Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: cronica misterelor

Top Secret

Vieţi posibile în univers

Published by:

enigme ale terreiMesajele primite mi-au reamintit alte informatii si carti citite. Luptele Zeilor. Vieţi posibile în univers. De unde venim?

Vorbeam ieri de acelasi gen de informatie care se gaseste in traditia, legendele multor tari.

Tinand cont ca informatia sau povestile au aceeasi vechime aceasta trebuie sa ne dea de gandit.

Nu era vremurile internetului, google, facebook. Informatia nu ajungea simplu dintr-o parte a alteai a planetei.

Si cu toate astea sunt legende similare peste tot in lumea

Informatia, legendele, povestile, istoriile vorbesc despre aceleasi fiinte, evenimente, lucruri, intamplari.

Personajul aproape legendar al lui Moise, de care sunt marcaţi toţi autorii Vechiului Testament,  traia cam  pe la anul 1225 î.e.n. Or, numele lui Lucifer vine din latină, o limbă ale cărei origini datează cam din 240 i.e.n.
Lucifer vine din latina (de la lux fere) înseamnă cel care face lumina, cel care aduce lumină. Vechiul Testament relateaza detalii precise despre lupta celesta.
La profetul Isaia găsim mai multe pasaje consacrate acestei lupte. In capitolul XIV (versetele: 12, 13, 14) se poate citi:
Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!
Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu;
Voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor…
Dar şi în Apocalipsa lui Ioan se face aluzie la luptele cereşti. In capitolul XII (versetul 7) se poate citi:
In cer a fost război. Mihail şi îngerii lui au luptat împotriva balaurului. Iar balaurul şi îngerii lui au luptat şi ei, dar nu au fost cei mai tari şi nu a mai fost loc pentru ei în cer.
In multe scrieri vechi se aminteşte despre luptele cereşti.
Criptele tibetane au adăpostit vreme de milenii Cartea lui Dzyan. Textul original al Cărţii lui  Dzyan de nenumărate ori copiat şi recopiat de-a Iungul generaţiilor, îmbogăţit cu adăugările copiştilor, adepţi ai doctrinei secrete, rămâne de negăsit şi se poate foarte bine să fi fost distrus de multă vreme.
Copiile incomplete ale cărţii lui Dzyan sunt pline de texte redactate în sanscrită pornind de la scrieri provenite din cele patru colţuri ale pământului, iar specialiştii sunt de acord în a considera că această Carte a lui Dzyan acoperă un segment de evoluţie care se întinde pe câteva milioane de ani.
Extras din strofa a şasea a Cărţii lui Dzyan:
In cea de a patra (lume) fiii primesc ordinul să creeze fiinţe după asemănarea lor. O treime dintre ei refuză, două treimi se supun. Se pronunţă blestemul… Roţile cele mai vechi incep să se învârtească în sus şi in jos. Zămislirile materne au umplut Totul. Au avut loc, lupte între creatori şi distrugători, lupte pentru preponderenţa în univers; sămânţa a ţâşnit iar şi iar. Fa calculele, Lanoo, dacă vrei să cunoşti adevărata varsta a roţii…
In Cartea egipteană a morţii – acea culegere de scriere care era aşezată în mormânt, alături de mumie, si care conţinea sfaturile ce trebuiau să-i permită mortului sa se orienteze în noua lui viaţă-puternicul zeu al soarelui Ra, luptă în univers împotriva copiilor revoltati.  Se spune că în timpul bătăliei, Ra nu a parasit deloc oul său de monade.
Poetul Ovidiu (43 î.e.n.-17 e.n.) este cunoscut mai mult pentru Arta iubirii decât pentru povestirile mitologice din Metamorfozele. Totuşi, în această culegere, Ovidiu relatează povestea lui Phaeton (Cel Luminos) căruia tatăl, Helios, zeul soarelui, i-a dat voie odată să conducă carul soarelui. Phaeton nu a ştiut să păstreze controlul carului, s-a prăbuşit şi căderea lui a dat foc pământului.

In mitologia greacă, cei doisprezece fii ai lui Uranus (personificarea cerului) şi Gea (personificarea pământului) au jucat un rol foarte important. Cei doisprezece titani sunt într-adevăr nişte copii cumpliţi. Ei se răzvrătesc împotriva ordinii stabilite a lumilor, se ridică chiar împotriva lui Zeus şi pornesc cu o forţă teribilă la asaltul Olimpului, reşedinţa zeilor.
Hesiod, un poet grec mai vechi decât Ovidiu, în lucrarea sa Teogonia se ocupă de descendenţa zeilor şi de originea lumii. Astfel aflăm că titanul Prometeu, după o lungă ceartă cu Zeus, a coborât din cer pentru a aduce oamenilor focul. Zeus, puternicul rege al zeilor, a fost nevoit să-şi împartă puterea cu fraţii săi Hades şi Poseidon. Zeu al luminii, dacă ne luăm după numele său, Zeus apare la Homer ca zeul care îngrămădeşte norii, provoacă tunetul şi foloseşte trăsnetul împotriva duşmanilor.
Şi în legenda maori fulgerul este folosit ca o armă. Este vorba de o revoltă care a izbucnit în cer după ce Tane a rânduit poziţia stelelor. Legenda indică numele rebelilor care nu mai erau dispuşi să-l urmeze pe Tane. Dar Tane a aruncat trăsnetul asupra lor, revolta a fost strivită şi rebelii aruncaţi pe pământ.
Şi din ziua aceea omul luptă împotriva omului, animalul împotriva animalului, peştele împotriva peştelui.
Iar legenda indienilor payut din America de Nord ne spune că zeul Hinuno a fost alungat din cer după ce a pornit cu război împotriva celorlalţi zei.
Academia internaţională de studiu al limbii sanscrite din Mysore, India, a publicat un text de Maharshi Bharadwaja, un ghicitor din Antichitate, înlocuind termenii alegorici cu echivalenţe împrumutate din universul coneptual modern. Rezultatul a fost stupefiant. Legende imemoriale deveniseră anecdote încărcate de consideraţii tehnice!
Adoptând cu prudenţă metoda, dacă înlocuim cer cu spaţiu, adică substantivul vechi cu conceptul modern, aceste legende, aceste fabule mitologice, în care este vorba despre lupte ale zeilor în cer, capătă imediat alura unor relatări aproape istorice, evocând ici si colo bătălii cosmice furioase între clanuri opuse.
In cerul naiv al religiilor instituite nu au existat niciodată certuri, Dumnezeu a domnit totdeauna ca suveran atotştiutor, drept şi de o bunătate infinită.
Şi totuşi, în Vechiul Testament este vorba de mai multe ori despre mai mulţi zei şi, chiar când e vorba de Dumnezeu, se vorbeşte de el la plural:

Să facem omul după chipul nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mari, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. (Pentateuh, 1, 26.)
Sau alt pasaj cel puţin ciudat:
Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi dintre toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. (Pentateuh, 1, 6, 1.)
Helena Petrovna Blavaţky (1831-1891), care a înfiinţat la Londra Societatea Teosofică, analizează în „Doctrina secretă” (1888) sensul unuia dintre numele evreieşti ale lui Iehova, Sabaoth.
„Sabaoth” sau „seniorul armelor” (Ţabaoth) vine de la sabeenii (sau ţabeenii) din Caldeea şi are drept rădăcină substantivul „ ţab” care înseamnă „car” sau „navă” şi substantivul „baoth” care vrea să însemne „armată”. Ţabaoth înseamnă deci literal „armata navei”, „echipajul”.
Eu cred că mai mulţi zei au avut un cuvânt de spus cu ocazia Creaţiei.
Popol-Vuh, mitul Creaţiei la mayaşi, ne spune cum a fost creat omul:
Se spune despre ei că au fost creaţi şi formaţi şi că nu au avut nici tată, nici mamă; totuşi au fost numiţi oameni. Nu s-au născut din femeie, ci au fost aduşi pe lume de mâna creatorilor şi formatorilor; Alom şi Caholom înşişi nu au intervenit, ci au fost creaţi şi formaţi doar printr-un miracol şi prin magie…

