a culege eventuale noi mărturii – sarcină dificili având in vedere că de la marea explozie se scursese mai mult de o jumătate de veac. Specialişti în economia forestieră care lucrau de multă vreme in regiune afirmară categoric că focul din 1908 diferă de incendiile forestiere obişnuite”, ceea ce, chiar dacă nu venea în sprijinul ipotezei nucleare, nici n-o infirma I. S. Astapovici, un alt adversar al acestei ipoteze (împreună cu F. Whipple, el emisese, cum arătam, ipoteza că explozia fusesp provocată de o cometă gazoasă) dădu dovadă de o deosebita probitate ştiinţifică şi, două decenii după ce emisese propria MI ipoteză, renunţă la ea în faţa probelor noi ce se iviseră; el calculă că norul negru al exploziei din Tunguska se ridicase până la 120 000 m (norul produs la Hiroshima s-a ridicat la 12000 pana la 15 000 m) şi trase concluzia că „norul (din regiunea Tunguska – n.n.) avea întocmai înfăţişarea unui nor atomic în formă do ciupercă”.
O altă expediţie organizată în anii aceia de către forurile ştiinţifice din Tomsk depuse vreme de şase săptămâni o activitate laborioasă în regiune, adunând numeroase mostre de sol şi vegetale şi făcând măsurători cu aparatură modernă. Folosind un spectrometru foarte sensibil, specialiştii au măsurat apoi nivelul radiaţiei mostrelor colectate. Rezultatele obţinute nu aduc probecategorice în favoarea unei explozii de natură atomică, deşi in centrul’„ceaunului“ radioactivitatea era de 1,5 până la două ori mai ridicată decât la o distanţă de 25 sau 30 km în jur. Au fost analizate şi inelele din 1908 ale unor copaci din zonă, in care s-au găsit urme de cesium 137 radioactiv – un metal alcalin dar în cantităţi prea neînsemnate ca să se poată trage concluzii in sensul unei explozii de natură nucleară. Mai mult, s-au găsit urme de silicaţi şi magnetită, precum şi mici globule conţinând nichel, ceea ce ar pleda în favoarea teoriei „meteorice” la care tinea inca atât de mult Kulik, deşi cantităţile erau minime şi n-ar fi putut in nici un caz justifica dimensiunile uriaşe ale corpului care a provocat explozia.
In schimb, forta uriaşă a exploziei din regiunea Tunguska pledează categoric în favoarea ipotezei „atomice”. Prin comparaţie cu efectele devastatoare ale bombei lansate la Hiroshima, chimistul american Willard Frank Libby a calculat, că explozia din Tunguska dezvoltase o forţă echivalentă vu cea produsă de 30 megatone TNT; la Hiroshima, tot ce era lemn a fost incendiat pe o rază de o milă (circa 1, 6 km), iar pc platoul Tunguska până la o distanţă de opt până la zece mile (13-16 km) de la locul exploziei; aria distrusă la Hiroshima cuprindea 18 mile pătrate, cea de la Tunguska aproape 800 mile pfttrate! De aici, concluzia că explozia din regiunea Tunguska a lost de câteva ori mai puternică decât cea de la Hiroshima.
Şi cu toate acestea, ipoteza nucleară continua să aibă numeroşi adversari – printre care oameni de ştiinţă de prestigiu internaţional deoarece nu reuşea să explice mulţumitor unele fenomene care iir fi trebuit să însoţească o explozie atomică şi, înainte de orice, nu reuşea să dea un răspuns veridic, logic, la două dintre Intrcbările-cheie: ce era şi de unde venea enigmaticul corp care iu 1908 a provocat explozia din regiunea Tunguska?
Mai recent, oamenii de ştiinţă din numeroase ţări au căutat o explicaţie în domeniul fizicii teoretice, fără să neglijeze, bineînţeles, datele astronomiei. S-au conturat, în această privinţă, tlouă direcţii: marea explozie din taiga a fost provocată fie de un mic corp de antimaterie, fie de o aşa-zisă „gaură neagră”.
Existenţa antimateriei în spaţiul cosmic a fost presupusă, pc Im/a unor premise teoretice, de fizicianul englez Paul A. M. Dirac, creatorul mecanicii cuantice şi laureat al Premiului Nobel (1933). Fără a intra în amănunte care ar depăşi tema lucrării noastre, se cuvine arătat că premisele existenţei antimateriei sunt simple şi logice: dacă în atomii materiei terestre există particule negative care evoluează în jurul unui nucleu pozitiv, de ce n-ar exista, în spaţiu, atomi alcătuiţi dintr-un nucleu negativ în jurul i’Aruia să evolueze particule pozitive – cu alte cuvinte antimateria este o substanţă compusă din antiatomi formaţi din antiparticule. Legile fundamentale ale acestor antiatomi nu s-ar deosebi de ale atomilor „normali”, diferenţa fiind dată numai de semnul sarcinii electrice a ionilor respectivi.

Ideea nu este chiar atât de fantezistă pe cât pare la prima vedere – cercetători din diferite ţări au reuşit să pună în evidenţă o mare parte dintre antiparticulele elementare, care iau naştere în procesele produse în radiaţia cosmică; mai mult, s-a reuşit chiar punerea în evidenţă a unor asemenea antiparticule pe cale experimentală, în procesele produse de particulele accelerate artificial. In 1956, fizicianul italian O. Piccioni (de asemenea fizicieni din S. U. A.) au reuşit să pună în evidenţă antineutronul, a cărui existenţă a stabilit-o prin observarea energiei eliberate de anihilarea acestei antiparticule cu neutronul. Pozitronul, care este antiparticula electronului (prin urmare un antielectron) a fost descoperit experimental încă din 1932.
Conform datelor fizicii teoretice, antimateria singură e stabilă, dar în contact cu materia obişnuită se anihilează, eliberându-sc cantităţi uriaşe de energie; prin urmare, un mic meteor cu această compoziţie ar provoca, în cazul unei coliziuni cu Pământul, o explozie de proporţii uriaşe, după care ar dispărea pur şi simplu, nelăsând nici o urmă (în afară, bineînţeles, de efectele devastatoare ale exploziei) – ceea ce ar explica lipsa unui crater şi a materiilor meteoritice (fier, silicaţi ş.a.) care ar fi trebuit să se găsească la locul impactului dacă ar fi fost vorba de un meteorit (cantităţile de asemenea materii meteoritice găsite în zonă erau, aşa cum arătam, infime şi puteau proveni din alte surse).
gaura neagraIpoteza meteorului de antimaterie în cazul exploziei de pe platoul Tunguska a fost formulată pentru prima oară to ediţia din februarie 1941 a revistei de ştiinţă Contributions of the Society for Research ori Meteorites; autorul articolului, Lincoln La Paz, lucra atunci la catedra de matematică a Universităţii statului Ohio, iar mai târziu s-a specializat în studiul meteoriţilor şi este unul dintre traducătorii în engleză a numeroase articole şi studii ale lui Leonid Kulik.
Numeroşi alţi oameni de ştiinţă din diferite părţi ale lumii au analizat după La Paz această interesantă ipoteză, care are şi astăzi adepţi. Adversarii ei însă, îi reproşează că nu explică satisfăcător unele aspecte ale fenomenului Tunguska, cum ar fi luminozitatea sau aspectul tubular (cilindric, relevat de mai mulţi martori oculari) sau faptul că anihilarea („explozia”) nu s-a produs la primul contact cu materia, prin urmare chiar în clipa când meteorul de antimaterie intra în atmosferă, adică la circa 3000 km altitudine.
La toate aceste argumente, adepţii ipotezei meteorului de antimaterie au găsit contraargumente mai mult sau mai puţin plauzibile; numai la un singur argument n-au reuşit încă să găsească răspunsul: în ciuda faptului că numeroase antiparticule au fost puse în evidenţă, antimateria este (deocamdată) o substanţă ipotetică – o denumire convenţională creată pe baza datelor fizicii teoretice; fizicienii au demonstrat numai că existenţa ei este posibilă, urmează ca viitorul să arate dacă ea există într-adevăr ca formă structurală.
Supralicitarea ipotezei meteorului din antimaterie a dus la formularea unei supoziţii şi mai originale: explozia din taiga ar fi fost provocată de coliziunea dintre Pământ şi o gaură neagră .Dar să vedem, înainte de orice, ce înţeleg fizicienii şi astronomii prin denumirea convenţională (şi populară) de „gaură neagră“.
Incă din 1939, J. Robert Oppenheimer, unul dintre conducătorii ştiinţifici ai Proiectului Manhattan (construirea primei bombe atomice) arăta că, în conformitate cu datele fizicii moderne, este de presupus că există în spaţiul cosmic stări ale materiei create de presiunile şi temperaturile uriaşe dezvoltate într-o stea care se comprimă până la o densitate extremă, devenind un ghem compact de neutroni. Cercetările şi observaţiile întreprinse în ultimele decenii au arătat justeţea acestei ipoteze.
Este ştiut că stelele au şi ele o viaţă finită… de zeci de miliarde de ani. In centrul stelelor se află combustibilii nucleari (hidrogen, carbon, heliu) care alimentează reacţiile nucleare ce se desfăşoară continuu – combustibili care nu durează nici ci veşnic şi după un timp (măsurat în miliarde de ani) se consumă transformându-se în elemente chimice mai grele. Atunci căldura şi presiunea rezultate în timpul reacţiilor nucleare nu mai pot contrabalansa forţa gravitaţională şi se produce o contracţie a materiei spre centrul stelei. Aceste stele comprimate (de fapt, foste stele – astronomii le numesc „relicve”) se concentrează spre centrul galaxiei respective, formând un corp foarte dens – o gaură neagră. Există şi găuri negre formate dintr-o stea, cum este, probabil, Cygnus X 2 din constelaţia Lebăda, cercetată în urmă cu câţiva ani de satelitul ştiinţific Ariei 6. In acecaşi constelaţie, satelitul Copernic (OAO-3), prevăzut cu un telescop cu oglindă metalică de 80 cm, a descoperit, în 1973, o gaură neagră care „înghite“ în permanenţă atmosfera din jurul stelei Cygnus X 1 cu o asemenea violenţă, încât masa stelară electrizată are aspectul unui nor continuu în jurul găurii negre.
Detectate cu aparatura modernă, găurile negre – aceste „regiuni de colaps gravific” cum le-a numit un fizician – nu mai constituie o ipoteză, ci o realitate demonstrată ştiinţific. Ele nu sunt deloc rare în Univers: un specialist ca Stephen Hawkin arăta (în 1971) că, după părerea lui, 99, 9% din masa Universului ar fi alcătuită din microgăuri negre. Reluând această idee, doctorul Jack Sarfatt de la Centrul internaţional de fizică teoretică din Trieste arăta că aceste microgăuri negre, aflate peste tot în Univers, nu sunt mai mari ca atomii obişnuiţi, dar fiecare dintre ele cântăreşte miliarde de tone!
In ciuda dimensiunilor lor extrem de reduse, găurile negre provin de la stele enorme. Cum arăta Oppenheimer – iar la părerea lui s-au raliat apoi numeroşi oameni de ştiinţă din domeniul fizicii şi al astronomiei – colapsul stelelor uriaşe se produce brusc, straturile exterioare se comprimă cu o forţă ce depăşeşte orice limite şi astrul devine atât de dens încât formează o nouă stare a materiei.
Primii care au propus, ca o explicaţie a marii explozii din regiunea Tunguska, ciocnirea cu o gaură neagră de dimensiuni minuscule au fost (în 1973) A A Jackson şi Michael Ryan de la Universitatea din Texas. O asemenea coliziune poate provoca o explozie de o forţă mai mare decât o bombă A, fară să lase urme: un corp de mărimea unei fracţiuni de milimetru nu creează un crater. Această microgaură neagră ar fi străbătut planeta noastră ca un proiectil, ieşind pe partea cealaltă şi dispărând în Cosmos.
Vom trece peste celelalte argumente pe care Jackson şi Ryan le aduc în sprijinul ipotezei lor – ipoteză interesantă, care a găsit imediat adepţi şi a generat discuţii pasionate – şi vom reţine câteva obiecţii demne de luat în considerare. Experţii ruşi, care au studiat fenomenul la faţa locului, au atras atenţia asupra faptului că ipoteza găurii negre nu corespunde nici declaraţiilor făcute de martori oculari şi nici dovezilor culese la locul exploziei. O gaură neagră ar fi lăsat în regiunea unde s-a produs coliziunea o radioactivitate ridicată, care însă n-a putut fi detectată de către aparatele specializate. De asemenea, martorii oculari sunt cu lojii de acord că obiectul avea dimensiuni impresionante şi o formă cilindrică – era un obiect „alungit”, strălucind într-o nuanţă „alb-albăstruie“.