Indienii maya, a căror intrare în istorie se situează în epoca lui Cristos, au trăit multă vreme în mod foarte primitiv în junglă, vânând animale sălbatice cu arme foarte rudimentare. In capetele lor nu sălăşluiau filozofii înalte şi totuşi ni se spune că povestirile mitologice din Popol-Vuh s-au născut chiar în acest moment. Cum ar fi putut ieşi din nişte capete primitive formulări ca cele din citatul de mai sus? Există în el contradicţii care sparg schema ideilor primite…
In cosmos au avut loc războaie, au existat învingători şi învinşi. învingătorii au rămas pe planeta lor, dar învinşii au fost nevoiţi să plece. Singura lor şansă de salvare era să găsească o altă planetă la bordul unei nave intacte. Trebuiau să se grăbească dacă nu voiau ca învingătorul să se debaraseze de ei odată pentru totdeauna. La bordul navei lor spaţiale, fugarii puteau să ajungă rapid în afara razei sale de acţiune datorită dilatării timpului (fenomenul a fost dovedit ştiinţific), care a jucat în favoarea lor.
Invingătorul nu vrea supravieţuitori. E de ajuns ca doar câţiva învinşi să ajungă într-un loc sigur pentru ca ei să pună bazele unei noi rase şi să se răzbune, într-o zi sau alta, pentru umilirea suferită. Dispunând de un arsenal bun de cunoştinţe în biologie moleculară, învinşii sunt în principiu în stare să facă să evolueze rapid viaţa primitivă pe planeta unde vor găsi refugiu.
Invinşii cunosc mentalitatea învingătorilor. Au acelaşi „spirit” şi dispun de acelaşi arsenal de cunoştinţe tehnice. Luptând cu timpul, ei se îndreaptă în cea mai mare viteză spre planeta cea mai apropiată. Şi poate că astfel, după bătălia din cosmos, învinşii şi-au găsit refugiu la douăzeci şi opt de mii de ani-lumină de centrul galaxiei, pe a treia planetă pornind de la soare, şi anume pe Pământ!
Oare planeta noastră albastră a oferit adăpost zeilor învinşi într-o bătălie cosmică? Dacă admitem o astfel de ipoteză, trebuie să vedem şi consecinţele. Poate că planeta originară a învinşilor prezenta condiţii de viaţă cel puţin asemănătoare cu cele de pe pământ. Asta ar însemna că ea să fie la aproximativ aceeaşi distanţă de soare ca şi Pământul, care probabil că avea oxigen în atmosferă şi o gravitaţie apropiată de cea a planetei noastre.
Cine ştie câte stele sunt pe cer?
Se admite în general că există o sută de miliarde de stele fixe în galaxia noastră. Dacă numai o stea din zece are un sistem plantar, asta ridică la zece miliarde numărul de sisteme planetare care gravitează în jurul unei stele fixe. Admiţând că nu există decât o singură planetă care gravitează în jurul acestor stele fixe, asta ar duce la zece miliarde de planete (în realitate mult mai multe, pentru că fiecare sistem solar numără neapărat mai multe planete). Dar să rămânem la cifra de numai zece miliarde şi să presupunem acum că o planetă din zece prezintă condiţii asemănătoare cu cele de pe Pământ. In acest caz, ajungem la cifra uriaşă de un miliard de planete ale căror condiţii ar fi apropiate de condiţiile de pe Pământ. Să admitem în continuare, pe baza acestei ultime cifre, că o planetă din zece prezintă condiţii de temperatură propice pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii, şi ne mai rămân încă o sută de milioane de planete posibile. Să mai reducem această cifră şi să spunem că numai o planetă din zece are o atmosferă formată din gaze nobile. Ajungem astfel la zece milioane de planete care ar putea reuni condiţii fizico-chimice favorabile vieţii organice!
Doctorul Hans F. Ebel, de la Heidelberg, scrie în eseul intitulat „Vieţi posibile în univers”:
Astronomii consideră că numai în Calea Lactee există câteva sute de milioane de planete locuibile.
Dacă se admite că viaţa inteligentă există pe milioane de alte planete, oare trebuie neapărat să admitem că a apărut mai devreme departe de noi şi că a atins pe unul dintre aştrii îndepărtaţi, în trecut, un nivel de evoluţie superior nivelului nostru? Sigur că nu. Nu e decât o ipoteză, dar e o ipoteză mai mult decât valabilă.
N-ar trebui să terminăm odată cu imaginea lui Adam, adevărată încoronare a Creaţiei? Nu pot să „dovedesc” superioritatea teoriei mele, dar nu există argumente nici pentru a se „dovedi” contrariul.
Ipoteza este următoarea:
Clanurile care s-au înfruntat în cosmos se aflau la un stadiu de dezvoltare tehnică aproape asemănător. Clanul învins a putut scăpa de la distrugerea totală fugind la bordul unei nave spaţiale şi căutându-şi refugiu pe o planetă care să prezinte condiţii apropiate sau asemănătoare cu planeta natală, învinşii au putut ajunge pe Pământ dar nu fusese înlăturat orice pericol, căci, în mod sigur, învingătorul avea să pună la bătaie toate mijloacele pentru a-i detecta şi nimici pe fugari. Trebuiau să dispară. Astronauţii s-au „îngropat”. Au fost construite galerii şi săli subterane, adevărate căi de comunicaţii subterane, cu puncte fortificate din loc în loc, unde s-au instalat în siguranţă şi unde au fost elaborate planurile de colonizare ale noii planete.
Mi se va spune că munţii de pământ şi de pietre extrase din subterane pe măsura avansării lucrărilor nu aveau cum să treacă neobservaţi şi că în felul acesta constructorii nu aveau cum să nu fie reperaţi. Obiecţia nu mi se pare valabilă. Acei astronauţi puteau să aibă o tehnică cel puţin la fel de elaborată ca a noastră. De ce n-ar fi avut o maşină de forat la temperatură înaltă?
Această maşină de forat este realizarea laboratoarelor de cercetări atomice din Los Alamos, Statele Unite.
Maşina respectivă nu are nimic de-a face cu cele de forat tradiţionale. Vârful de foraj este din oţel wolfram adus la o temperatură foarte înaltă. Astfel nu mai e nevoie să se elibereze terenul pe măsură ce se sapă, maşina de forat la temperatură înaltă topeşte solul prin care îşi croieşte drum. Materia este presată de pereţii tunelului şi rămâne lipită acolo răcindu-se. Prototipul acestei maşini de tip nou a străpuns aproape fără zgomot un strat de stâncă gros de patru metri. Se lucrează acum la punerea la punct a unei maşini de forat la temperatură înaltă acţionată de un mic reactor atomic, o maşină care va putea să pătrundă în pământ ca o cârtiţă. Scopul urmărit: „Străpungerea unei scoarţe terestre cu o grosime de vreo patruzeci de kilometri pentru prelevări din magma în fuziune”.
In această ordine de idei, nimic nu ne împiedică să credem că astronauţii au dispus, pentru construirea subteranelor, de mijloace tehnice foarte perfecţionate.
Pe lângă maşina de forat, ei se puteau servi foarte bine de raze electronice. Dintr-un catod cald sunt lăsaţi să „scape” electroni a căror cursă este accelerată sub influenţa câmpului magnetic dintre catod şi anod. Electronii „scăpaţi” sunt centralizaţi de un electrod de focalizare şi dau naştere unei raze. Această tehnică nu este produsul imaginaţiei mele.
Firma americană Westinghouse a pus la punct un generator de raze electronice care trebuie să permită astronauţilor moderni efectuarea unor lucrări de sudură în spaţiu. Dar raza electronică se pretează admirabil şi la lucrările de foraj. Nu-i rezistă nici roca cea mai dură. Sub acţiunea razei electronice şi a tensiunilor termice pe care le declanşează, rocile cele mai groase şi cele mai rezistente se sfărâmă.
Să fi deţinut constructorii tunelurilor o maşină care combina maşina de forat la temperatură înaltă şi tunul cu rază electronică? Orice e posibil. Dacă maşina de forat se blochează în straturi stâncoase deosebit de dure, atunci se apelează la tunul electronic pentru degajarea trecerii. In breşa creată astfel poate să pătrundă maşina de forat la temperatură înaltă. Vârful de forare topeşte masele stâncoase, pe care trunchiul puternic blindat al maşinii le lipeşte în trecere de pereţii puţurilor. Răcindu-se, aceste mase în fuziune vor forma o crustă de ceramică dură ca diamantul, care va acoperi totalitatea pereţilor galeriei şi o vor proteja de infiltrările de apă.
Am ajuns la formularea acestor supoziţii plecând chiar de la subteranele ecuadoriene şi peruviene.
Juan Moricz declară că mai ales galeriile lungi şi rectilinii prezintă acest înveliş de ceramică. In schimb, în marile săli pare că s-a folosit explozibilul. La intrarea tunelurilor se pot vedea stratificări cu grijă egalizate cu explozibil iar deschiderile pătrund în stâncă sub forma unor spărturi largi şi dreptunghiulare.
Planurile labirintului subteran au fost trasate cu cea mai mare grijă, după cum o dovedesc puţurile de aerisire, amenajate la intervale regulate, breşe dreptunghiulare şi verticale ale căror dimensiuni în secţiune variază între 1,80 m şi 3,10 m lungime şi 0,80 m lăţime. In subterane şi-au stabilit domiciliul stoluri de păsări asemănătoare cu şoimii. Intră şi ies tot timpul prin puţurile de aerisire şi mor frecvent în adâncurile labirintului.
Aici, în aceste hăuri inviolabile, după mulţi ani, când teama de represalii s-a diminuat, „zeii” au hotărât „să-l creeze pe om după imaginea lui”.
Popol-Vuh, textul sacru al indienilor quiche din marea familie maya, care trăia altădată în America Centrală, face aluzie la această „creaţie”:
Dar numele locului unde s-au dus Balam-Quitz, Balam-Acab şi Iqui-Balam era grota din Tuia, şase grote, şase prăpăstii. Cei numiţi tamub şi iloca s-au dus şi ei în acel loc unde ii chemaseră zeii lor… Zeii i-au lăsat să vină înapoi unii după alţii şi Hacaviţ a fost primul care s-a întors… Mahucutah s-a întors şi el, lăsându-şi zeul în urma lui. Şi Hacaviţ nu s-a ascuns în pădure, nu, Hacaviţ a pătruns într-un munte arid… ”
Şi mai este în Popol-Vuh acel pasaj deja citat, dar pe care ţin să-l reproduc aici în legătură cu cele prezentate:
Se spune despre ei că au fost creaţi şi formaţi şi că nu au avut tată, nici mamă; totuşi au fost numiţi oameni. Nu s-au născut din femeie, ci au fost aduşi pe lume de mâna creatorilor şi formatorilor; Alom şi Caholom înşişi nu au intervenit, ci au fost creaţi şi formaţi doar printr-un miracol şi prin magie…
O tăbliţă cu caractere cuneiforme din Nuppur, oraş care a fost sediul zeului sumerian Enlil în cursul celui de al III-lea mileniu î.e.n., spune următoarele despre geneza omului:
Atunci Lahar şi Ashman au fost formaţi în atelierele zeilor, în casa lor de Ia Duku…
Să fie oare absurd să vrei să descoperi coincidenţe între Popol-Vuh şi o inscripţie cuneiformă de la Nippur? In linie dreaptă sunt treisprezece mii de kilometri între teritoriile mayaşilor şi ţara celor două fluvii, patria vechilor sumerieni dintre Tigru şi Eufrat!
Dacă examinezi textele, eşti forţat să faci paralele şi chiar să descoperi coincidenţe între lumile culturale cele mai îndepărtate în aparenţă unele de altele.
Vechiul Testament, în special cele cinci Cărţi ale lui Moise conţin o masă de idei luate din domeniul cultural sumerian. Asta este un lucru bine cunoscut. Mai puţin cunoscute sunt punctele comune evidente sau ascunse dintre Vechiul Testament şi Popol-Vuh.