Viteza obiectului a fost la început apreciată (de Leonid Kulik) la 50-60 km pe secundă, luându-se în considerare energia cinetică a exploziei. Mai târziu, geofizicianul A. V. Zolotov, ţinând cont de efectele undei de şoc şi ale suflului exploziei asupra copacilor din regiune, ajunge la concluzia că, scurtă vreme înainte de impact, viteza probabil că nu era mai mare de 2,4 până la 3,2 km pe secundă – aşadar aproximativ 10000 km pe oră. La aceeaşi concluzie ajunge şi profesorul Felix Y. Zigel pe baza unui raţionament foarte simplu: martorii au văzut obiectul deasupra lor şi au auzit în acelaşi timp zgomotul asurzitor pe care-l producea – această simultaneitate n-ar fi fost posibilă decât dacă viteza obiectului era cu foarte puţin mai marc ca viteza sunetului; ori, dacă obiectul gonea prin atmosferă cu 50-60 km pe secundă, notează Zigel, „martorii oculari mai întâi l-ar fi văzut şi abia mai târziu ar fi auzit zgomotul pe care-1 făcea, cam în Jelui în care tunetul se aude după ce fulgerul a brăzdat cerul”. în afară de asta, viteza finală nu putea depăşi câţiva km pe secundă, conchide cercetătorul sovietic, altfel martorii oculari ar fi fost virtual în imposibilitatea de a primi impresii vizuale corecte în ce priveşte forma obiectului.
Viteza redusă a obiectului care a provocat explozia din taiga constituie un argument hotărâtor împotriva ipotezei Jackson-Ryan, dar nu singurul: o gaură neagră – ca de altfel şi antimateria – nu explică de ce explozia a avut loc înainte de contactul cu solul, nu explică nici forma obiectului şi nici unele aspecte ale peisajului din regiunea Tunguska Pietroasă. De altfel, încă un argument logic împotriva acestei ipoteze a venit chiar de la doi colegi ai lui Jackson şi Ryan, fizicienii Beasley şi Tinsley, de la aceeaşi Universitate din Texas: o gaură neagră, remarcă ei, şi-ar fi urmat cursa în linie dreaptă şi – judecând după direcţia de cădere – ar fi ieşit într-un punct situat între 30 şi 40 grade longitudine vestică şi 40 şi 60 grade latitudine nordică, în Oceanul Pacific, după 10 până la 15 minute, declanşând la ieşire o explozie tot atât de puternică; or, aparatele observatoarelor de la Greenwich şi Cambridge, care atunci, în iunie 1908, au înregistrat undele venite din Siberia, n-au înregistrat nici un fel de perturbaţii în respectiva regiune a Pacificului. (Expunând punctul de vedere al lui Beasley şi Tinsley, revista Science et Vie – numărul din decembrie 1974- îşi intitula semnificativ, articolul: L’explosion de Toungouska: ce n’etait pas un trou noir. )
Şi iată-ne, ajunşi acolo de unde plecasem: numeroasele ipoteze au fost respinse una câte una, deoarece, reuşind să explice unele aspecte ale ciudatului fenomen, în acelaşi timp veneau în contradicţie cu altele. In ciuda faptului că s-a bucurat de atenţia unora dintre cei mai prestigioşi oameni de ştiinţă şi că a generat discuţii pasionante, marea explozie din regiunea Tunguska rămânea o enigmă.
In ultimii ani, diferiţi autori au reluat ipoteze mai vechi, le-au reanalizat, le-au reconsiderat şi nu s-au sfiit să ajungă la concluzii în care plătesc un tribut generos fanteziei. John Baxter şi Thomas Atkins reiau în 1976 ipoteza pe care Alexandr Kazanţev a emis-o cu trei decenii în urmă (în 1946) sub forma unei povestiri ştiinţifico-fantastice: ciudatul obiect care a provocat marea explozie de pe platoul Tanguska era un „oaspete cosmic”, o astronavă venită de pe o planetă care, în urma unei defecţiuni la motoarele sale acţionate cu combustibili nucleari, a explodat.
Descrierea cu care Baxter şi Atkins îşi încheie lucrarea are un caracter eminamente ştiinţifico-fantastic şi nu este lipsită de un farmec ce stă mărturie pentru talentul imaginativ al celor.doi autori:„Suntem în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908.Deasupra Oceanului Indian, la mare înălţime, un obiect uriaş venit din spaţiul cosmic străpunge învelişul atmosferic al Pământului. Obiectul este un vehicul extraterestru; are un fuzelaj cilindric şi o masă de mii de tone. Propulsată cu combustibili nucleari, uriaşa navă vine din adâncurile spaţiului interstelar cu o viteză apropiată de cea a luminii. Acum, în timp ce se îndreaptă către Pământ, la bordul ei este declarată starea de urgenţă. Se constată un deranjament în funcţionarea sistemului de propulsie; temperatura creşte rapid în rezervorul de combustibil. Moderatoarele care previn masa critică, densitatea necesară pentru o reacţie în lanţ lentă, sunt supraîncălzite şi încep să se topească.
La optzeci de mile (circa 129 km – n.n.) de suprafaţa Pământului, sistemul navigaţional dirijează nava către culoarul îngust de intrare – acelaşi pasaj prin atmosferă pe care il vor folosi, câteva decenii mai târziu, astronauţii de pe Pamant pentru a-si asigura revenirea  în condiţii de siguranţă. Intrarea trebuie să fie precisă, pentru a se evita incendierea navei in patruile dense ale atmosferei sau o ricoşare înapoi în vid. Pătrunzand in culoarul de intrare, nava îşi reduce viteza; descriind o traiectorie curbă alungită, lasă în urmă întinderea oceanului, trece peste crestele abrupte ale munţilor, peste văi adânci şi câmpuri cultivau. Se îndreaptă cu precizie, urmând direcţia unui meridian, către regiunile arctice ale planetei.
In Siberia centrală, un zgomot asurzitor îi înspăimântă pe locuitorii micilor oraşe şi ai satelor, singurii oameni din această regiune depărtată şi cu populaţie rară. Sunt răsturnaţi copaci, colibe de nomazi sunt dărâmate, oameni şi animele speriate se împrăştie în toate părţile.
La o altitudine de două mile (circa 3,2 km – n.n.) membrii echipajului navei spaţiale, al cărei fuselaj radiază acum o lumină puternică, procedează la o corectare a traiectoriei în direcţia vest, deasupra zonei împădurite şi nelocuite a podişului central siberian.
Această manevră este ultima lor acţiune.
Moderatoarele care separă celulele cu combustibil s-au topit. Materia nucleară atinge o densitate supracritică şi o reacţie în lanţ se declanşează instantaneu. O fracţiune de secundă mai târziu, nava cosmică şi cei aflaţi la explozie nuclearabordul ei sunt pulverizaţi într-o izbucnire de lumină orbitoare.
Se înalţă flăcările unui foc primordial, mai fierbinte decât miezul unei stele, despică în două cerul şi pustieşte pământul de dedesubt pe o distanţă de peste 30 de mile (circa 50 km – n.n.).
Pe urmă, marele foc se stinge, lăsând în urma lui numai o coloană masivă de nori. Norii continuă să plutească zile in şir, în păturile superioare ale atmosferei, deasupra unei taigale răvăşite, pustiite, care îşi va păstra în veci taina“.
Se cuvine spus că autorii descrierii de mai sus – descriere care, de altfel, nu se încadrează prea bine în restul lucrării redactate cu obiectivitate şi acurateţe, pe baza elementelor concrete ale problemei dezbătute – n-o prezintă ca pe o certitudine, ci ca pe o posibilitate. Ei arată că: „Deşi dovada nu este completă şi nu poate fi absolut convingătoare, descoperirile astrofizicii moderne şi ale astronomiei, îndeosebi studiile privind posibilitatea existenţei vieţii şi în alte părţi ale universului, deschid în faţa noastră noi perspective, în cadrul cărora această teorie apare mai acceptabilă şi logică“.
Argumentele care, după părerea lui Baxer şi Atkins, pledează in favoarea ipotezei „cosmonautice” se găsesc chiar în materialele adunate in cursul expediţiilor la faţa locului şi în studiile cercetătorilor sovietici. Principalul argument l-ar constitui faptul că „obiectul” care a provocat explozia ar fi fost artificial, făurit „de mâna omului” cum se spune – expresie care aici nu se potriveşte, fiind vorba, de fapt, de făpturi inteligente locuind într-o lume extraterestră. Pentru aceasta pledează forma neobişnuită a zonei devastate; la început, s-a presupus că forma o arie ovală, apoi s-a constatat că era triunghiulară. Pentru cei ce lucrează în domeniul aerodinamicii, acest lucru este de cea mai mare importanţă; specialistul sovietic de renume mondial, profesorul F. Y. Zigel (o versiune americană a lucrării sale Nuclear Explosion over the Taiga a apărut în 1962) arată: „Este limpede că această asimetrie nu poate fi explicată prin efectul undei balistice provocate de zborul obiectului – zona de distrugere este alungită într-o direcţie care nu este paralelă cu traiectoria, ci face un unghi mai mare cu ea“; în consecinţă, el califică explozia ca „direcţională”, efectul ei „nefiind acelaşi în toate direcţiile”.
După expediţiile din 1959 şi 1960, A V. Zolotov trăgea concluzia că suflul exploziei a creat această formă neregulată din pricină că materia explozivă era închisă intr-un fel de recipient („container”) şi adaugă că obiectul „se compunea din cel puţin două părţi: o substanţă capabilă să producă o explozie nucleară şi un înveliş neexploziv”. Tot A V. Zolotov (care este geofizician) crede că probele de sol culese la locul exploziei şi care la analizele de laborator au prezentat mici particule conţinând silicaţi şi magnetită, precum şi mici bile magnetice, depun şi ele mărturie în favoarea unei explozii de natură nucleară – globulele având o mărime de ordinul milimetrilor, sunt dintr-o materie extraterestră; la această părere s-a raliat şi F. Y. Zigel – în schimb, K. P. Florenski, un adversar al ipotezei atomice, opina (pe bună dreptate) că urmele de silicaţi şi magnetită pot foarte bine să provină din spaţiul extraterestru fără ca aceasta să însemne că sunt produsul unei explozii nucleare şi cu atât mai puţin al pulverizării unei nave cosmice: ele pot fi rămăşiţele topite din materia unei comete sau provin pur şi simplu din obişnuita pulbere meteoritică, din care zilnic cade pe suprafaţa planetei noastre o cantitate destul de importantă.
Adepţii ipotezei cosmonautice au găsit un sprijin neaşteptat în cercetările şi experienţele efectuate de A. Y. Manoţkov, proiectant de avioane care a întocmit o hartă a traiectoriei obiectului explodat pe platoul Tunguska; după calculele sale, viteza era mult redusă faţă de aceea a unui corp cosmic obişnuit: în general, meteoriţii intră în atmosfera Terrei cu o viteză de 15 până la 20 km pe secundă, pe când ciudatul obiect care a explodat deasupra taigalei şi-a redus viteza până la un km pe secundă, poate chiar la mai puţin – prin urmare o viteză comparabilă cu cea a avioanelor foarte rapide din zilele noastre. In privinţa traiectoriei după pătrunderea în atmosferă, singurele elemente ajutătoare sunt relatările martorilor oculari, precum şi perturbaţiile pricinuite de şocul balistic generat de rapida comprimare a aerului în faţa obiectului în mişcare. Dar atât relatările martorilor, cât şi calculele specialiştilor .sunt contradictorii: E. L. Krinov, de pildă, după întoarcerea din expediţie (1929) nota că „traiectoria era orientată- de la sud-est la nord-vest“. Mai târziu, K. P. Florenski afirmă că „atât orientarea copacilor frânţi, cât şi modul de distribuire a prafului cosmic arată că obiectul a venit dinspre est-sud-est“. Iar A. V. Zolotov, examinând urmele de pe copacii rămaşi în picioare – atât urmele şocului balistic, cât şi pe cele ale suflului exploziei (unda de aer a vătămat mult mai puţin copacii în comparaţie cu explozia propriu-zisă) afirmă categoric că obiectul venea de la sud-vest.
De unde venea, aşadar, ciudatul obiect? De la sud-est, de la est-sud-est, sau de la sud-vest? în aceste rezultate contradictorii obţinute prin diferite calcule (nu mai menţionăm declaraţiile martorilor, tot atât de contradictorii şi în consecinţă neconcludente) adepţii ipotezei cosmonautice au găsit încă o confirmare a teoriei lor: obiectul venea de la sud-est, pretind ei, întreptându-se spre nord-vest, apoi a descris o curbă largă, apropiindu-se de regiunea exploziei dinspre sud-vest. Ei au calculat că această curbă reprezintă un arc de aproximativ 375 mile (600 km). Dar nici un corp cosmic natural nu se comportă în felul acesta – curba descrisă este de fapt o manevră, prin urmare ciudatul obiect care în 1908 a provocat explozia din taiga era o astronavă. Quod erat demonstrandum…
Prin urmare, ce era obiectul misterios care în 1908 a provocat marea explozie din regiunea Tunguska Pietroasă? Un meteorit, un conglomerat de antimaterie, o gaură neagră? A fost o explozie de natură nucleară (asemănările cu explozia bombei A de la Hiroshima sunt tulburătoare) şi dacă da, a fost declanşată de dezintegrarea unei nave extraterestre? Pentru fiecare dintre aceste ipoteze există argumente pro şi contra – care explică sau infirmă datele legate de constatările făcute la faţa locului: strălucirea puternică a obiectului, masa uriaşă, forma cilindrică, flacăra bifurcată, imensul nor negru (despre care unii s-au grăbii să pretindă că avea formă de ciupercă), lipsa unui crater, orientarea neobişnuită a copacilor doborâţi, traiectoria inconstantă, forma oval-triunghiulară a ariei devastate etc. etc.
La toate aceste ipoteze – pe care le-am putea numi principale sau directoare – s-au adăugat şi altele, derivate din ele. De pildă, ipoteza că explozia ar fi fost provocată de un obiect extraterestru a generat şi pe cea a astronavei care s-a dezintegrat desupra platoului Tunguska, precum şi alte câteva ipoteze, dintre care merită consemnată cea emisă de Ghenrih Altov şi Valentina Juraliova intr-un articol apărut în revista Zvezda (în martie 1964): fiinţe inteligente de pe o planetă îndepărtată au luat erupţia vulcanului Krakatoa (1883) din Arhipelagul Sondelor drept semnale emise de pământeni în Cosmos şi în consecinţă au răspuns emiţând la rândul lor, către Pământ, o rază laser care, pe când străbătea atmosfera terestră, deasupra Siberiei, s-a transformat în substanţă şi a explodat…
Mai sunt multe (chiar prea multe) asemenea ipoteze, care nu păcătuiesc câtuşi de puţin pjin lipsa de fantezie – ele nu-şi au însă locul într-o lucrare cu caracter ştiinţific, ci se cuvin mai degrabă calificate drept pseudoipoteze şi pseudoteorii, sau, în cel mai bun caz, drept material brut pentru viitoare povestiri de science-fiction.
Cu toate acestea, unele dintre ipotezele mai vechi, reconsiderate şi completate cu datele rezultate din cercetările mai recente, atrag şi astăzi pe cercetători – printre ele, una care prezintă calitatea de a fi verosimilă: ipoteza (o cometă alcătuită din gaze) a lui I. S. Astapovici la care acesta renunţase la un moment dat. Doi oameni de ştiinţă ruşi, academicianul Gheorghi Petrov şi doctorul Vladimir Stutlov, reiau (în 1975) această ipoteză: un meteorit de proporţii gigantice, alcătuit din zăpadă şi gheaţă, care constituise nucleul unei comete epuizate. Acest uriaş bulgăre de nea ar fi avut un diametru de aproape un kilometru, cântărind circa un milion de tone; intrând în atmosfera Pământului, datorită frecării s-a creat o imensă masă de aer fierbinte, care a topit zăpada şi gheaţa – de unde lipsa unui crater şi a altor urme de materie extraterestră. Şi tot pentru o cometă a opinat şi Viktor Karabeinikov, cercetător la Institutul de matematică al Academiei de Ştiinţe – ipoteza pe care a expus-o la Congresul de mecanică terestră aplicată, de la Kiev, în 1976. De aceeaşi părere sunt şi fizicienii americani Beasley şi Tinsley de la Universitatea din Texas: un nucleu cometar de gaze îngheţate, care cuprindea şi unele mici cantităţi de nichel-fier şi particule de siliciu.
Chiar dacă nici una dintre numeroasele ipoteze n-a reuşit să producă dovezi peremptorii in favoarea ei, şi enigma marii explozii din taiga rămâne (deocamdată) o enigmă, ea are totuşi incontestabilul merit de a fi angajat discuţii interesante şi o colaborare pe plan internaţional între oamenii de ştiinţă ruşi şi cei din diverse alte ţări, îndeosebi din S. U. A. şi Anglia. Aceste discuţii nu s-au încheiat încă şi nu este exclus ca intr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat enigma Tunguska să-şi găsească rezolvarea.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei

primele parti in Tunguska 

Top Secret

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei

Published by:

EXPLOZIE NUCLEARApartea a II-a

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei- explozie nucleara.

In anii care au urmat, „dosarul Tunguska” s-a îngroşat cu numeroase file noi, care păreau să confirme că puternica explozie s-a produs într-adevăr la nord-est de Kansk, undeva în bazinul râului Tunguska Pietroasă. Printre aceste „file“ se aflau mărturii culese de oamenii de ştiinţă şi diferiţi specialişti care, lucrând in regiunea platoului central siberian, au adunat diverse relatări de la localnici.

Geologul S. V. Obrucev, care încercase şi el să stabilească locul unde căzuse “meteoritul”, avusese de întâmpinat rezistenţa unor localnici superstiţioşi. „în ochii tunguşilor“, scria el, „se pare că meteoritul este un obiect sacru şi de aceea ei ascund cu grijă locul unde a căzut“. In acelaşi sens se exprimă şi etnograful I. M. Suslov, care, la Strelka, un mic post comercial din regiune, a stat de vorbă cu un grup de 60 tunguşi; aceştia i-au confirmat că în „catastrofa” din pragul verii anului 1908 le-au fost ucise animale domestice şi au fost răniţi mai mulţi oameni, de asemenea că bolidul de foc „a adus cu el o boală a renilor, un soi de scabie care înainte de izbucnirea focului nu se pomenise pe-aici“.
Cercetări asidue a întreprins şi A. V. Voznesenski, pe atunci  director al Observatorului magnetic şi meteorologic din Irkutsk, care a studiat atât materialele adunate de expediţia condusă de Kulik, cât şi date seismice obţinute anterior, în timpul şi imediat după explozie. In concluziile sale el arată că efectele exploziei au fost văzute sau auzite pe o arie cuprinzând aproape un milion de kilometri pătraţi şi că, după părerea lui, explozia n-a fost produsă de un singur meteorit, ci mai degrabă de un grup care „pe măsură ce înainta, se desfăcea din mănunchi”. In concluzie, Voznesenski arăta că „este foarte probabil că investigaţiile ce vor fi întreprinse la locul impactului vor da la iveală ceva destul de asemănător cu craterul meteoritului din Arizona“.
Aceste materiale, completate cu cele culese de el însuşi, l-au ajutat pe Kulik să convingă Academia de Ştiinţe de necesitatea organizării unei noi expediţii, care de data aceasta să întreprindă cercetări chiar la locul unde s-a produs explozia. împreună cu un asistent calificat, Kulik pleacă din nou, în februarie 1927, cu trenul până la Kansk şi apoi mai departe spre est, până la Taişet, un cătun izolat; de aici, cei doi îşi continuă drumul cu o sanie trasă de un cal, spre nord, până la Vanavara.
De la câţiva locuitori ai Vanavarei, Kulik obţinu nu numai indicaţii privind locul unde s-a produs explozia, dar şi alte relatări asupra evenimentului de la care se scurseseră acum aproape două decenii. Dintre aceste relatări, una i se păru deosebit de interesantă

  •  cea a bătrânului ţăran S. B. Semenov, care în acea dimineaţa când se produsese explozia şedea pe prispa casei sale: „Arşiţa era atât de puternică“, povestea Semenov, „încât n-am mai fost în stare să rămân unde eram – simţeam de parcă-mi luase foc cămaşa şi-mi ardea spinarea. Am văzut un uriaş glob de foc care acoperea cea mai mare parte a cerului“.

Kulik nu mai auzise de meteoriţi care în căderea lor să dezvolte fenomene termice de asemenea intensitate; totuşi, deocamdată nu se îndoia că este vorba de un meteorit, cantitatea impresionantă de căldură datorându-se probabil dimensiunilor neobişnuite şi energiei degajate în urma coliziunii cu Pământul.