Iată câteva exemple:
Moise (I, 11, 1): Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte…
Popol-Vuh: Atunci au văzut răsăritul soarelui. Aveau o singură limbă. Nu adorau lemnul şi nici piatra…
Moise (II, 14, 21): Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, iar apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.
Popol-Vuh: Abia dacă băgară de scamă că treceau marea. Ei au trecut-o de parcă n-ar ti fost apă; au mers pe pietre. Din nisipul de pe fund ieşeau pietre rotunde şi pe aceste pietre au mers. Locul acela a fost numit nisipuri mişcătoare. Numele i-a fost dat de către cei care au trecut marea despărţită în două. Şi astfel au ajuns în partea cealaltă.
Moise (I, 9, 12): Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-1 fac între mine şi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci”.
Popol-Vuh: Asta vă va fi de marc ajutor când veţi vrea să mă chemaţi. Acesta este semnul legământului. Acum, totuşi, trebuie să vă părăsesc, cu inima grea…
Daniel (3, 21): Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins...
Daniel (3, 25): El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi şi nevătămaţi in mijlocul focului; şi chipul cclui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei”
Popol-Vuh: Şi atunci aceia au intrat in foc, în casa focului. înăuntru erau cărbuni aprinşi dar ei nu păţeau nimic. S-au arătat cu corpul nevătămat şi faţa senină în penumbră. S-ar fi dorit ca ei să moară în locurile pe unde au trecut. Dar acest lucru nu s-a întâmplat deloc. Şi cei din Xibalba au fost cuprinşi de o mare mirare.
Poate că cititorul se va întreba unde vreau să ajung când, legat de constructorii subteranelor din Ecuador, citez dintr-o inscripţie cuneiformă, din Vechiul Testament şi din Popol-Vuh. Intenţia mea este să sprijin cu argumente solide convingerea profundă conform căreia apariţia lui homo sapiens s-a datorat iniţiativei creatoare a unor inteligenţe extraterestre. Abia mult mai târziu, cu mult după intervenţia acestor zei în cursul natural al evoluţiei, după ce homo sapiens s-a împrăştiat pe toată suprafaţa globului terestru, abia atunci fapte noi şi locuri noi au remodelat faţa tradiţiei primordiale.
Dar ici şi colo, în cadrul celor mai îndepărtate civilizaţii din punct de vedere istoric şi geografic, se găseşte urma unuia şi aceluiaşi nucleu mitologic central, şi acest nucleu este actul creator.
Peste tot este vorba de cei care l-au creat pe om după înfăţişarea lui!
Se pun două întrebări:
1. Ce eveniment a declanşat procesul de hominizare?
2. De ce, dintre toate speciile de hominide existente, numai homo sapiens a devenit inteligent?
Există numeroase răspunsuri, dar nici unul dintre ele nu este cu adevărat satisfăcător. Cam cu un milion de ani în urmă, toate hominidele aveau un volum cerebral de aproximativ patru sute de centimetri cubi. Dacă variaţiile climatice le-au făcut pe maimuţe să coboare din copaci în cursul mileniilor, nu ştim de ce o anumită rasă de maimuţe ar fi coborât mai devreme decât o alta. In realitate, o singură rasă de maimuţe ;i părăsit copacii şi anume cea care a fost aleasă să dea corp lui homo sapiens. Şi să nu mi se spună că fabricarea uneltelor devenise necesară pentru supravieţuire! Daca  lucrurile ar fi stat aşa, atunci la ora actuală n-ar fi trebuii să mai existe nici o maimuţă.
„Trebuie neapărat să devii om ca să nu pieri: întreabă Oscar Kiss Maerth în cartea sa Inceputul era sfârşitul. Lui Maerth nu-i e teamă să pună câteva întrebări spinoase în legătură cu geneza omului:
Dacă teama de fiarele sălbatice şi nevoia de a se hrăni mai uşor au constrâns o rasă de maimuţe sa se sprijine pe picioarele din spate, cum se face ca nu s-au comportat in acelaşi fel toate maimuţele?
Toate maimuţele erau şi sunt esenţial vegetariene… Strămoşii omului erau la fel şi numai în urma procesului de hominizare au devenit carnivori… Se admite în general că a mânca carne este semnul unui progres spre un grad de inteligenţă mai ridicat şi al unei treceri la condiţii de existenţă mai bune. Mâncând carne, omul învaţă să se hrănească „mai bine” şi „mai uşor”. Să sperăm că lupii şi pisicile sălbatice vor fi de acord în această privinţă! Cum a facilitat mâncatul cărnii viaţa strămoşului omului? De când e mai uşor să ucizi o gazelă sau un bizon decât să culegi un fruct dintr-un copac? In câteva milioane de ani au existat mai multe perioade de ploi care au alternat cu perioade de secetă. In perioadele de secetă, maimuţele s-au retras în adâncul pădurilor şi putut astfel să trăiască menţinându-şi modul obişnuit de viaţă. De ce toate maimuţele mari au mimat această mişcare de retragere, cu excepţia celor care trebuiau să evolueze spre forma umană?

Teoria evoluţiei nu explică formidabilul salt inainte datorită căruia, la un moment dat, homo Mipiens se desprinde din familia hominidelor. Acest salt implică o dezvoltare bruscă a creierului. Homo sapiens se deosebeşte de „verii” lui prin anumite facultati; un anumit grad de tehnicitate, un interes deosebit pentru observarea cerului, simţul comunicării în interiorul comunităţii sociale.
Este un adevărat număr de mare echilibristică, care nu se potriveşte deloc cu încetineala evoluţiei filogenetice. Adică, o maimuţă antropoidă trece de azi pe mâine în stadiul de homo sapiens. O minune? Nu există minuni.
Unii pretind că inteligenţa s-ar fi manifestat deja în rândul celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului, în urmă cu aproximativ un milion de ani, şi că după aceea s-ar fi dezvoltat frumuşel sub influenţa benefică a a modului de viaţă în comun. Este un punct de vedere cu care nu sunt de acord.
Nu trăiesc toate mamiferele în grupuri, în cete, în turme? Nu se unesc, la nevoie, împotiva duşmanului comun? Şi totuşi au rămas animale. La ele nu s-a dezvoltat inteligenţa. Şi pe urmă mai e ceva. Un antropoid care fabrică unelte este neapărat un homo sapiens?
Descoperirile făcute de Leaky, directorul centrului naţional de cercetări paleontologice din Nairobi, dovedesc contrariul. Unele descoperiri făcute la Fort Ternan demonstrează că kenyapitccus wickcri fabrica unelte tăioase şi că homo habilis, în urmă cu două milioane de ani, se servea deja de unelte.
Leaky mai relatează şi faptul că Jean Godall a constatat, studiind cimpanzeii în mediul lor natural, că aceste rude îndepărtate ale omului fabricau şi se serveau de o mulţime de unelte rudimentare.
Cimpanzeii prezintă toate trăsăturile distinctive ale lui homo sapiens şi totuşi nimeni nu s-ar gândi să-i numească oameni, nici să le atribuie o inteligenţă umană.
Pe scurt, antropoidele fabrică şi se servesc de unelte, a căror prezenţă în trecutul cel mai îndepărtat  a fost pusă în evidenţă cât se poate de clar. In schimb, de foarte multă vreme nu mai există antropoide care adoră zei, pictează fresce, cântă, cunosc ce e ruşinea, cultivă prietenia şi îşi îngroapă morţii.
Şi am toate motivele să cred că n-ar fi existat nici azi fără mutaţia artificială survenită în urma intervenţiei (în cursul natural al evoluţiei) unor vizitatori veniţi de pe o planetă îndepărtată. Voi risca deci să pretind că homo sapiens este produsul unei mutaţii artificiale, a unei manipulări a codului genetic, opera vizitatorilor veniţi de pe o planetă îndepărtată – poate refugiaţi pe Pământ pentru a scăpa de mânia unui adversar mai puternic, care voia să-i nimicească după ce-i învinsese în cursul unei bătălii memorabile în spaţiu.

Provocarea Zeilor Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Zeii se împerecheau bucuros cu oamenii

Published by:

Nazca

Zeii‘ se împerecheau bucuros cu oamenii. Alte vehicule trecute în revistă. Un supravieţuitor al potopului povesteşte.

O sa continui sa prezint un alt capitol foarte important din cartea “Amintiri despre viitor!” scrisa  de Erich von Daniken.

Recunosc ca pe mine m-a fascinat si ma fascineaza aceasta carte. Din punctul meu de vedere trebuie sa existe in orice biblioteca.

„Zeii‘ se împerecheau bucuros cu oamenii. Alte vehicule trecute în revistă. Date privind forţele de acceleraţie. Prima relatare a celor observate dintr-o navă cosmică. Un supravieţuitor al potopului povesteşte. Ce înţelegem prin „adevăr“ ?

 Săpăturile întreprinse la începutul veacului nostru în zona dealului de la Kuiungik au scos la iveală douăspre­zece tăbliţe de lut care aparţinuseră bibliotecii regelui asirian Assurbanipal. Pe ele era consemnată, în graiul akkadienilor, o epopee eroică cu o mare putere de evo­care. Intre timp s-a mai găsit un al doilea exemplar, datind de pe vremea regelui Hammurabi.

Astăzi nu mai există nici un dubiu că versiunea originală a epopeii lui Ghilgameş a apărut la sumerieni, un popor misterios, a cărui origine a rămas necunoscută, dar de la care am moştenit un uimitor şir de numere şi cu­noştinţe astronomice la un nivel excepţional de înalt. Este evident că firul roşu al epopeii lui Ghilgameş merge paralel cu cartea întîi a Bibliei, Facerea.

Prima tăbliţă de lut de la Kuiungik ni-l înfăţişează pe Ghilgameş, erou slăvit, în chip de constructor al zidu­rilor care înconjurau cetatea Uruk. Despre ,,zeul cerului se mai poate citi că trăia într-un palat grandios, care dispunea pînă şi de hambare pentru grîne ; pe zidurile cetăţii stăteau necontenit de pază străjeri. Deoarece Ghil­gameş provenea din împreunarea unui ,,zeu“ cu un om» el era considerat două treimi „zeu“ şi o treime ,.om“. Cum pelerinii care vizitau cetatea Uruk nu mai văzuseră niciodată pînă atunci ceva asemănător ca forţă şi fru­museţe, ei priveau chipul său cu teamă şi uimire.

Cea de-a doua tăbliţă povesteşte că zeiţa cerului, Aruru, a creat şi un al doilea personaj, pe Enkidu, foarte amănunţit descris. Corpul lui era în întregime acoperit de păr, nu cunoştea nimic despre oameni şi despre ţara lui, drept veşmînt folosea blănurile, se hrănea cu ierburi de cîmp şi bea laolaltă cu animalele, din aceeaşi adăpă­toare, ba chiar se zbenguia în valuri împreună cu vieţui­toarele apelor.

Cînd Ghilgameş, regele cetăţii Uruk, a aflat de exis­tenţa acestei fiinţe primitive, a poruncit să i se ofere o femeie frumoasă pentru a-l smulge din tovărăşia anima­lelor, Sălbaticul Enkidu, care s-a lăsat prins (nu ni se spune dacă bucuros) în capcana pe care i-a întins-o re­gele, a petrecut şase zile şi şase nopţi cu o femeie tînără de o frumuseţe aproape dumnezeiască. Mica combinaţie urzită de rege dă de gîndit : într-o lume primitivă, ideea unei împerecheri a unui semizeu cu un semianimal nu pare deloc un lucru obişnuit.

O dată cu cea de-a treia tăbliţă revenim la fabulaţiile tradiţionale : un nor de praf purcede din depărtări, cerul începe să vuiască, pămîntul se cutremură şi, în cele din urmă, îşi face apariţia „Zeul soarelui, care-l înşfacă pe Enkidu în ghearele sale puternice şi, bătînd tare din aripi, îl ia cu el. Citim, nu fără surprindere, că Enkidu îşi simţea trupul parcă acoperit cu plumb, greu ca o stîncă.

Povestitorii din vechime nu sufereau, desigur, de lipsă de imaginaţie ; la rîndul lor, traducătorii şi copiştii au mai îmbogăţit şi ei povestea originală cu aportul lor per­sonal. De unde puteau şti însă cronicarii din antichitate că un corp supus unei anumite acceleraţii devine greu ca plumbul ? Nouă ne sînt cunoscute legile gravitaţiei şi ale acceleraţiei. Ştim să calculăm cu precizie presiunea care-l împinge pe cosmonaut în scaunul său în momentul startului rachetei.

Dar cum i-a venit oare străvechiului cronicar tocmai această idee ?

Cea de-a cincea tăbliţă relatează cum au pornit Ghil­gameş şi Enkidu împreună să facă o vizită la lăcaşul ,,zeilor“. Ei au văzut de la mare depărtare strălucind turnul în care locuia zeiţa Irninis. Săgeţile şi celelalte proiectile pe care, ca nişte călători prevăzători, le-au aruncat asupra paznicilor au rămas fără efect, deoarece toate au ricoşat cînd i-au atins. Cînd, în cele din urmă, au ajuns pe meleagurile interzise oamenilor, o voce puternică i-a oprit:

„Intoarceţi-vă de unde aţi venit ! Nici unui muritor nu-i este îngăduit să păşească pe muntele sacru, unde trăiesc zeii. Acela care-i priveşte pe zei în faţă trebuie să piară ! “

„Faţa mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască..citim în Ieşirea.

A şaptea tăbliţă cuprinde prima călătorie în spaţiu relatată de un martor ocular. După ce a zburat patru ore în ghearele de fier ale unui vultur, Enkidu începe să-şi împărtăşească impresiile. Iată textul relatării sale :

„El îmi spuse : «Uită-te în jos, spre Pămînt! Cum arată ? Priveşte marea ! Cum ţi se pare ?» Iar Pămîntul ,era ca un munte şi marea ca o băltoacă. Şi el îşi reluă zborul în sus timp de. patru ore şi-mi zise : «Uită-te în jos, spre Pămînt ! Cum arată ? Priveşte marea ! Cum ţi se pare ?» Iar Pămîntul era cît o grădină şi marea ca apa care curge printr-o grădină. Din nou îşi reluă zborul şi onai sus timp de alte patru ore şi-mi spuse iar : «Uită-te în jos, spre Pămînt ! Cum arată ? Priveşte marea ‘ Cum ţi se pare ?» Iar Pămîntul arăta ca o eoleaşă şi marea cît o adăpătoare.

Legenda pretinde, aşadar, că o fiinţă ar fi văzut cîndva globul pămîntesc de la mare înălţime ! Descrierea este prea exactă pentru a putea fi produsul exclusiv al fan­teziei ! Cine ar fi putut să ofere informaţii conform că­rora Pămîntul văzut „de sus“ seamănă cu o eoleaşă, iar marea cu o adăpătoare atîta timp cît nu există nici o re­prezentare a globului văzut ,,de sus“ ? Pentru că, privit de la mare altitudine, Pămîntul se prezintă într-adevăr ca un niozaic de uscat şi de ape.

Cînd aceeaşi tăbliţă se referă la o uşă care vorbeşte asemenea unei fiinţe, recunoaştem fără a sta pe gînduri în straniul obiect un difuzor.

A opta tăbliţă descrie moar­tea lui Enkidu — cel care a văzut, pare-se, Pămîntul de la o înălţime considerabilă  răpus de o boală atît de misterioasă, încît Ghilgameş se întreabă dacă el nu a fost cumva otrăvit de răsuflarea veninoasă a vreunui animal ceresc. Cum de s-o fi înfiripat in mintea lui Ghilgameş bănuiala că răsuflarea unei fiare cereşti ar fi putut pro­voca o boală incurabilă şi mortală ?

A noua tăbliţă ne relatează cum l-a jelit Ghilgameş pe prietenul său Enkidu şi cum, stăpînit de gindul că şi el ar putea fi doborît de aceeaşi boală, se hotărăşte să întreprindă o lungă călătorie pînă la sălaşul zeilor. Tă­bliţa povesteşte cum a ajuns Ghilgameş pînă la doi munţi care susţineau bolta cerească şi între care se arcuia Poarta Soarelui. Dinaintea ei este întîmpinat de nişte uriaşi, care, după discuţii îndelungate, îl lasă să treacă, el fiind pe trei sferturi zeu. In cele din urmă, descoperă grădina zeilor, dincolo de care se află marea nesfîrşită. De-a lungul drumului, zeii îl avertizează în două rînduri pe eroul nostru :

„încotro te îndrepţi tu, Ghilgameş ? Viaţa pe oare o cauţi n-o vei găsi. Atunci cînd zeii au creat oamenii, au hărăzit acestora moartea, păstrînd viaţa veşnică pen­tru ei.

Ghilgameş nu se lasă însă impresionat. In pofida tu­turor primejdiilor, el vrea să ajungă pînă la Utnapiştim, străbunul oamenilor. Dar Utnapiştim trăia dincolo de marea cea mare şi nici o cale nu ducea pînă la el. Pînă acolo zbura doar Zeul soarelui. Infruntînd fel de fel de primejdii, Ghilgameş străbate marea, astfel că cea de-a unsprezecea tăbliţă evocă întîlnirea sa cu Utnapiştim.

Eroul găseşte înfăţişarea părintelui omenirii prea pu­ţin deosebită de a lui, ba socoate chiar că se aseamănă între ei precum tatăl cu fiul său. Utnapiştim îi povesteşte lui Ghilgameş trecutul său şi, lucru curios, îi vorbeşte la persoana întîi singular.

Spre uimirea noastră, părintele oamenilor descrie un tablou amănunţit şi plastic al potopului : „Zeii, arată el, l-au prevenit cu multă vreme înainte de izbucnirea nă­pastei şi i-au poruncit să construiască o corabie pe care să-şi afle adăpost femeile şi copiii, rudele sale, precum şi meşteşugari de tot felul. Evocarea potopului, a întuneri­cului care s-a abătut peste Pămînt, a apelor în creştere, a deznădejdii oamenilor pe care nu a putut să-i ia cu el constituie şi astăzi un text de o mare forţă emotivă. Regăsim aici, ca şi în versiunea biblică despre Noe, poves­tea corbului şi a porumbelului trimişi de pe corabie in recunoaştere, iar cînd, în cele din urmă, apele au scăzut, corabia, aidoma celei din Biblie, s-a oprit intr-un vîrf de munte. Cele două versiuni ale potopului, cea din epo­peea lui Ghilgameş şi consemnarea biblică, corespund incontestabil de la un capăt la altul, fapt pe care nu-l tăgăduieşte nici un cercetător. Paralelele captivează, deoa­rece avem de-a face cu semne prevestitoare diferite şi „zei’1 diferiţi. In timp ce versiunea biblică -a potopului pare a fi, prin forma ei, o repovestire, aceea a lui Utnapiştim — prezentată la persoana întîi singular — dă impresia re­latării unui supravieţuitor, deci a unui martor ocular al evenimentelor.

Faptul că această catastrofă- potopul- a avut loc cu adevărat acum cateva milenii în Orientul antic este atestat în mod neîndoielnic. Vechile texte cuneiforme ba- biloniene dau chiar indicaţii precise privind locul unde ar trebui să se afle vestigiile corăbiei lui Noe. De altfel, la sud de Muntele Ararat s-au găsit trei bucăţi de lemn care ar putea să constituie indicii ale locului în care a acostat arca. Şansele de a se descoperi urme materiale ale unei corăbii construite probabil din lemn cu 6 000 de ani înainte sînt, de altfel, minime.

Epopeea lui Ghilgameş nu este alcătuită numai din relatări despre timpuri pe atunci deja îndepărtate, ci abundă şi în evocări utopice care nu puteau fi născocite de nici o persoană cultă in perioada elaborării tăbliţelor, şi cu atît mai puţin adăugate de traducătorii şi copiştii care au trudit asupra lor în secolele următoare. Prezumţia se întemeiază tocmai pe faptele evocate, a căror inter­pretare ne obligă să afirmăm că ele trebuie să fi fost efectiv cunoscute de autorii epopeii.

Dar poate că, în această beznă, noi ipoteze ar putea să aducă puţină lumină ? Este cumva posibil ca acţiunea epopeii nici să nu se fi desfăşurat în Orientul antic, ci în regiunea Tiahuanaco ? Este oare de neconceput ca urmaşi ai lui Ghilgameş să fi venit din America de Sud aducînd cu ei această legendă ? Un răspuns afirmativ ar putea explica referirile la Poarta Soarelui şi la străbaterea ma­rii şi, totodată, brusca apariţie a civilizaţiei sumeriene, întrucât este bine cunoscut faptul că toate operele ulterior create în Babilon îşi au originea în civilizaţia sumeriană, îndoielnic, cultura superioară a Egiptului dispunea de biblioteci în care vechile secrete erau păstrate, învăţate, însuşite şi transcrise. Ne amintim că Moise, care a crescut la curtea faraonului, a avut mai mult ea sigur acces la venerabilele incinte ale bibliotecilor. Insuşindu-şi uşor cu­noştinţele tăinuite, deveni un iniţiat, care se presupune că a scris personal cinci dintre cărţile ce-i sînt. atribuite, deşi a rămas pînă azi o enigmă limba în care au putut fi sorise aceste texte.

Să admitem deci că epopeea lui Ghilgameş a ajuns din Sumer, prin intermediul asirienilor şi babilonienilor, în Egipt. Aici ar fi descoperit-o şi adaptat-o scopurilor sale tînărul Moise. în această ipoteză, versiunea originală a relatării potopului nu ar fi cea din Biblie, ci aceea din textul sumerian…

De ce nu ne-am putea pune asemenea întrebări ? Nouă ni se pare că metoda clasică de cercetare a istoriei civi­lizaţiilor dispărute a ajuns într-un impas şi ca atare nu poate duce la rezultate cu adevărat incontestabile. Fiind prea strîns legată de „schema-model“, ea nu mai lasă nici un loc imaginaţiei şi speculaţiilor, singurele capa­bile să dea un impuls creator.

Caracterul sacru şi inviolabil al cărţilor Bibliei a îm­piedicat în multe cazuri desfăşurarea cercetărilor privi­toare la vechiul Orient. Biblia era tabu şi nimeni nu îndrăznea să pună cea mai mică întrebare sau să exprime cea mai mică îndoială în legătură cu ea. Istoricii secolului al XlX-lea şi cei de la începutul celui de-al XX-lea, deşi consideraţi atît de luminaţi, au rămas tributari aceloraşi prejudecăţi milenare numai pentru că drumul care ducea la trecut punea implicit sub semnul întrebării exactitatea unor afirmaţii biblice. Totuşi, chiar şi un creştin fanatio ar fi putut observa că numeroase relatări ale Vechiului testament sînt în flagrantă contradicţie cu imaginea unui Dumnezeu drept, atotputernic şi omniprezent ! Şi tocmai acela care ar dori să păstreze intangibile dogmele cre­dinţei biblice trebuie sau ar trebui să manifeste interes pentru a lămuri rine l-a instruit pe omul din antichitate, cine a alcătuit primele coduri de viaţă socială, cine i-a transmis normele elementare de igienă şi cine a nimicit grupurile umane considerate depravate.

Cît despre a pretinde că Dumnezeul acesta pe care nu ni-l putem închipui se deplasează cu ajutorul unor vehicule pe roţi şi prevăzute cu aripi, se împerechează cu femei primitive, dar se teme să-şi arate faţa, toate acestea ni se par — atîta vreme cît nu pot fi dovedite — nişte bazaconii. Afirmaţia teologilor că Dumnezeu este înţelept, fără ca noi să putem bănui în ce chip se va în­făţişa oamenilor şi cum anume va face din poporul său un popor smerit, nu se află in sfera preocupărilor noastre şi ca atare nu ne propunem s-o lămurim. Unii se mărgi­nesc doar să refuze a privi realitatea în faţă. Dar viitorul îngustează tot mai mult aria de preocupări faţă de trecut. In aproximativ 12 ani, oamenii vor pune piciorul pe Marte. Dacă se va găsi acolo fie numai o singură con­strucţie antică, de mult părăsită, un singur obiect, o sin­gură pictură rupestră, atestînd că fiinţe inteligente au trăit cîndva acolo, va fi de ajuns pentru ca temeliile reli­giei noastre să fie puse sub semnul întrebării, iar cele ale istoriei noastre să fie răsturnate. O singură desco­perire de acest fel este suficientă pentru ca istoria ome­nirii să cunoască cea mai profundă răsturnare şi revi­zuire.

Dar să revenim la ipoteza pe care am formulat-o despre trecutul utopic al omenirii. Pînă în prezent, re­constituirea ne-ar oferi următorul tablou :

într-un trecut foarte îndepărtat, greu de precizat în timp, o navă spaţială străină descoperă planeta noastră. Echipajul stabileşte imediat că Pămîntul întruneşte toate condiţiile pentru geneza unor fiinţe dotate cu inteligenţă. Fireşte, „omul“ acelor vremuri încă nu era homo sapiens, ci altceva… Cosmonauţii străini fecundează artificial unele exemplare feminine din această specie, le cufundă — după cum spun străvechile legende — într-un somn adîno şi se întorc spre locurile de unde au venit. Cîteva milenii mai tîrziu se reîntorc şi găsesc cîteva exemplare de homo sapiens. Repetă experienţa înnobilării de cîteva ori, pînă cînd realizează, în fine, o fiinţă înzestrată cu suficientă inteligenţă spre a-i putea împărtăşi normele vieţii so­ciale. Pentru a evita pericolul unei involuţii, dat fiind că omul nu depăşise încă starea de sălbăticie şi ar fi putut chiar să se împerecheze cu animalele, cosmonauţii nimi­cesc exemplarele mai puţin reuşite sau le iau cu ei pentru a popula alte continente. Astfel iau naştere primele co­munităţi umane şi apar primele manifestări de îndemî- nare în muncă. Se dezvoltă meşteşuguri rudimentare, se împodobesc cu desene pereţii stîncilor şi ai grotelor, se inventează olăritul şi sînt construite primele locuinţe.

Primii oameni manifestă pentru cosmonauţii străini un respect nemărginit. Deoarece îi văd coborînd de undeva şi dispărînd după aceea nu se ştie unde, îi iau drept „zei“. Dintr-un motiv încă nelămurit, zeii se arată mai departe interesaţi în transmiterea cunoştinţelor lor. îşi ocrotesc învăţăceii, se arată dornici să–i apere de primejdii şi să-i ţină departe de nelegiuiri. Ei doresc să obţină — fie şi cu forţa — o dezvoltare pozitivă a colectivităţii umane. Progeniturile nereuşite sînt lichidate, urmărindu-se, în schimb, ca ceilalţi să beneficieze de condiţiile propice unei societăţi capabile să se dezvolte.

Evident, speculaţia noastră se aseamănă cu o ţesătură din a cărei urzeală rară ies la iveală multe goluri. Se va spune : „lipsesc dovezile !“ Dar viitorul va arăta cîte dintre golurile urzelii pot fi umplute. Cartea de faţă nu face altceva decît să dezvolte o ipoteză plecînd de la diverse speculaţii, ca atare ea nu trebuie nicidecum să fie „adevărată“. Totuşi, în comparaţie cu teoriile de pe urma cărora unele religii trăiesc netulburate la adăpostul unor tabu-uri, vrem şi noi să pretindem pentru ipoteza noastră un procent numai de verosimilitate.

Ar fi, totuşi, bine poate să spunem fie şi numai o vorbă despre conceptul de „adevăr. Adeptul neclintit al unei religii are convingerea că este singurul deţinător al „adevărului. Nu este cazul numai cu creştinii, ci în aceeaşi măsură cu adepţii celorlalte religii, mai mult sau mai puţin răspîndite. Teozofii, teologii şi filozofii au re­flectat la doctrina lor, la dascălul lor şi la învăţătura sa şi sînt convinşi că au ajuns la cunoaşterea „adevărului. Bineînţeles, fiecare religie îşi are istoria ei, deţine pro­misiuni primite de la Dumnezeu, a încheiat cu Dumne­zeu legăminte despre care au propovăduit profeţii şl înţelepţii săi… Dovezile cu privire la „adevăr“ izvorăsc întotdeauna din doctrina esenţială a fiecărei religii. De aici rezultă faptul că gîndim şi credem în spiritul unei concepţii viciate, în care sîntem educaţi încă din copi­lărie. Fiecare generaţie a trăit .şi trăieşte cu convingerea că este singura care deţine „adevărul”.

Fiind ceva mai modeşti, noi considerăm că nu poţi poseda „adevărul. In cel mai bun caz poţi să crezi în el. Acela care caută efectiv adevărul nu poate şi n-are drep­tul să-l caute exclusiv sub semnul şi în cadrul propriei sale religii. Care este în fond scopul şi ţinta vieţii ? Să crezi în „adevăr sau să-l cauţi ? în Mesopotamia există elemente materiale care demonstrează că, din punct de vedere arheologic, unele fapte din Vechiul testament ar fi reale. Ele nu pot fi, totuşi, luate drept dovezi în favoa­rea „adevărului religiei respective. Dacă pe undeva sînt dezgropate oraşe străvechi, sate, fîntîni sau inscripţii, aceste descoperiri fac lumină doar în ceea ce priveşte istoria poporului care a trăit acolo. Dar ele nu demon­strează nicidecum că Dumnezeul acelui popor este sin­gurul şi adevăratul Dumnezeu, şi nu vreun cosmonaut!

Săpăturile arheologice întreprinse în cele patru zări ale lumii atestă veracitatea anumitor legende străvechi. Cu toate acestea, nici unui adept al creştinismului nu i-ar trece prin minte să recunoască, pornind de la desco­peririle arheologice din Peru, pe zeul preincaşilor drept adevăratul Dumnezeu. Punctul nostru de vedere este limpede : totul este mit sau,’dacă vreţi, istoria trăită de un popor. Nici mai mult, nici mai puţin. Dar aceasta, după părerea noastră, este foarte mult.

In concluzie, cel care porneşte efectiv în căutarea adevărului nu are dreptul să respingă ipoteze noi sau îndrăzneţe, dar nedovedite, numai pentru că ele nu se potrivesc felului său de a gîndi sau a crede. Acum o sută de ani, nici nu era vorba măcar de navigaţia spaţială. Străbunii noştri nu aveau deci nici un motiv să se în­trebe dacă cumva strămoşii noştri îndepărtaţi au fost sau nu vizitaţi de fiinţe extraterestre. Să admitem un moment ideea înspăimîntătoare şi totuşi, din păcate, l»l,’ilizibilă că civilizaţia noastră ar fi distrusă într-un război atomic. Făcînd săpături, nişte arheologi ar desco­peri după 5 000 de ani rămăşiţele statuii Libertăţii de la New York. Folosind actualul model de gîndire, arheologii de mîine vor trage în mod obligatoriu concluzia că este vorba de o divinitate necunoscută, o zeiţă a focului (din cauza torţei) sau poate o zeitate a Soarelui (din cauza razelor care înconjură capul statuii). Că ar putea fi pur şi simplu vorba de o statuie a Libertăţii, nici prin gînd nu i-ar trece cuiva care raţionează conform schemei de gîndire actuale.

Calea care duce spre trecut nu mai poate fi îngrădită cu dogme.

Dacă am apucat cu adevărat calea anevoioasă a cău­tării adevărului, să părăsim cu curaj drumurile bătătorite de pînă acum şi să punem sub semnul întrebării tot ce am considerat drept şi adevărat. Nu ne mai putem per­mite să închidem ochii şi să ne astupăm urechile, pe mo­tiv că noile idei ar fi erezii şi absurdităţi.

De altfel, acum cincizeci de ani nu era oare o absur­ditate să-ţi închipui că omul va păşi într-o zi pe Lună ?…

intamplari autentice relatate in biblie

mai multe articole in Top Secret

 

 

 

Top Secret

Craniul hoinar

Published by:

fenomen poltergeist

Craniul hoinar- aventuri paranormale.

Cu câţiva ani în urmă, domnul de Hixe aflat în situl arheologic de lângă Cevennes, se plimba pe câmp, nu departe de un sat (pe care-l numim Saint-Untel). El se plimba, privind câţiva copii care alergau şi se amuzau, când o mică fetiţă se impiedică şi cazu până la jumătatea corpului ei într-o groapă, strigând. Prietenul nostru s-a grăbit şi a apucat fetiţa, retrăgând-o din această gaura care, din nenorocire, tocmai se deschisese sub paşii ei. Căci sus numita groapă nu se găsea acolo cu câteva clipe mai inainte. Solul se surpase, cedând sub picioruşele copilului. Micuţa, plângând, a dispărut către sat impreună cu camarazii si şi domnul de Hixe a îngenuncheat la marginea unui orificiu de  cca 50  de centimetri lărgime. Lanterna de buzunar l-a ajutat,  curând, să descopere un spectacol macabru: într-un fel de cripta, ca o pivniţă, se ridica o piramidă de cranii! Care era originea acestui osuar? Mai târziu va fi timp să facem cercetări istorice. Prietenul meu s-a aplecat, a apucat craniul care încorona piramida şi a ajuns -nu fară eforturi- să apuce un al doilea craniu si a introdus cele două relicve macabre în rucsacul sau tirolez… şi  s-a îndepărtat de acel loc căci nu se îndoia că acei copii, dupa accidentul din care scăpase fetiţa, urmau să dea alarma în sat.

De fapt, preotul, primarul şi ciţiva oameni au venit sa inspecteze locul, şi, cu o grabă surprinzătoare, preotul a obtinut acordul celorlalţi de a acoperi osuarul cu o dală grea de ciment in zilele care urmau.

Domnul de Hix, revenit în Midi a pus cele două cranii pe o etajeră într-o cameră a castelului…pentru a constata la sfârşitul unui anumit timp că unul dintre cele două cranii avea tendinţa să se mişte. De exemplu, plasat la zece centimetri de extremitatea dreaptă a etajerei, îl regăsea la mijloc! Celălalt, în schimb, rămânea “liniştit”. Cercetările întreprinse ulterior au permis prietenului nostru să reconstituie unul dintre episoadele sângeroase ale războaielor religioase care se derulaseră în “satul cu osuarul”. După lupte crâncene, supravieţuitorii garnizoanei protestante fuseseră luaţi prizonieri de către catolici. Aceştia din urmă, plini de iubire pentru aproapele lor, îl legaseră pe ofiţerul protestant de un arbore şi, sub ochii lui îngroziţi, îl forţaseră să asiste la supliciul oamenilor săi. Nefericiţii au fost decapitaţi şi capetele lor au fost stivuite într-un fel de pivniţă-cisternă, formând b aproape veritabilă piramidă de cranii. Când ultimul protestant a fost astfel asasinat, ofiţerul, martor forţat la oribilul masacru al tovarăşilor , a fost la rîndul lui şi el decapitat; capul acestuia a fost depus In vârful piramidei, pivniţa a fost acoperită şi acest osuar a fost uitat. Nu mai existau de fapt, supravieţuitori în acest sat: ca buni iustini, învingătorii masacraseră barbaţi, femei şi copii, bineînţeles cu binecuvântarea autorităţilor ecleziastice.

Cu greu ne-am putea imagina chinurile groaznice pe care a trebuit să le îndure ofiţerul, văzându-şi tovarăşii de arme pierind sub ochii săi, în mod sălbatic decapitaţi în hohotele de râs ale soldatilor şi tămâierile paracliserului de serviciu. (Suntem de acord, protestanţii n-au fost nici ei prea blânzi, în aceste războaie religioasc sângeroase. Dar cine a început? Cine, de la început, a aratat o intoleranţă scandaloasă şi primul a scos sabia?).

Imaginaţi-vă doza de ură înspăimîntătoare pe care a acumulat-o acest nefericit, asistând la un asemenea supliciu. Putem atunci intelege cât de mare este “remanenţa” psihică, rămasă ataşată de craniul său, cel pe care domnul de Hixe îl luase din vârful piramidei!

Că o relicvă “încărcată” este sediul fenomenului de poltergeist, după ce a fost sustrasă din locul său de repaus, nu trebuie să ne surprindă.

Să sărim peste câţiva ani.

Il regăsim pe castelanul nostru cu câţiva dintre cercetătorii domeniului realităţilor paralele şi o tânără femeie cu predispoziţii pentru mediumitate. Toţi erau reuniţi în biblioteca castelului. Pe o etajeră, cele două cranii. S-au aşezat în jurul unei mese şi şedinţa de spiritism a început. S-au auzit bătăi, apoi s-a perceput o uşoară zgâriere venind de le etajeră: “Craniul hoinar” avansa sacadat! Va cădea! Domnul de Hixe a întrerupt şedinţa, pentru a pune la locul său craniul care, puţin după aceasta, şi-a reînceput mişcările. A fost reaşezat încă o dată, şi şedinţa s-a reluat. Craniul avansa şi oscila pe marginea etajerei. Şedinţa a fost abandonată, masa părăsită iar castelanul a mers cu calm să pună craniul la loc acolo unde stătea “cuminte” la început.

Un scârţâit pe parchet, şi gazdele s-au întors pentru a vedea masa ridicându-se, clătinându-se pe două picioare şi căzând spre tânăra fată! Castelanul şi ai lui s-au grăbit şi au apucat masa exact în momentul în care era gata să-l lovească cu violenţă pe medium care, înnebunită, căzuse pe divan.

De ce această masă s-a năpustit în acest fel asupra tinerei fete? Nu s-ar putea spune ce entitate a craniului “a acţionat” asupra mesei, pentru a o forţa să “agreseze” mediumul?

Domnul de Hixe perplex, o întreba pe tânăra fată. Nu, niciodată un lucru asemănător nu se produsese în cursul şedinţelor la care ea participase. Tot vorbind, ea a sfârşit prin a face o aluzie la localitatea, leagănul familiei sale: satul Saint Untel Untel şi castelanul şi-a ridicat sprâncenele, aruncând mecanic o privire craniului.

Saint-Untel! Exact din acel loc, erau originari şeful catolic si majoritatea bărbaţilor sadici care trăiseră în regiune. Acea trupa în virtutea “acţiunilor” ei ajunsese în satul în care se produsese  execuţia masivă a protestanţilor sub ochii ofiţerului legat de copac.

Oare strămoşii tinerei fete fuseseră înrolaţi în trupele catolice? Participaseră ei la decapitarea nefericiţilor şi la execuţia finală a şefului lor? Mediumul nu ştia nimic, dar acest lucru îi părea posibil dar nu sigur şi am putea atunci să ne întrebam dacă entitatea acestui craniu nu fusese la rândul ei sigură, căutând să localizeze ura sa. Din masa supusă acţiunii psihochinetice -contra acestei descendenţe a celor care îi omorâseră atât de sălbatic pe tovarăşii lui de arme înainte de al decapita pe el însuşi!

Este o ipoteză. Dar toate aceste fapte care se înlănţuie, care par că se “lipesc” unele de altele, nu sunt tulburătoare?

O figură de stil poetică afirmă că “iubirea este mai puternică decât moartea”. De ce n-ar fi acest lucru posibil şi pentru ură?

Mai multe articole in Top Secret