In sfârşit, la 8 aprilie pregătirile fiind terminate, Kulik porni din Vanavara, împreună cu asistentul său, cu un localnic care se ocupa de caii de povară şi cu un ghid tungus. Urmară cursul şerpuit al râului Tunguska. Pietroasă, iar la 13 aprilie ajunseseră la confluenţa acestuia cu Makirta, unde membrii micii expediţii observară primele semne ale exploziei din 1908.
„Ceea ce am văzut atunci”, avea să scrie Kulik mai târziu, „deşi era doar o primă impresie, întrecea toate relatările martorilor oculari, precum şi toate aşteptările mele“. Intr-adevăr, de-a lungul văii Makirta, cât vedeai cu ochii, malurile erau acoperite cu trunchiurile răsturnate de mesteceni şi de pini doborâţi de explozie. Şi pe măsură ce grupul celor patru înainta către nord-vest, semnele acţiunii devastatoare a exploziei deveneau tot mai evidente, numărul copacilor smulşi din rădăcini creştea; toţi copacii doborâţi aveau vârfurile îndreptate spre sud sau sud-est, ceea ce constituia o indicaţie precisă a direcţiei suflului provocat de explozie. în unele locuri, pâlcuri întregi de zade vechi de sute de ani fuseseră doborâte ca nişte beţe de chibrit, în ciuda lemnului dur, foarte rezistent. Rădăcinile smulse din sol se înălţau monstruoase, ramurile erau dezgolite de frunze.
La un moment dat, micul grup ajunsese într-un loc unde copacii uscaţi vădeau – după cum va scrie Kulik – „urmele unui incendiu pornit de sus“, aşadar nu un incendiu de pădure obişnuit care cuprinde întâi trunchiurile şi apoi vârfurile. în general, urmele indicau că focul pornise subit, cu mare intensitate şi pe o arie foarte largă. Credincios convingerii sale că era vorba de un meteorit, Kulik credea că aceste fenomene au fost provocate de „o pungă fierbinte de aer comprimat” pe care meteoritul o împingea înaintea sa.
Două zile mai târziu, cercetătorul rus urcă pe una dintre înălţimile din regiune, cunoscută sub numele de Creasta Hladni, de unde putut să vadă împrejurimile pe distanţă de kilometri şi să-şi facă o impresie generală asupra acţiunii devastatoare a exploziei: cât vedeai cu ochii, copaci smulşi din rădăcină, dezgoliţi de frunze, cu vârfurile înnegrite de foc şi îndreptaţi spre sud sau sud-est. Numai în câteva văi mai adânci, către sud, pădurea supravieţuise. „încă nu-mi pot reveni”, va scrie el, „de pe urma impresiilor haotice culese în această expediţie […] Oricine va trece printr-un sentiment straniu la vederea unor copaci uriaşi doborâţi ca nişte simple rămurele”.
De la creasta Hladni, cei doi tunguşi superstiţioşi refuzară să meargă mai departe. Kulik şi tovarăşul său fură nevoiţi să se înapoieze la Vanavara pentru a încerca să recruteze alte ajutoare. Această întrerupere le pricinui o mare pierdere de timp – reuşiră abia la 20 mai să ajungă din nou la locul de unde se întorseseră din drum; de data aceasta Kulik era ferm hotărât să nu se înapoieze înainte de a fi găsit locul impactului.
După alte zeci de zile de călătorie anevoioasă, în cursul cărora au trebuit adesea să-şi taie drum prin masa de copaci doborâţi şi în parte carbonizaţi, îşi stabiliră tabăra într-o vale din apropierea gurii râului Ciurghina. După spusele călăuzelor, la nord, în spatele colinelor şi dealurilor acum despădurite, se afla o regiune presărată cu smârcuri, cunoscută sub numele de Mlaştina Sudică; aici trebuia să se afle, după calculele lui Kulik, craterul uriaş pe care se aştepta să-l găsească. Pornind de la această tabără, cercetătorul rus întreprindea zilnic lungi excursii în împrejurimi.

In decursul drumurilor sale, Kulik observă un fenomen ciudat: mai întâi, mergând către vest, vârfurile copacilor doborâţi erau şi ele îndreptate către vest; apoi, în drumurile sale către est, observă că trunchiurile copacilor erau şi ele orientate în această direcţie – şi fenomenul se repeta ori încotro s-ar fi îndreptat. „Nu mai încape nici o îndoială”, scria el, „înconjurasem locul impactului!” Şi totuşi, nici urmă de crater al uriaşului meteorit: numai Mlaştina Sudică (pe care Kulik a rebotezat-o „Marele Ceaun”).

Dar să urmărim mai departe notele cercetătorului rus: „Taigaua, atât în cuprinsul ceaunului cât şi în afara lui, fusese complet nivelată. Se transformase în şiruri de trunchiuri golaşe, fără ramuri şi fără vârfuri, cu capetele de sus orientate în direcţia contrarie centrului exploziei”. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de acest centru, Kulik văzu cu uimire că încep treptat să apară, printre trunchiurile doborâte, copaci care rămăseseră în picioare. Iar acolo unde după calculele lui trebuia să se afle epicentrul impactului, nimeri într-o pădure obişnuită pentru acea regiune, cu copaci având rădăcinile adânc înfipte în sol – numai ramurile fuseseră smulse şi coaja jupuită de pe trunchiuri, astfel încât, după comparaţia foarte plastică a unuia dintre cercetători, parcă era „o pădure de stâlpi de telegraf”… Această zonă situată aproape de centrul „ceaunului”, contrasta în mod ciudat cu cele înconjurătoare marcate de urmele devastatoarei explozii.
in spatele copacilor rămaşi în picioare, care – după cum avea Kulik impresia – erau răspândiţi într-un cerc larg în jurul locului unde avusese loc impactul, se afla o mlaştină presărată cu turbă, în mod logic, aici trebuie să fi „aterizat” masa meteorică. „Mlaştinile cu turbă din regiune sunt răscolite“, scria Kulik, „şi totul pare să indice că aici a avut loc o catastrofă uriaşă“. O arie de câţiva kilometri pătraţi părea pur şi simplu strivită sub puterea impactului, creând un peisaj dezolant ca acelea izvorâte din fantezia unui pictor suprarealist. „Solul”, arată Kulik într-unul dintre rapoartele lui, „prezintă către margini un soi de ondulaţii ca nişte valuri uriaşe în ocean” ceea ce duce la presupunerea că forţa exploziei „a acţionat în toate direcţiile”.
Şi totuşi craterul – marele crater meteoric prezis de Voznesenski şi pe care Kulik era sigur că-L va găsi aici – acest crater nu exista!
Una dintre lucrările mai recente consacrate marii explozii din regiunea Tunguska (John Baxter and Thomas Atkins: The Fire Come by, Macdonald Jame’s, Londra, 1976) insistă asupra răsunetului provocat în numeroase ţări de primele două expediţii ale lui Leonid Kulik: „Documentaţia strânsă de Kulik în legătură cu o explozie catastrofală produsă în pădurile îndepărtatei Siberii a stârnit interesul specialiştilor nu numai în Rusia, dar pe tot globul. Au apărut articole în The Times din Londra şi în The New York Times, descriind expediţia din Tunguska […] Când evenimentul a devenit cunoscut pe plan internaţional, au fost descoperite şi alte înregistrări de puternice mişcări seismice şi tulburări atmosferice din 1908, materiale care au fost trimise din diferite ţări Academiei sovietice de ştiinţe. Excepţionala forţă a exploziei a fost din nou confirmată când înregistrări barografice din toată lumea au demonstrat că undele de aer au înconjurat de două ori Pământul”.
Raportul asupra celei de a doua expediţii, întocmit de Kulik, a produs o adâncă impresie printre specialiştii din cadrul Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S., înlăturând scepticismul cu care unii dintre oamenii de ştiinţă întâmpinaseră relatările – uneori confuze, alteori contradictorii – în legătură cu ciudatul fenomen. In anii care urmară au fost organizate încă două expediţii sub conducerea lui Kulik.
In a doua expediţie (aşadar a patra începând din din 1921) grupul de specialişti a explorat o arie largă în jurul locului unde se produsese contactul cu solul, de asemenea a folosit un echipament special pentru detectarea magnetismului în eventualitatea descoperirii unor fragmente meteorice ce s-ar fi afundat în smârcurile cu turbă. Cu toate că unii dintre crescătorii de reni din regiune declaraseră că au găsit bucăţi de metal „mai mari decât o lamă de cuţit şi de o culoare asemănătoare cu cea a monezilor de argint”, instrumentele folosite de specialiştii expediţiei n-au reuşit să detecteze urme de metal. In ciuda acestui eşec, (care poate că se datora echipamentului de detectare magnetică încă neperfecţionat în acea perioadă) Kulik, convins de justeţea ipotezei sale, presupunea că sub masa de pământ mocirlos amestecat cu turbă se află „o mare cantitate de nichel şi fier“ pe care o aprecia până la două sute de tone.
Alţi oameni de ştiinţă, analizând datele conţinute în „dosarul Tunguska“, şi-au format altă părere. Doi specialişti de prestigiu, rusul I. A Astapovici şi englezul Francis Whipple au emis, în primii ani de după 1930, independent unul de celălalt, ipoteza că obiectul cosmic căzut în taiga nu era un meteorit, ci o cometă alcătuită din corpuri gazoase, ceea ce ar explica de ce n-a lăsat urme (metalice) după căderea ei.
In sprijinul acestei ipoteze venea pe de o parte absenţa unuia sau mai multor cratere de impact, pe de altă parte lipsa unor fragmente meteorice. După părerea lui I. S. Astapovici, amplele fenomene atmosferice care s-au manifestat după explozie ar fi putut fi produse de coada de praf a „nucleului unei comete mici“ în goana ei către Pământ şi care apoi a explodat cu o forţă mai mare decât a celor mai puternice uragane sau erupţii vulcanice. „Explozia a provocat undele seismice şi atmosferice1′, arăta savantul sovietic, „în timp ce temperatura înaltă dezvoltată de această explozie a provocat incendiile”.

In privinţa forţei dezvoltate de explozie, I. S. Astapovici a fost destul de aproape de realitate (în deceniul al şaptelea al veacului nostru, chimistul Willard F. Libby, laureat al Premiului Nobel, împreună cu colectivul său, au calculat această forţă ca fiind echivalentul celei dezvoltate de 30 milioane tone TNT – mai târziu, alţi specialişti au opinat pentru o putere de numai 10 megatone), totuşi ipoteza sa şi a lui F. Whipple – aşadar ipoteza cometei alcătuite de materii gazoase – nu explică în mod satisfăcător toate manifestările care au însoţit marea explozie.
Până în 1938-’39, când Leonid Kulik a pornit în a cincea (şi ultima) sa expediţie către Tunguska, încă nu se emisese o ipoteză care să explice toate aspectele curioase ale acestui fenomen – de pildă „pădurea de stâlpi de telegraf” din jurul Mlaştinii Sudice. Principalul scop al acestei expediţii era să exploreze întreaga arie a copacilor smulşi din rădăcini şi – în cazul că va fi posibil – întocmirea unei hărţi precise a regiunii (din schiţele separate pc. care le-au avut la dispoziţie, cartografii deduseseră că aria pe care se manifestase principala forţă a exploziei nu era circulară, ci ovală!).
De data aceasta Kulik avea la dispoziţie una dintre cuceririle moderne ale transporturilor: avionul. Intr-adevăr, efectuarea unor fotografii aeriene în regiunea Tunguska Pietroasă nu mai ridica probleme deosebite: se construise prin taiga un drum de 65 km care lega Vanavara de o tabără situată în apropiere de Mlaştina Sudică, iar lângă oraş se amenajase un mic aeroport. Fotografiile făcute atunci nu erau pe deplin satisfăcătoare, dar au demonstrat mai presus de orice îndoială direcţia radială a sulfului şi că Mlaştina Sudică era într-adevăr centrul exploziei.
Materialele strânse în cele cinci expediţii conduse de Leonid Kulik nu permiteau, aşa cum arătam, construirea unei teorii care să explice toate manifestările ciudatului fenomen din 1908. Din analizarea datelor culese după expediţie, cercetătorul rus E. L. Krinov, un prieten al lui Kulik, emise o ipoteză interesantă, care putea constitui şi o sugestie în legătură cu direcţia pe care ar fi trebuit s-o ia în viitor cercetările: „Există o singură explicaţie posibilă”, arată Krinov, „care să înlăture contradicţia, şi anume că meteoritul n-a explodat pe suprafaţa solului, ci în aer, deasupra oceaunului”.
Din păcate, această interesantă posibilitate n-a putut fi investigată imediat după formularea ei – de altfel, toate cercetările legate de marea explozie din regiunea Tunguska au fost sistate: izbucnise al doilea război mondial şi armatele naziste atacaseră Uniunea Sovietică. Mobilizat la începutul lui 1941, Kulik a participat la lupte în prima linie a frontului, a fost rănit şi a căzut prizonier; internat într-un lagăr nazist, cercetătorul, în vârstă de 58 ani, s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit în aprilie 1942.
Cercetările pasionatului şi neobositului Leonid Kulik au fost reluate după război de Aleksandr Kazanţev, care s-a dovedit la înălţimea dificilei misiuni pe care şi-a asumat-o (J. Baxter şi Th. Atkins: „Dacă ar fi fost consultat un computer pentru alegerea unui om care să continue misiunea lui Kulik de a rezolva enigma Tunguska, n-ar fi putut găsi unul mai potrivit ca Aleksandr Kazanţev”).
Originar din Siberia, Kazanţev a studiat la Omsk şi la Tomsk, oraşe siberiene în care cercurile ştiinţifice erau în mod firesc preocupate de marca explozie din Tunguska. După ce a absolvit (in 1930) Institutul tehnic din Tomsk, Kazanţev s-a remarcat curând ca un specialist înzestrat cu o bună pregătire .Tehnică şi cu imaginaţie creatoare, fiind promovat în munca de cercetare la un institut din Moscova. Participând la un concurs de scenarii de film pe teme ştiinţifico-fantastice obţine premiul întâi, iar după război devine unul dintre cei mai apreciaţi autori de science-fiction din Uniunea Sovietică.
Kazanţev era un bun cunoscător al taigalei şi al tundrei siberiene, pe care într-una dintre povestirile sale le compară cu peisajele dezolante de pe alte planete. Cam în aceeaşi vreme când încep preocupările sale legate de ciudatul fenomen din Tunguska şi este atras de ipoteza lui E. L. Krinov, are loc explozia bombei atomice americane de la Hiroshima (august 1945), explozie care s-a produs la aproximativ 550 metri deasupra solului. Kazanţev se numără printre oamenii de ştiinţă sovietici care vizitează Hiroshima scurtă vreme după ieşirea Japoniei din război. Este impresionat de puterea devastatoare a exploziei, precum şi de unele aspecte ale peisajului care-i amintea, intr-o anume măsură, de fotografiile din regiunea Tunguska Pietroasă pe care le studiase în amănunţime.
Dar asta nu era tot: la câteva sute de metri de centrul exploziei de la Hiroshima se afla un grup de copaci, desfrunziţi şi jupuiţi de coajă, dar rămaşi în picioare, ca aceia din regiunea Tunguska (păduricea de „stâlpi de telegraf*), care nu fuseseră dezrădăcinaţi
– probabil din pricină că deasupra lor direcţia suflului fusese aproape verticală. Şi apoi, mai erau norul negru, de asemenea ploaia neagră – chiar dacă, în ceea ce priveşte norul, nu existau mărturii că în regiunea Tunguska ar fi avut înfăţişarea unei uriaşe ciuperci.
Explozia unei bombe nucleare în 1908? Ideea părea de-a dreptul fantastică, dar, cum arătam, Kazanţev era înzestrat cu multă fantezie, pe deasupra, era fascinat de ideea existenţei unor făpturi inteligente pe alte planete – scrisese şi o povestire în care era vorba de marţieni... Aşadar: o navă spaţială, venită din Marte, alesese acea regiune izolată din Siberia ca loc de aterizare, dar, înainte de contactul cu solul, cosmonauţii pierduseră controlul asupra navei care explodase în aer. Aceasta era tema povestirii ştiinţifico-fantastice pe care Kazanţev o publică, în 1946, într-una dintre revistele sovietice specializate în acest gen de literatură.
EXPLOZIE NUCLEARAFireşte că o povestire ştiinţifico-fantastică nu e decât o… povestire, dar Aleksandr Kazanţev se bucura de mare prestigiu nu numai ca literat ci şi ca om de ştiinţă, iar în povestirea lui nu făcea decât să prezinte într-o formă literară o ipoteză în care credea. De altfel, în următorii ani el îşi dezvoltă ideea, iar printre oamenii de ştiinţă sovietici găsi şi sprijinitori care începură să studieze ipoteza sa – între alţii pe Felix Y. Zigel, profesor la Institutul de aviaţie din Moscova şi specialist în aerodinamică, care remarca: „… la ora actuală, ipoteza lui Kazanţev este singura ipoteză realistă, în măsura în care explică absenţa unui crater meteoritic şi explozia unui obiect cosmic în aer“. întocmai ca în Uniunea Sovietică, ipoteza lui Kazanţev a găsit şi în numeroase alte ţări atât adversari mai mult sau mai puţin înverşunaţi, cât şî partizani entuziaşti.
în cadrul acestei dispute, care căpătase un caracter internaţional, se conturau două orientări principale: una către ipoteza „meteoritică” a lui Kulik(cu amendamentul că, dintr-o pricină ce nu poate fi determinată, explozia nu s-a produs la contactul cu solul, ci la oarecare distanţă în aer) şi ipoteza „nucleară” a lui Kazanţev; aceasta din urmă a primit şi ea un amendament, dacă putem spune astfel, în sensul că marea explozie ar fi fost într-adevăr de natură nucleară, dar că nu era obligatoriu să fie provocată de o astronavă venită din alte lumi. în esenţă, aceasta era tema disputei: explozia din 1908 a fost sau nu de natură nucleară? Şi dacă da, cum de a fost posibilă?

Explozivii clasici de natură chimică – de pildă trinitrotoluenul (TNT) – detonează dintr-o dată într-o unică şi masivă expansiune de energie, apoi unda de şoc, după ce izbeşte straturile, dispare imediat. Dimpotrivă, explozia nucleară se produce printr-un lanţ de reacţii cu efecte mult mai grave: mai întâi strălucirea şi căldura intensă a unei unde termice, izbucnind cu viteza luminii la o temperatură de 300000 grade C; apoi prima undă de şoc care nimiceşte totul pe o rază de 1,5 – 2 km; în sfârşit, unda secundară de şoc, provocată de reflectarea primei unde de către sol şi de nori sau de mase dense de aer situate deasupra ţintei – efect secundar care poate fi de şase până la opt ori mai puternic decât cel produs de prima undă; la aceste distrugeri se adaugă incendiile provocate de unda termică.
Din mărturiile culese de Kulik în primele sale expediţii reiese că atunci, în 1908, deasupra regiunii Tunguska apăruse „o strălucire orbitoare” care era „mai puternică decât soaţele” şi un val de aer fierbinte se năpustise ca un uragan asupra ariei afectate – adică tocmai ce vor declara, cu aproape patru decenii mai târziu, supravieţuitorii de la Hiroshima. Efectele asupra animalelor vădeau şi ele curioase coincidenţe; Ilia Potapovici, ghidul tungus al lui Kulik, îl informase pe acesta (în 1927) că explozia s-a produs în zona unde o rudă de a sa, Yasili Ilici, obişnuia să ducă la păscut cireada lui de 1500 reni. „în aceeaşi regiune”, povestise ghidul, „ruda mea avea câteva colibe-magazii unde păstra haine, alimente şi harnaşamente pentru reni. A izbucnit focul şi a distrus pădurea, renii şi magaziile. Mai târziu, când oamenii au căutat cireada, n-au mai găsit decât scheletele de reni carbonizate. Din magazii nu mai rămăsese nimic, totul arsese sau se topise”.
In favoarea ipotezei Kazanţev par să pledeze şi rezultatele cercetărilor întreprinse de cele două expediţii din 1959 şi 1960, conduse de geofizicianul A. V. Zolotov, care arăta că în pădurea din regiunea Tunguska „se poate observa o alternare a zonelor arse cu altele nearse si de asemenea o alternare intre crengi arse si crengi nearse in varful aceluiasi copac aproape complet ars”.

 

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei