Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: cronica misterelor

Top Secret

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

Published by:

cosmonauti legende indiene

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

De la punctul cel mai sudic al Siciliei şi până la Ilammerfest, oraşul cel mai nordic al Europei, survolezi opt ţări pe un traseu de patru mii de kilometri. De la Moscova până în sudul Yemenului, un alt traseu aerian de aproximativ patru mii de kilometri, survolezi şapte. Dar dacă te deplasezi cu avionul de la Cacipore la Rio Grande – ceea ce reprezintă un zbor nord-sud de vreo patru mii cinci sute de kilometri – treci pe deasupra unei singure ţări: Brazilia.
De la est până la vest la fel, de la frontiera peruviană la Recife, pe malul Atlanticului, un singur teritoriu, o singură ţară: Brazilia. Având o suprafaţă de 8 511 965 km2, gigantul sud-american nu e depăşit- din punct de vedere al întinderii – decât de alte patru ţări: URSS, China, Statele Unite şi Canada.
Această ţară imensă este o mină inepuizabilă de enigme arheologice.
Un pilot al companiei aeriene VASP zăreşte în cursul unui zbor „obişnuit” un turn, un sat sau nişte ruine care nu figurează pe hartă, localizează poziţia geografică respectivă şi-şi informează şefii. După aceea, când se trece din nou prin acel loc peste câteva zile, pentru a se verifica indicaţiile, există toate şansele să nu se mai zărească nimic. Un incendiu în pădure, un vânt favorabil sau condiţii atmosferice excepţionale au putut „degaja” o zonă necunoscută până atunci. Dar jungla şi-a reluat drepturile după câteva zile.
In mod paradoxal – în ciuda dificultăţilor de acces – în Brazilia se fac zilnic descoperiri extraordinare referitoare Ia trecutul îndepărtat al omenirii. Numai că, din păcate, aceste descoperiri nu sunt decât rareori „exploatate”.
In ceea ce priveşte arheologia, multe dintre descoperiri sunt făcute de geniştii armatei în timpul construirii unor drumuri prin care guvernul brazilian vrea să „reducă” distanţele şi să facă posibile comunicaţiile. Nu se va şti niciodată câte situri au fost îngropate pentru totdeauna sub pământul cărat la marginea acestor căi de comunicaţii, construite cu mare osteneală prin teritorii cu acces foarte dificil.

In Brazilia toată lumea e pasionată de arheologie. Dar arheologii profesionişti sunt rari.

Nicăieri în lume nu există asemenea bogăţii arheologice şi nicăieri în lume nu e mai greu să organizezi o expediţie în toată regula, atât din cauza naturii terenului cât şi din lipsa creditelor.
Astfel se poate spune că, în general, descoperirile au rămas în seama amatorilor luminaţi care îşi conduc cercetările singuri, pe propria cheltuială. Dintre aceştia se cuvine să-l cităm mai ales pe austriacul Ludwig Schwennhagen, care a fost profesor de filozofie şi a trăit multă vreme la Teresina, capitala statului Piaui, în extremitatea de nord a Braziliei. In cartea sa intitulată Antiga Historia do Brasil, Schwennhagen studiază, pentru prima dată, situl misterios Sete Cidades.
Am ajuns în Brazilia la invitaţia guvernatorului statului Piaui, pentru a vizita acest sit faimos.
– Unde se află aceste Sete Cidades? l-am întrebat eu pe doctorul Branco.
– La trei mii de kilometri nord de Teresina, între oraşul Piripiri şi Rio Longe. Putem fi acolo poimâine.

civilizatii extraterestreDe la Teresina ajungi la Piripiri pe un drum de o sută şaizeci de kilometri care trece prin junglă. Deşi te afli doar puţin mai jos de ecuator, clima este suportabilă datorită unei uşoare brize marine care bate dinspre coasta aflată la vreo trei sute de kilometri de acolo. De la Piripiri ajungi la Sete Cidades pe un drum de pământ de şaisprezece kilometri accesibil vehiculelor pentru orice teren. Şi te pomeneşti brusc în faţa primelor ruine (fig. 33).
Dar se poate vorbi de ruine? Nu există cu adevărat vestigiile unor edificii, nici monoliţi cu forme bine conturate, despre care s-ar putea spune cu certitudine că au fost ciopliţi de mâna omului, ca pe platourile înalte de la Tiahuanaco. Nu poţi recunoaşte- chiar dacă ai căuta bine şi ai face un efort de imaginaţie – urme de trepte, de scări, de străzi, de case.

Sete Cidades este un vast peisaj haotic, un sit care probabil că a fost distrus de foc precum biblica Gomora. Piatra a fost literalmente trăsnită de o putere apocaliptică.
Nimeni nu a făcut aici săpături arheologice.
Niciodată ştiinţa nu s-a ocupat de acest sit pentru a încerca să dezlege enigma cataclismului care probabil că a avut loc cândva în noaptea timpurilor.
Spre cer se ridică mase de piatră cu forme ciudate, asemenea unor mari puncte de întrebare.
Ghidul – un om cu formaţie ştiinţifică – care mi-a fost repartizat obligatoriu de guvernatorul statului, îmi spune că peisajul „chinuit” de la Sete Cidades se formase în mod natural prin depozite glaciare. Eu însă nu pot să cred într-o astfel de interpretare. Gheţarii lasă în retragerea lor urme uşor de recunoscut care aici nu există deloc.
Sete Cidades se află în interiorul unui cerc cu un diametru de aproximativ douăzeci de kilometri. O altă interpretare spune că acest loc a fost pe vremuri un golf şi cele „şapte cetăţi” ar fi resturile unei coaste erodate apoi modelate, după retragerea apelor, de vânt şi de variaţiile de temperatură.
Mi-ar fi greu să dovedesc contrariul.
De altfel, natura a demonstrat în multe locuri că are o imaginaţe bogată şi capacităţi creatoare. Am putut să mă conving de asta admirând Valea Morţii din Statele Unite, catedralele de sare din Columbia, cuveta de granit boliviană şi fanteziile arhitectonice la care s-a dedat pe coasta Mării Moarte.
Numai că, dintr-un motiv obscur, Sete Cidades nu mi se pare rodul unor astfel de jocuri.
Pe harta „administrativă” a locului se pot recunoaşte cu claritate şapte zone de „ruine”. Efectul întâmplării? Fantezie naturală? îmi vine greu să cred că o ordine atât de „strictă” poate să fie rezultatul unui joc al forţelor naturale. In spatele acestui haos, rămâne perceptibil un plan.
Şi pe urmă există câteva detalii care uimesc. Astfel, acele scurgeri de metal care ies dintre pietrele stivuite şi care se întind de-a lungul pereţilor în dâre lungi şi ruginite. Această particularitate este prea frecventă în siturile „haotice” de tip Sete Cidades pentru a putea fi atribuită întâmplării. Este posibil ca geologii să fie în măsură să dea o explicaţie plauzibilă formării „carapacei de broască ţestoasă” care este unul dintre detaliile cele mai frapante de la Sete Cidades. Până în prezent nu a fost formulată nici o părere pertinentă.
Originea sitului se pretează la discuţii, la fel ca şi picturile şi figurile rupestre, aflate din abundenţă pe „zidurile” de la Şapte Cetăţi. Natura nu pictează!
Apoi un lucru este în afara oricărei îndoieli. Picturile sunt cu mult mai recente decât „construcţiile”.
Sete Cidades are două trecuturi distincte. Un trecut foarte vechi, pe care nu-l vom putea reconstitui probabil niciodată, şi un altul, mai „modern”, deşi se situează în preistorie, mărturie fiind picturile.
Şi, fireşte, nimeni nu ştie cine sunt autorii acestor opere picturale!
Un lucru este însă sigur. Motivele şi simbolurile reprezentate de artiştii prestorici la Sete Cidades sunt, în marea lor majoritate, identice cu cele care pot fi văzute în cazul tuturor siturile preistorice de pe tot globul: cercuri, roţi (cu spiţe), sori, circumferinţe duble, pătrate înconjurate de cercuri, reprezentări variate de cruci şi stele. Ai zice că pictorii din preistorie au mers toţi la aceeaşi şcoală!
Această extraordinară înrudire dintre picturile descoperite în Africa, în Asia, în Europa, în America, a fost scoasă în evidenţă de Oswald O. Tobisch într-o carte intitulată Cult, simbol, scriere. La capătul acestui studiu comparativ bogat ilustrat, autorul pune următoarea întrebare:
Oare e posibil să fi fost atunci – oricât de incredibil ar putea să pară contemporanilor noştri – un concept divin unic care să fi dus la o „internaţionalitate” profundă. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca omenirea din acea epocă îndepărtată să fi trăit încă în câmpul „revelaţiei primordiale” a unui unic şi atotputernic creator căruia îi erau şi îi rămâneau supuse materia şi spiritul, întreg universul, corpurile cereşti şi fiinţele care le populează?
Voi da aici doar câteva exemple dintre invenţiile „extravagante” ale pictorilor de la Sete Cidades, dar pun la dispoziţie cu dragă inimă cercetătorilor interesaţi importanta mea colecţie de fotografii în culori.
Ceea ce frapează în primul rând sunt cercurile roşii şi galbene care ar putea să fie semnale. Trebuie amintit că foarte rar se găsesc picturi rupestre executate în două culori. Este clar că acest motiv avea o semnificaţie deosebită.
Remarcabilă (şi, după ştiinţa mea, inedită) mi se pare o schemă tehnică care arată cam ca o eprubetă. In partea inferioară se pot recunoaşte două fanioane de semnalizare iar de-a lungul unei bare roşii ca sângele, de treizeci şi doi de centimetri, sunt dispuse cinci ovale. Nimic comun cu reprezentările obişnuite ale oamenilor preistorici – motivul nu e împrumutat nici din lumea vegetală, nici din lumea animală.
Şi pe urmă există o linie de care sunt suspendate patru sfere, ca nişte note. Dar nu poate fi vorba de asta, oamenii din preistorie nu cunoşteau scrierea muzicală. Atunci ce poate fi? Poate e interesant să amintim în această privinţă o reprezentare grafică similară provenind din India. Este vorba de un basorelief pe care apar nouă „capete de note” sub linie şi două pe linie. Specialiştii în preistoria indiană au indentificat acest basorelief cu ajutorul unor texte sanscrite ca fiind o Vimaana, adică un aparat zburător.
La fel de remarcabilă mi se pare şi maşina zburătoare ce pare desenată de mâna unui copil.
Pictorii preistorici stilizau tot ce vedeau. Dar ce a putut servi drept „model” în acest caz?
Un ansamblu pictural deosebit de original şi impresionant mi se pare zidul care reprezintă astronauţi. Se pot vedea două personaje cu căşti rotunde pe cap, iar deasupra lor planează un obiect pe care unii l-ar putea identifica cu o farfurie zburătoare. Intre personaje şerpuieşte o spirală, iar alături un obiect a cărui semnificaţie poate stârni tot felul de presupuneri.
Un rebus dificil. Despre ce poate fi vorba? De o staţie spaţială orbitală? Un cerc dublu cu nişte excrescenţe ciudate – una ca o pungă mare, iar altele două ca nişte ramificaţii nervoase în partea de sus şi de jos a cercului dublu, de jur-împrejurul căruia se deschid un fel de hublouri.
In sfârşit, mai există un desen reprezentând un astronaut echipat din cap până în picioare.
Oare zeii să fi fost astronauţi?
O particularitate până acum neexplicată este faptul că toate motivele picturale găsite la Sete Cidades figurează pe marginea de sus a unui zid înalt de opt metri! In cazul în care artiştii nu au fost nişte giganţi, atunci pictorii probabil că le-au executat cu ajutorul unei schele de piatră din care nu a mai rămas nici o urmă…

civilizatii extraterestreIn Arizona şi în New Mexico (Statele Unite) se află rezervaţiile indienilor hopi. Azi nu au mai rămas decât vreo optsprezece mii de indieni hopi, a căror cultură milenară a rămas vivace în ciuda vicisitudinilor şi a „binefacerilor” cu care i-au copleşit albii.
urmărit până în pragul erei noastre. In rezervaţiile actuale din sud-vestul Statelor Unite, riturile, obiceiurile, legendele imemoriale rămân cât se poate de vii. Tradiţia hopi s-a transmis până în zilele noastre păstrându-şi puritatea originară.
Actualul şef al tribului se numeşte White Bear (urs alb). Acest personaj este capabil să „citească” majoritatea picturilor rupestre în care este atât dc bogat trecutul indienilor pueblos (grup din care fac parte şi indienii hopi). Astfel, White Bear ştie că palm;) deschisă cu cele cinci degete întinse, care apare in apropierea unui grup de picturi, înseamnă că tribul care executa operele era încă în posesia „cunoaşterii” în momentul în care au fost create. White Bear este în stare să interpreteze de la prima priviie reproducerile provenind din situri îndepărtate de rezervaţie şi pe care nu le-a vizitat niciodată. Din păcate, marele şef nu e prea vorbăreţ şi e foare bănuitor faţă de albi, ceea ce nici nu e de mirare.
In rezervaţia hopi se pot vedea petroglife (fig. 34) care acoperă porţiuni întregi de ziduri.

Ea vorbeşte mai ales de existenţa unei prime lumi numite Toktela, ceea ce literal înseamnă univers infinit. Această primă lume era locuită de Taiowa, creatorul. Legenda mai spune că vechii indieni hopi au trăit în mai multe lumi înainte de a se stabili pe planeta noastră. Regula de aur impusă de Taiowa indienilor hopi era să nu ucidă. De fiecare dată când apăreau neînţelegeri interne în rândul naţiunii hopi, grupurile antagoniste se separau şi se stabileau pe noi teritorii de vânătoare. Deşi trăiau separate, aceste clanuri continuau să respecte cu stricteţe legea tradiţională şi semnalau etapele succesive ale migraţiilor lor prin simboluri picturale invariabile.

In Book of the Hopi putem citi legenda oraşului roşu din sud:
A fost pe vremuri o mare bătălie pentru stăpânirea oraşului roşu din sud. Trebuie să se ştie că toate clanurile hopi erau totdeauna însoţite în migraţiile lor de aşa numitele kaşina, adică nişte fiinţe care se civilizatii extraterestreconsidera că nu fac parte din „a patra lume”,
care e pământul. In realitate, aceşti kaşina, care nu erau propriu-zis oameni, făceau oficiul de sfătuitori şi apărători ai clanurilor hopi. In cursul istoriei hopi, aceşti kaşina şi-au dovedit de mai multe ori puterile lor extraordinare, scoţându-i pe indieni din situaţii disperate. Ceea ce s-a întâmplat şi cu ocazia asediului oraşului roşu din sud. Indienii hopi fuseseră atacau de un inamic superior numeric şi se aflau blocaţi în oraş. Fiinţele kaşina au săpat atunci tunele subterane care le-au permis indienilor s-o şteargă pe furiş şi să dispară în spatele frontului asediatorilor. Dar fiinţele kaşina au rămas în oraş. Ele s-au adresat şefilor clanurilor cu următoarele cuvinte: „Rămânem să apărăm oraşul. încă n-a sosit timpul ca să ne întoarcem pe îndepărtata noastră planetă!
Conform tradiţiei hopi, picturile rupestre roşii ar fi semnale destinate şefilor de clanuri, în sensul: aici e un tunel – duce în cutare sau cutare direcţie – am avut contacte cu mesagerii zeilor – aici a fost ascuns material…

M-am întors la Teresina şi am aşteptat cu nerăbdare data întâlnirii mele cu Felicitas Barreto, antropolog brazilian de prim plan, a cărei carte mă impresionase puternic şi cu care mă aflam în corespondenţă de mai mulţi ani.
Felicitas Barreto trăieşte de douăzeci de ani complet retrasă pe teritoriul sălbatic străbătut de Rio Păru, la graniţa Braziliei cu Guyana Franceză. Aviaţia militară braziliană i-a asigurat transportul până la Belem, iar eu însumi m-am ocupat de traseul Belem- Tcresina şi retur.
– Dumnezeule mare, ce zgomot e în aceste oraşe! a exclamat doamna Barreto. Aproape că nu-ţi vine să crezi!
Am cerut să mi se pună la dispoziţie camera cea mai liniştită de la hotelul Nacional. Am transcris aici
extrase din convorbirea noastră, aşa cum am înregistrat-o pe magnetofon.
– De cât timp n-aţi mai venit in oraş?
– Se împlinesc exact douăzeci de luni. Şi, după această şedere, cred că voi fi din nou vaccinată pentru multă vreme! Iubesc pădurea şi apropierea de indieni mi-a devenit indispensabilă…
– Da, înţeleg. Natura, nu-i aşa?
– Exact. Am învăţat să vorbesc în tăcere cu copacii şi cu pietrele, cu animalele şi cu picăturile de rouă. La indieni se vorbeşte puţin, ceea ce nu înseamnă că nu ne înţelegem.
– Trăiţi printre indieni sălbatici. Nu aveţi necazuri cu ei?
– Ceea ce cred albii despre indieni nu reprezintă neapărat realitatea. Şi pe urmă sunt femeie, adică, pentru indieni, un şarpe fără venin, o lance fără vârf. Părul blond i-au făcut să-mi spună palida semilună. Toate triburile din regiune mă cunosc sub acest nume şi când mă mut pe alt teritoriu sunt totdeauna bine primită.
– Cum sunteţi îmbrăcată în pădure? Cu blugii?
– Nici vorbă! Mă plimb goală sau cu o bucată de pânză în jurul taliei. Şeful tribului în care trăiesc acum m-a invitat să devin cea de a treia nevastă a lui…
– Să nu-mi spuneţi că aţi acceptat!
– încă nu! Dar n-ar fi chiar atât de rău să fii a treia nevastă a şefului. Aş munci mai puţin, iar în trei i-am putea trage o chelfăneală şefului, dacă ar fi necesar…
– Serios?
– Da. De de nu? Când un indian nu se poartă corect cu nevestele lui, sau când nu le tratează cu politeţea cuvenită, acestea se coalizează ca să-l bată! Când un indian a fost bătut de nevestele lui, el trebuie să părăsească casa, să se ducă pe malul fluviului şi să stea acolo pe vine. Dacă nici una dintre nevestele lui nu vine după el până seara, atunci nu-i mai rămâne decât să-şi petreacă noaptea în casa bărbaţilor şi să-şi găsească alte neveste. Poate că din cauza severităţii acestor obiceiuri indienii se poartă în general ca nişte adevăraţi gentlemeni cu femeile… Trebuie să se ştie că tribul nu părăseşte niciodată un individ bolnav sau aflat în pericol, chiar dacă acest individ nu este prea iubit. Eu am fost muşcată de două ori de şerpi veninoşi. De fiecare dată am stat câteva zile în comă. Indienii m-au îngrijit cu plante pe care le mestecau şi cu care ungeau apoi muşcăturile…
– îmi cunoaşteţi cărţile. Oare indienii în mijlocul cărora trăiţi cred că specia umană este de origine extraterestră? Care ar fi, după concepţiile lor, legăturile dintre om şi cosmos?
– Am să vă răspund povestindu-vă o legendă care încă mai circulă printre indienii din tribul kaiato. Este un popor care trăieşte în regiunea superioară a fluviului Xingu, în statul Mato Grosso. Aceeaşi legendă poate fi întâlnită şi la alte triburi indiene, în alte variante…
Departe de-aici, pe o planetă îndepărtată, un Sfat al Bătrânilor s-a adunat într-o zi şi a hotărât să trăiască pe altă planetă. Indienii au început să sape o groapă în sol. Au săpat atât de mult încât au ieşit în partea cealaltă a planetei. Şeful tribului s-a aruncat primul în groapă şi, după o noapte lungă de frig, a ajuns în apropierea Pământului. Dar aici, rezistenţa aerului a devenit atât de mare încât şeful a fost ridicat în sus cu brutalitate şi aruncat înapoi, pe planeta natală. Şeful le-a vorbit Bătrânilor despre cele întâmplate. Le-a spus că văzuse o lifme albastră, foarte frumoasă, cu multă apă şi păduri mari, iar părerea lui era că indienii ar fi făcut bine să se poată duce acolo. Bătrânii au hotărât să urmeze sfatul şefului şi li s-a ordonat oamenilor să împletească frânghii lungi din bumbac. Când treaba a fost terminată, oamenii s-au lăsat să alunece de-a lungul acestor frânghii în groapă, dar încet, cu prudenţă, pentru a nu păţi ca şeful lor. Călătoria a reuşit, au pătruns încet în atmosfera terestră şi de atunci trăiesc pe pământ. La început, emigranţii au rămas în legătură cu fosta lor patrie dar,
intr-o zi, un vrăjitor rău intenţionat a tăiat frânghiile. De atunci, indienii kaiato aşteaptă ca fraţii şi surorile lor, rămaşi pe astrul natal, să-i găsească şi să restabilească puntea dintre cele două lumi.
– Indienii vorbesc de stele?
– Nu de stele, ci cu stelele! Petrec ore întregi aşezaţi în cerc, ţinându-se de umeri, fără să schimbe o vorbă. Dacă îi întrebi, după una dintre aceste şedinţe, ce s-a întâmplat, nu obţii nici un răspuns. Dar am aflat de la femeie că în cursul acestor reuniuni bărbaţii vorbesc cu cerul.
– In fond, e vorba de rugăciuni.
– Nu, nici vorbă. Nu se roagă, poartă nişte conversaţii tăcute cu cineva de acolo de sus!
Felicitas Barreto arată cu un gest spre tavanul camerei.
– Dar mai există la indieni rituri sau obiecte rituale având o legătură cu cerul, chiar cu cosmosul?
– Oh da! Există de exemplu oameni păsări.
Cu ocazia anumitor ceremoniii, bărbaţii îşi pun pene pe tot corpul şi mimează zborul păsării. Şi mai sunt şi numeroase măşti care se pot cu uşurinţă interpreta conform concepţiilor pe care le aveţi. Unele dintre aceste măşti au înfipte în ele crengi ramificate, cam ca antenele care se găsesc atât de frecvent pe capul personajelor pictate pe pereţii stâncilor şi grotelor. Uneori indienii se înfăşoară, ca nişte mumii, în combinezoane de paie împletite, pretinzând că îmbrăcaţi astfel seamănă cu strămoşii lor îndepărtaţi!

cosmonauti indieniJoao Americo Peret, unul dinte cei mai buni specialişti ai noştri în domeniul obiceiurilor şi riturilor indiene, a publicat recent fotografii cu indieni kayapos îmbrăcaţi în acest soi de costum. Trebuie subliniat că fotografiile au fost făcute în 1952, adică cu mult timp înainte de zborul spaţial al lui Gagarin! Când vezi fotografiile, nu poţi să nu te gândeşti la astronauţi. Dar nu trebuie confundaţi indienii kaiatos, despre care v-am vorbit adineauri, cu indienii kayapos! Aceştia din urmă trăiesc în sudul statului Para, pe malurile fluviului Rio Fresco…
Joao Americo Peret mi-a pus cu multă amabilitate la dispoziţie fotografiile cu indienii kayapos în „costume rituale”. Cu voia lui, public una în această carte (fig.35).
Inainte, combinezoanele astronauţilor noştri nu ne erau cunoscute în acea perioadă, cu atât mai puţin indienilor primitivi de pe Rio Para!
Primul zbor spaţial a fost efectuat de Iuri Gagarin, la bordul navei Vostok I, în ziua de 12 aprilie 1961, şi abia din momentul acela am început să ne familiarizăm cu ţinutele ciudate ale astronauţilor moderni. Dar indienii kayapos nu aveau nevoie să cunoască ţinuta astronauţilor contemporani. „Costumele rituale” respective sunt purtate de aceşti indieni din timpuri imemoriale cu ocazia anumitor ceremonii la fel de imemoriale.
Voi reproduce mai jos o legendă a indienilor kayapo, culeasă de Joao Americo Peret. După cum vom vedea, această legendă nu are nevoie de nici un comentariu. Peret a auzit-o în satul Gorotire, pe malul lui Rio Fresco. Ea i-a fost povestită de un indian bătrân pe nume Kuben-Kran-Kein, căruia înţelepciunea i-a adus titlul de Gway-Baba, adică „om de cunoaştere”.
Iată legenda:
Poporul nostru locuia altădată departe de-aici, intr-o savană întinsă de unde se vedeau lanţurile muntoase Pukato-Ti, ale căror piscuri erau înconjurate de o ceaţă de neclaritate care nu s-a împrăştiat în ziua aceea. Soarele, ostenit de atâta drum, se culca pe păşunile verzi, acolo, în spatele desişurilor care mărginesc orizontul, iarMem-Baba, cel care a inventat toate lucrurile, îşi desfăşura pe cer mantia lui înstelată.
Când o stea cade, Memi-Keniti se repede şi o readuce la locul ei. Aceasta este sarcina lui Memi-Keniti, veşnicul păzitor.
Intr-o zi, Bep-Kororoti, a coborât din munţii Pukaro-Ti, şi a ajuns in sat. Era îmbrăcat cu un Bo (ţinuta de paie prezentată în fig. 35) care îl ascundea de la cap până la picioare. In mână ţinea un Kop, o armă tunătoare.
înspăimântaţi, oamenii din sat au fugit în savană. Bărbaţii au protejat femeile şi copiii, iar unii s-au luptat cu intrusul, dar fără succes, pentru că armele lor erau prea slabe. Când armele lor atingeau veşmântul lui Bep-Kororoti, ele se transformau în pulbere. Războinicul venit din cer a început să râdă de slăbiciunea celor care voiau să-l înfrunte. Ca să-şi arate forţa, el a ridicat arma Kop, a arătat spre un copac, apoi spre o stâncă şi le-a pulverizat pe amândouă una după alta. Toată lumea şi-a zis atunci că Bep-Kororoti voia să arate astfel că nu venise ca să se războiască.
A trecut multă vreme.
Era o harababură cumplită. Războinicii cei mai valoroşi ai tribului au încercat să opună rezistenţă, dar în cele din urmă au fost nevoiţi să se obişnuiască cu prezenţa invincibilului Bep-Kororoti, care nu voia să facă rău nimănui. Datorită frumuseţii, a albului strălucitor al pielii, a tandreţei şi a dragostei pe care a arătat-o faţă de toată lumea, el a reuşit să-şi atragă treptat îngăduinţa celor mai reticenţi. Toţi au devenii prieteni cu el şi considerau prezenţa lui liniştitoare Bep-Kororoti se folosea cu plăcere de armele noastre şi voia să devină un vânător priceput. S-a antrenat atât de bine, încât în curând a devenit mai îndemânatic în mânuirea armelor noastre decât cei mai îndemânatici şi mai curajos decât cei mai curajoşi.

Bep-Kororoti a fost admis destul de repede în rândul războinicilor tribului. O tânără din sat s-a îndrăgostit de el, s-au căsătorit şi au avut fii şi fiice pe care i-a numit Nio-Pud.
Bep-Kororoti ştia mai multe decât ceilalţi şi de aceea a putut să-i înveţe lucruri necunoscute lor. I-a pus pe oameni să construiască un Ng-obi, şi astfel a luat fiinţă prima casă a bărbaţilor, aşa cum o putem vedea azi în toate satele noastre. Acolo bărbaţii povestesc tinerilor aventurile lor şi aceştia află astfel cum trebuie să gândească şi să se comporte în faţa primejdiei. Prima casă de acest fel a fost cu adevărat o şcoală a bărbaţilor iar Bep-Kororoti a fost profesorul lor.
In această primă Ng-obi, uneltele şi armele au fost perfecţionate, iar oamenii au datorat toate aceste progrese războinicului venit din cer. El a făcut „Marea cameră”, unde se discuta despre problemele şi dificultăţile tribului, şi astfel s-a ajuns la o mai bună organizare, ceea ce a făcut munca şi viaţa mai uşoare.
Deseori tinerii se revoltau şi refuzau să meargă la Ng-obi. Bep-Kororoti îşi îmbrăca atunci veşmântul IU) şi se ducea după aceşti tineri care, fireşte, nu-i puteau rezista şi reveneau repede la Ng-obi.
Când vânătoarea era dificilă, Bep-Kororoti îşi lua veşmântul Bo şi omora animalele fără să le rănească. Vânătorul are dreptul la cea mai bună parte din vânat, dar Bep-Kororoti nu lua decât strictul necesar pentru el şi familia lui. Prietenii săi nu erau de acord cu acest fel de a proceda, dar Bep-Kororoti a rămas neclintit.
Treptat, de-a lungul anilor, comportamentul său s-a schimbat. Nu mai pleca cu ceilalţi şi-şi petrecea tot timpul în coliba lui. Iar când ieşea din colibă, se ducea în munţii Pukato-Ti, de unde venise.
Intr-o zi, îşi urmă propriile îndemnuri sufletesti şi hotărî să părăsească satul. îşi adună întreaga familie, cu excepţia fiicei sale Nio-Puti, care nu se afla în sat. Plecarea a avut loc foarte repede, zilele au trecut şi Bep-Kororoti nu s-a mai ivit.
Dar iată că a reapărut pe neaşteptate în piaţa satului şi a scos un ţipăt de luptă cumplit. Toţi au crezut că şi-a pierdut minţile şi au vrut să-l calmeze. Dar când au încercat să se apropie de el, s-a pornit o luptă fără milă. Bep-Kororoti nu şi-a folosit arma de temut, dar corpul său a fost cuprins de tremurături, iar cei care îl atingeau cădeau morţi la picioarele lui. Atunci au murit mulţi războinici.
Lupta a durat zile în şir, căci războinicii care căzuseră puteau să se ridice şi se încăpăţânau să puna mâna pe Bep-Kororoti. Ei l-au urmărit până pe creasta muntelui. Atunci s-a produs un lucru cumplit care i-a ţintuit locului pe toţi urmăritorii. Retrăgându-se cu spatele, Bep-Kororoti s-a apropiat de munţi. A pulverizat cu arma sa Kop tot ce i se ivea în cale. Când a ajuns pe culme, toţi copacii şi toate tufişurile erau transformate în pulbere.
Şi, deodată, s-a auzit un zgomot teribil care a zguduit toată regiunea şi Bep-Kororoti a dispărut în cer într-un nor de foc şi fum. Pământul s-a cutremurat încât copacii şi tufişurile au fost scoase din rădăcini în toată regiunea. N-au mai fost fructe sălbatice, vânatul a devenit rar iar tribul a început să sufere de foame.
Nio-Puti – fiica lui Bep-Kororoti – care se căsătorise cu un luptător şi născuse un fiu, i-a spus soţului ei că ştia unde să găsească hrană pentru tot satul dacă voia s-o însoţească până la munţii Pukato- Ti. Soţul s-a lăsat înduplecat, şi-a luat inima în dinţi şi a urmat-o pe Nio-Puti până la munţii Pukato-Ti.
Soţii au ajuns în regiunea Mem-Baba-Kent-Kre şi acolo Nio-Puti a început să caute un copac dintr-o specie deosebită. După ce l-a găsit, ea s-a aşezat pe o ramură a copacului ţinându-şi fiul pe genunchi. Apoi i-a cerut soţului ei să aplece crengile până când acestea vor atinge solul. In momentul în care crengile au intrat în contact cu solul, s-a produs o explozie şi Nio-Puti a dispărut printre nori şi fum, printre praf şi fulger.
Soţul a aşteptat câteva zile. Deja îşi pierduse curajul şi era gata să moară de foame când s-a produs o explozie foarte puternică. Soţul lui Nio-Puti a ridicat capul şi a constatat că arborele revenise la locul lui.
Războinicul a fost foarte surprins pentru că nevasta lui se întorsese împreună cu Bep-Kororoti, şi aduceau coşuri pline cu alimente cum nu mai văzuseră niciodată oamenii din sat. Apoi, omul din cer a urcat din nou în copac, crengile au fost aplecate până când vârfurile lor au atins solul, s-a produs o explozie şi copacul a dispărut din nou în cer.
Nio-Puti s-a întors în sat împreună cu soţul ei şi le-a transmis oamenilor ordinul lui Bep-Kororoti. Toată lumea trebuia să părăsească locul acela şi să ridice un alt sat lângă Mem-Baba-Kent-Kre unde avea să primească hrană.
Nio-Puti a mai spus că trebuiau să păstreze seminţele fructelor şi legumelor până la perioada ploilor. In momentul acela trebuiau puse în pământ şi astfel se va putea obţine o recoltă.
Şi aşa s-a născut la noi agricultura… Poporul nostru s-a stabilit la Pukato-Ti şi a trăit în pace. Colibele satului nostru s-au înmulţit şi în curând s-au întins de la munţi până la orizont…
Am pus să mi se traducă din portugheză, cuvânt cu cuvânt, această legendă a indienilor.kayapo, culeasă de Joao Americo Peret.
Costumul de astronaut din paie pe care îl poartH şi azi indienii în amintirea lui Bep-Kororoti este la fel de vechi ca şi legenda.

— PROVOCAREA ZEILOR-

Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani

Published by:

dovezi extraterestre

Poveste fascinanta veche de 12453 de ani! Un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani.

CRONICA DE LA AKAKOR
Karl Brugger a studiat mai întâi istoria şi sociologia, apoi a devenit ziarist în America de Sud unde a trăit mulţi ani.
Acolo a făcut cunoştinţă cu indianul Tatunca Nara în oraşul Manaus, situat la confluenţa râurilor Rio Solimoes şi Rio Negro, acolo unde începe Amazonul. Tatunca Nara este un metis, şeful triburilor indiene Ugha-Mangulala, Dacca şi Baioha. Cu răbdare şi îndemânare psihologică, Brugger a reuşit să învingă neîncrederea indianului, care i-a povestit o istorie extraordinară.

Este vorba de povestea tribului Mangulala, „un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani”. După spusele naratorului, această poveste ar fi fost relatată într-o manieră detailată în cronica numită de la Akakor.
Brugger a înregistrat într-o cameră de hotel un monolog interminabil, întrerupt doar din când în când de schimbarea benzilor magnetice.

Cronica de la Akakor – în total douăsprezece benzi magnetice – începe cu anul zero al tribului şi se termină 12453 de ani mai târziu, adică porneşte de la 10481 î.e.n. şi ţine până în 1972 după cronologia noastră.
Neştiind dacă e vorba de un basm fantastic sau de o istorie verificabila, Brugger, având antrenament la scepticism şi la anchete dificile datorită meseriei lui de ziarist, a pornit după aceea în cautarea unor documente justificative. Cu ocazia unor întâlniri ulterioare, Tatunca i-a repetat povestea într-un mod atât de asemănător – cu toate că îmbogăţită de detalii suplimentare – „de parcă ai fi zis că o învăţase pe de rost”. Atunci ziaristul a început să creadă în ea de-a binelea, cu toate că cele povestite sfidau imaginaţia. Brugger a verificat informaţiile şi a redactat, textul relatării, pe care apoi l-a publicat.
Cartea Jaguarului debutează cu colonizarea pământului de către zei şi se termină cu a doua catastrofă mondială.

Cartea Vulturului acoperă perioada cuprinsă între anul 6000 şi anul 11000 al cronologiei indiene.

Cu permisiunea editorului voi cita acum câteva extrase din cronica de la Akakor aşa cum a publicat-o Karl Brugger după ce a tradus-o şi a controlat-o.
îi dau cuvântul lui Tatunca Nara:
Cronica de la Akakor este istoria scrisă a poporului meu. Ea începe cu ora zero, când zeii ne-au părăsit. în vremea aceea, Ina, primul prinţ din dinastia Ugha Mangulala, a cerut să fie consemnat în scris tot ce se povestea, cerând ca textul să fie redactat într-o limbă corectă şi într-o manieră lizibilă.
Cronica de la Akakor relatează istoria celui mai vechi popor de pe pământ, de la început, de la ora zero când vechii stăpâni ne-au părăsit... Ea relatează despre aurora timpurilor, o epocă în care poporul meu era singurul popor de pe continent…
La început era haosul…
Oamenii trăiau ca nişte animale, fără raţiune şi fără ştiinţă, fără să se îmbrace şi fără măcar să-şi acopere goliciunea. Secretele naturii le erau străine. Trăiau câte doi, câte trei, în caverne sau în crăpături ale stâncilor descoperite întâmplător. Mergeau în patru labe. Până în ziua când au venit zeii. Zeii le-au adus lumina.
Nu ştim când s-a întâmplat aceasta. Nu ştim decât vag de unde veneau străinii. Originea vechilor noştri stăpâni se ascunde sub un văl gros pe care ştiinţa preoţilor nu reuşeşte nici măcar să-l ridice. Conform tradiţiei moştenite de strămoşii noştri, evenimentul s-ar fi produs cu trei mii de ani înainte de ora zero – 13000 ani î.e.n. după cronologia barbarilor albi. Atunci ar fi apărut brusc pe cer nave care luceau ca aurul. Extraordinare semne de foc au luminat câmpia. Pământul a început să tremure şi tunetul să bubuie deasupra colinelor. Oamenii s-au înclinat cu respect în faţa puternicilor străini care soseau pentru a pune stăpânire pe pământ.
Străinii au declarat că sunt originari din Chverta, o lume foarte îndepărtata, situată la hotarele cosmosului. Acolo au trăit strămoşii lor. De acolo plecaseră să aducă ştiinţa altor lumi. După spusele preoţilor noştri, Chverta era un imperiu puternic, format din numeroase planete, la fel de numeroase ca firele de praf de pe drum. Tot după spusele preoţilor noştri, lumea vechilor noştri stăpâni şi Pământul ar intra în contact la fiecare şase mii de ani, când se întorc zeii.
… Cine poate înţelege ce fac zeii ? Cine poate înţelege actele lor? Căci erau puternici într-un mod de neînţeles pentru restul muritorilor. Cunoşteau mersul constelaţiilor şi legile naturii. Cunoşteau legea supremă a universului. Pe pământ au sosit o sută treizeci de familii descendente din patriarhii lor.
Cronica de la Akakor este istoria scrisă a poporului Ugha Mongulala. Ea începe cu anul zero, când vechii stăpâni au plecat, în vremea aceea, Ina, primul prinţ al acestui popor, a hotărât să se consemneze în scris toate evenimentele, într-o limbă corectă şi într-o manieră lizibilă, cu respectul de rigoare fată de vechii noştri stăpâni…
Akakor, capitala imperiului Ugha Mongulala, a fost construită acum paisprezece mii de ani de strămoşii noştri, sub conducerea vechilor stăpâni. Ei i-au dat acest nume. Aka înseamnă fortăreaţă, kor înseamnă doi. Akakor este a doua fortăreaţă…
Oraşele sfinte ale patriarhilor au ramas misterioase pentru poporul nostru. Felul în care ele sunt construite dovedeşte o ştiinţă înaltă, de neînţeles pentru restul muritorilor. Pentru zei, piramidele nu erau numai nişte locuinţe, ci şi nişte simboluri ale vieţii şi ale morţii. Ele simbolizau soarele, lumina, viaţa. Vechii stăpâni ne-au învăţat că există un loc între viaţă şi moarte, între viaţă şi neant, unde domneşte un alt timp. Piramidele, după ei, asigurau comunicarea cu o a doua viaţă… Stăpânii cosmosului, fiinţele cerului şi pământului au creat cele patru colţuri, cele patru părţi ale lumii…
De la Akakor îşi exercitau zeii dominaţia lor. Dominau oamenii şi pământul. Aveau nave mai rapide decât zborul păsărilor. Nave care, fără pânze sau rame, îşi atingeau ţinta ziua sau noaptea. Aveau pietre magice care permiteau să se vadă în depărtare. Se vedeau oraşe, fluvii, coline, lacuri. Tot ce se afla în cer şi pe pământ se reflecta în ele. Dar cele mai minunate erau locuinţele subterane. Şi zeii le-au dat servitorilor lor aleşi, prin testament. Căci vechii stăpâni sunt de acelaşi sânge şi au acelaşi tată…
In ziua în care zeii au părăsit Pământul, au cerut să fie chemat Ina şi i-au spus: „Ina, ne întoarcem la noi acasă. Ţi-am dat sfaturi bune şi te-am învăţat precepte înţelepte. Ne întoarcem la noi acasă. Misiunea noastră s-a terminat. Zilele noastre s-au împlinit… Ne vom întoarce când veţi fi ameninţaţi. Acum ia cu tine triburile alese. Du-te la locuinţele subterane ca să le pui la adăpost de catastrofa care se va produce.” Şi Ina i-a văzut urcând la cer cu navele lor, însoţite de tunete şi foc. Au dispărut deasupra munţilor de la Akakor. Numai Ina a asistat la plecarea lor.
La ora zero – 10481 ani înainte de Cristos după cronologia barbarilor albi – zeii au părăsit Pământul. Ei au marcat începutul unui nou capitol al istoriei poporului meu pe care îl aştepta un destin îngrozitor după ce au dispărut, precum stelele din cer, navele vechilor stăpâni, scânteietoare ca aurul…
Servitorii aleşi nu aveau în inimile lor decât imaginea zeilor. Zadarnic şi-au ridicat privirile către cer – navele scânteietoare nu s-au mai întors. Cerul era gol. Tăcere. Cerul a rămas gol…
Cronica Akakorului conţine secretul triburilor alese… Ea
descrie înălţarea şi decăderea unui popor ales de zei până la sfârşitul lumii, până în ziua când se vor întoarce după a treia mare catastrofă care va distruge omenirea…
Iată ce este scris, ce spun preoţii, ce este consemnat în scris, într-o limbă corectă şi într-un mod lizibil.”
Tatunca Nara descrie după aceea două catastrofe generale, care au nimicit aproape total omenirea. Cu 14386 ani înainte de Cristos s-ar fi produs un potop inimaginabil, însoţit de o răsturnare a climei.
„Aceasta este istoria declinului omenirii. Ce i s-a întâmplat Pământului? Ce l-a făcut să se cutremure? Ce a făcut stelele să danseze? Ce a făcut să ţâşnească apă din stâncă?… Era un frig teribil şi un vânt îngheţat bântuia pământul. Era foarte cald şi oamenii au ars respirând. Oamenii şi animalele au luat-o la fugă cuprinşi de panică. Alergau îngroziţi din toate părţile. încercau să se caţâre în copaci, iar copacii îi aruncau departe. încercau să se ascundă în peşteri, iar peşterile se năruiau peste ei. Ce era jos se afla sus. Ce era sus s-a prăbuşit în prăpastie…”
Când supravieţuitorii au ieşit târându-se din refugiile lor, Pământul li s-a înfaţişat transformat, dar poporul Ugha Mongulala a supravieţuit acestei catastrofe, după cum a supravieţuit şi alteia, la fel de îngrozitoare. Şi zeii atât de mult doriţi s-au întors în sfârşit.
„Pe suprafaţa Pământului domnea crepusculul. Soarele şi luna erau ascunşi. Atunci au apărut pe cer nişte nave impunătoare şi aurite. Mare a fost bucuria servitorilor aleşi. Vechii lor stăpâni se întorceau. Se întorceau pe Pământ şi faţa lor lucea. Şi poporul ales le-a întins darurile: pene de la marea pasăre de pădure, miere de albine, tămâie şi fructe. Iată ce au aşezat aleşii la picioarele zeilor… Toţi, până la cel mai mic dintre ei, s-au ridicat în văi şi şi-au înălţat privirile spre patriarh. Dar nu erau supravieţuitori… Numai un mic număr mai era încă în viaţă pentru a-i saluta pe vechii stăpâni…
Asfel nu i-a mai rămas poporului meu decât amintirea… De exemplu sulurile de hârtie acoperite cu scris şi pietrele verzi. Preoţii noştri le-au păstrat în taberele subterane ale templelor din Akakor, acolo unde se află discul zburător al lui Lhasa şi vehiculul ciudat care se poate deplasa pe apă şi pe munţi. Discul zburător străluceşte ca aurul, el este făcut dintr-un metal necunoscut. Are forma unui sul de argilă, înalt cât doi oameni aşezaţi unul deasupra celuilalt, fiind tot atât de lat. în acest disc se pot urca doi oameni; nu are nici pânze, nici rame. Dar preoţii noştri povestesc că îi permitea lui Lhasa să zboare mai repede decât cel mai puternic dintre vulturi şi să se mişte printre nori cu uşurinţa unei pene dusă de vânt. La fel de misterios este şi vehiculul. Are şapte picioare lungi care poartă o cocă mare şi argintie. Trei dintre aceste picioare sunt întoarse spre înainte, patru spre înapoi. Toate seamănă cu nişte tije de bambus curbate şi sunt mobile. La extremitatea lor se află o roata mare cât un nufăr…”
Aceasta este istoria trăită şi memorată de un trib sud-american, cu treisprezece mii de ani înainte de Cristos. După părerea lui Brugger, vechii stăpâni, zeii, au venit pe Pământ şi i-au fasonat după imaginea lor pe cei care i-au întâlnit, le-au dat nume, limbajul, scrierea, i-au învăţat agricultura, au emis legi dintre care unele sunt încâ în vigoare, le-au lăsat locuinţele subterane unde să se refugieze în caz de catastrofă.
Această relatare provine dintr-o sursă autorizată, căci iată ce ne spune Tatunca Nara despre el însuşi:
La sfârşitul anotimpului ploilor din anul 12418 – 1937 după cronologia barbarilor albi – s-a produs la Akakor un eveniment dorit de multă vreme. Reinha a adus pe lume un fiu numit Sinkaia. Primul născut al lui Sinkaia sunt eu, Tatunca Nara, utimul prinţ legitim al poporului Ugha Mongulala…”
Relatarea lui Tatunca Nara abunda în fapte reale, pentru cine reuşeşte sa se elibereze de spiritul vremii noastre şi cunoaşte cât de cât subiectul tratat aici.
La 18 octombrie 1976, agenţia AFP anunţa de la Mexico descoperirea scheletului unei fiinţe necunoscute de origine poate extraterestra. Directorul muzeului de antropologie local era de părere ca ne aflam în faţa unei fiinţe până atunci necunoscute pe Pământ, al cărei schelet cuprindea o coloană vertebrala, umeri, un fel de braţe şi un craniu asemănător cu cel al unui câine, dar lipsit de orbite şi prezentând un început de trompă.

Asta îmi aminteşte de o anumită descriere a lui Tatunca Nara:
In mijlocul încăperii, ai cărei pereţi iradiau o lumină misterioasă, se ridicau patru blocuri dintr-o piatră transparentă. M-am apropiat cu respect şi am văzut înăuntrul lor patru fiinţe misterioase. Patru morţi vii. Patru fiinţe adormite: trei bărbaţi şi o femeie. Stăteau până la piept într-un lichid. Semănau întru totul cu oamenii, cu diferenţa că aveau câte şase degete la mâini şi la picioare. Zei adormiţi.
Oare un zeu adormit a fost descoperit şi în solul Mexicului?
Una din cărţile lucrării Kandlour, lucrare care reuneşte textele sacre ale vechilor lama, se intitulează Colecţia celor Şase Voci.

Iată un citat extras din capitolul „Glasul zeilor”:
Există ceruri diferite, şi aceste ceruri nu sunt accesibile tuturor divinităţilor. Oricât de numeroşi ar fi zeii, nici ei n-ar putea să încalce cele trei legi fundamentale care corespund domeniului dorinţei, domeniului în expansiune şi domeniului fără expansiune. „Aceste domenii se subîmpart în domicilii al căror număr total este de duazeci şi opt. Domeniul dorinţei cuprinde şase.”

Erich von Daniken

Ipoteza extraterestra

Mai multe articole in Top secret

 

Top Secret

Urmele zeilor puternici care au venit din cer se gasesc si in China

Published by:

 urmele zeilor puternici in chinaUrmele zeilor puternici care au venit din cer se gasesc si in China.

Continuam calatoria noastra in jurul lumii in cautarea dovezilor, legendelor, marturiilor care ne arata ca mitul Zeilor care vin din cer exista peste tot in lumea aceasta.

Azi mergem in China si facem descoperiri uluitoare.

La graniţa dintre Tibet şi China, arheologul chinez Ci Pu I ei a făcut în 1938 o descoperire extraordinară. Este vorba în principal de şapte sute şaisprezece farfurii de granit. Fiecare farfurie este groasă de doi centimentri şi are în mijloc o gaură de unde porneşte o dâră dublă în formă de serpentină care leagă centrul farfuriei de circum­ferinţă. F’arfuriile de granit seamănă într-o oarecare măsură cu discurile noastre actuale.

Specialiştii s-au gândit ani în şir la semnificaţia acestor obiecte, dar a trebuit să se aştepte anul 1962 pentru a se obţine ceva lămuriri.

Profesorul Ţum Um Nui, de la Academia de Preistorie din Pekin, a reuşit să descifreze anumite caractere gravate în piatră. Natural, farfuriile au fost supuse la diferite examinări ştiinţifice. S-a ajuns la concluzia că granitul conţinea un procent ridicat de cobalt şi de corpuri metalifere; ritmul vibratoriu al farfuriilor era deosebit de ridicat, ceea ce dovedea că fuseseră supuse îndelung unor tensiuni electrice puternice.

Descoperirea de la Baian Kara Ula a făcut senzaţie când filologul rus VV. Saizew a publicat diferite texte descifrate de pe farfuriile de piatră. Aceste texte spun că, în urmă cu douăsprezece mii de ani, nişte fiinţe extraterestre, cetăţeni ai unei naţiuni necunoscute, au putut să ajungă pe cea de a treia planetă. Şi s-au instalat aici pentru că maşinile lor zburătoare nu mai aveau forţa să se ridice.

Fondul foarte bogat al muzeului – două sute cincizeci de mii de obiecte catalogate – fusese de mai multe ori transferat în afara Pekinului în cursul anilor. în 1913, în timpul revoltei lui Kuomintang; în 1918, în timpul războaielor civile; în 1937, în timpul războiului împotriva Japoniei care s-a soldat cu ocuparea Pekinului; în 1947, atunci când Mao, cu armata de eliberare populară, a pus bazele Republicii Populare Chineze cu capitala la Pekin. Din 1947 muzeul este instalat la Taipeh.

După părerea antropologilor, sinanathropus pekinensis, omul de Pekin, ar fi foarte asemănător cu homo heidelbergiensis. E sigur însă că seamănă în toate privinţele cu omul chinez, aşa cum există azi, reprodus în opt sute de milioane de exemplare. Omul de Pekin ar data din Pleistocenul mijlociu, adică ar avea vreo patruzeci de mii de ani. După asta nu mai există nici o urmă a preistoriei chineze.

In mileniul al III-lea î.e.n. se situează civilizaţia Yang-Chao; în mileniul al II-lea, civilizaţia Ma-Ciang, civilizaţia ceramicii negre, civilizaţia pietrei şi a cuprului de la Ceang-Ţe-Ai, al cărei stil ornamental persistă până la începutul epocii bronzului; din secolul al XV-lea până în secolul al Xl-lea î.e.n. există o scriere deja foarte evoluată cu peste două mii de caractere ideografice. Un text din această epocă vorbeşte despre suveranii chinezi, „fiii cerului”, a căror misiune consta în păstrarea cursului natural al evenimentelor.

Dragonul este simbolul chinezesc al divinităţii şi invincibilităţii. Cerul din legendele chinezesti este populat cu aceşti dragoni zburători. De altfel, dacă dăm crezare legendei, cerul joacă un rol capital în destinul omului. Una dintre figurile cele mai importante – în ordinea legendară – este P’An Ku, constructorul lumii la chinezi. P’An Ku a construit pământul din blocuri de granit pe care le-a adus dintr-o lume îndepărtată, din adâncurile cerului. El a despărţit apele şi a deschis o breşă enormă în cer. A tăiat lumea în două emisfere, şi a creat Estul şi Vestul…

In legendele chinezilor nu e vorba de nave spaţiale. In schimb găsim dragoni, dragoni zburători. Iar despre P’An Ku se spune că a învins haosul în univers şi că a creat Yin şi Yang, reprezentare a dualismului forţelor naturale. Yang este forţa masculină, adică cerul, iar Yin e forţa feminină, adică pământul. Tot ce se petrece în cosmos este trecut sub semnul unuia dintre aceste simboluri, care constituie ca să spun aşa nucleul central al cosmologiei chineze.

Conform legendelor, fiecare „fiu al cerului” ar fi trăit optsprezece mii de ani iar opera lui P’An Ku ar data de două milioane două sute douăzeci şi nouă de ani. Poate că astronomii s-au înşelat cu câteva secole în calculele lor, dar ce importanţă are când e vorba de un astfel de arbore genealogic!

P’An Ku, a cărui legendă este vie în toată China, este totuşi reprezentat diferit în funcţie de regiuni. Nu trebuie să ne mirăm de aceste diferenţe dacă avem în vedere distanţele enorme din această ţară de 9561000 km2! Odată este o fiinţă cu două coarne care poartă un ciocan în mâna dreaptă; altădată este reprezentat sub forma unui dragon stăpânind elementele dezlănţuite; într-un loc poate fi văzut ţinând soarele într-o mână şi luna în alta, în altul poate fi văzut sculptând stânca sub privirea unui şarpe.

Dar în realitate, legenda lui P’An Ku ar fi mult mai recentă decât personajul respectiv; ea ar fi fost adusă în China în secolul al Vl-lea î.e.n. de călătorii venind din regatul Siamului (Thailanda).

După mitologia chineză, „Părintele lucrurilor” ar fi Yan-Shih Tien-Ţun. El este Fiinţa insondabilă, începutul şi sfârşitul lucrurilor, cel mai înalt personaj din cer. Mai târziu va fi numit şi Yu-Ching, a nu se confunda cu împăratul chinez mistic Yu, despre care se spune că s-a făcut stăpân al potopului. Cunoaşteţi legenda lui Yuan-Shih Tien- Wang?

De exemplu, legenda zeiţei Chih Nu, patroana ţesătorilor. Tatăl ei a trimis-o la un vecin care stătea de pază lângă „Fluviul de argint al cerului”, probabil că e vorba de Calea Lactee. Chih Nu a crescut şi a devenit foarte frumoasă. Ea îşi petrecea zilele jucându-se şi veselindu-se. Se spune că niciodată n-a existat în cer o amantă mai pasionată ca Chih Nu. Zeul soarelui nu vedea cu ochi buni înflăcărarea ei amoroasă şi, când a aflat că Chih Nu aştepta un alt copil de la paznicul Fluviului de argint, el s-a hotărât să ia măsuri ca să pună lucrurile la punct. Iubitul ei a fost rugat să se ducă să facă de pază la celălalt capăt al Fluviului de argint şi pe viitor să nu o mai vadă pe Chih Nu decât o noapte pe an, adică a şaptea noapte din a şaptea lună a anului…

Legenda are un sfârşit fericit. Milioane de păsări strălucitoare au format un pod enorm pe deasupra Căii Lactee, permiţând astfel lui Chih Nu şi paznicului să se întâlnească după voia lor!

Poate că o interpretare modernă a miturilor şi legendelor ne va face să progresăm pe calea cunoaşterii şi a propriului nostru trecut. In fond, încă nu ştim mare lucru…

  • Urcior de bronz din epoca dinastiei Chang (1766-1122 î.e.n.)

Aceste urcioare amintesc de obiectele văzute de cealaltă parte a Pacificului. Mult mai recente, piesele de ceramică nazca, opere preincaşe, prezintă motive ornamentale asemănătoare cu cele care se pot vedea pe urcioarele chinezeşti; linii geometrice, pătrate, spirale.

  • Secure de jad. In piatra verde este gravat un dragon cu o dâră de foc în urma lui. Pe cer stau suspendate câteva sfere. Reprezentări perfect asemănătoare pot fi văzute pe sigiliile cilindrice asiriene.
  • Obiect ritual care servea la celebrarea cultului închinat zeului soarelui şi norilor, cel puţin asta e interpretarea arheologiei oficiale. Obiectul datează din anul 206 î.e.n. şi reprezintă un munte, iar deasupra o sferă mare cu o dâră de foc în urma ei. Sfera enormă – ea însăşi având deasupra trei sfere mici – nu evocă nici o configuraţie astronomică. Obiect ritual? N-ar fi vorba mai curând de reprezentarea unei apariţii celeste de neînţeles a cărui amintire persistă, pentru vecie, în acest obiect ca în multe altele?
  • Discuri de jad cu un diametru de 7-16,5 cm, cu o gaură mare în centru. Ele sunt fixate, la verticală, printr-un diblu, de un obelisc înalt de 20 cm. Şi despre ele se spune că sunt obiecte rituale. Discul ar fi simbolul cerului, iar obeliscul, fireşte, simbolul falie!  Să existe vreo legătură între aceste discuri şi farfuriile de la Baian Kara Ula? Dacă admitem că farfuriile de la frontiera sino- tibetană au servit drept modele şi că discurile de jad sunt într-un fel nişte reproduceri mai târzii ale acestor „originale”, vălul misterului dispare. Astronauţii care au stat în regiunea Baian Kara Ula au plecat. Au lăsat în urma lor colecţia de farfurii gravate care fixau pentru eternitate popasul lor pe Pământ.

Oamenii pioşi au reprodus aceste obiecte pentru a le fi pe plac zeilor şi, poate, pentru a dobândi astfel o oarecare asemănare cu ei. Astfel cercul se închide şi discurile ar fi devenit într-adevăr accesorii de cult.

picturi in pesteri. cosmonautii Doctorul W. Saizew, care a publicat articole importante despre farfuriile de piatră, este şi „descoperitorul” unei extraordinare picturi rupestre, găsită la Fergana, în Uzbekistan, nu departe de frontiera chineză. Această pictură reprezintă un personaj cu cască (şi care poartă în mod incontestabil un combinezon prevăzut cu un aparat respirator. In mâini ţine o farfurie identică cu cele găsite la Baian Kara lila!

Intr-o epocă îndepărtată trăia pe un munte înalt, la marginea unor gheţuri veşnice, un om bătrân pe nume Yuan-Shih Tien-Wang. Bătrânul vorbea cu atâta convingere şi forţă evocatoare despre timpurile originare încât cei care îl ascultau au început să creadă că Yuan-Shih asistase la faptele nemaipomenite pe care le relata. Unul dintre vizitatorii lui ocazionali,Chin Hung, l-a întrebat pe bătrân unde a trăit înainte de a veni să se instaleze pe acel pisc. Drept orice răspuns, bătrânul a ridicat braţele spre cer. Chian Hung a vrut să ştie cum fusese posibil aşa ceva. Yuan- Shih nu a spus nimic. Dar lângă el au apărut brusc doi zei. Erau îmbrăcaţi în armuri strălucitoare şi unul dintre ei a spus: „ Vino, Yuan-Shih, hai să mergem. Să trecem dincolo de tenebrele universului şi să ne întoarcem în patria noastră, de cealaltă parte a stelelor Taipeh, capitala Formosei şi a Chinei naţionaliste, numără aproape două milioane de locuitori. Aici există o universitate, şcoli de prim ordin şi muzee excelent administrate. Tot comerţul se face prin portul Kilung. Principalele exporturi de produse naturale sunt zahărul, ceaiul, orezul, bananele, ananasul, lemnul şi camforul. De când Taiwanul (Formosa) este independent, adică din 1949, s-au pus pe picioare noi industrii şi insula exportă acum numeroase produse manufacturiere; textile, motoare de toate categoriile, maşini agricole, articole electro- menajere etc. Exploatarea zăcămintelor de cărbuni, cupru, aur şi argint, plasate sub controlul statului, face să intre în Taiwan devize suplimentare care contribuie la a face din această insulă cu treisprezece milioane de locuitori un loc relativ privilegiat din Asia.

De unde şi când au venit paiwanezii, locuitorii primitivi ai insulei? incă o întrebare care nu se lasă uşor rezolvată.

Paiwanezii sunt astăzi în jur de două sute cincizeci de mii şi trăiesc grupaţi în şapte triburi distincte în inima masivului muntos care ocupă centrul insulei. Valurile succesive de imigranţi chinezi i-au împins în aceste regiuni retrase. In urmă cu o generaţie, războinicii paiwanezi îşi arătau ocazional talentele de vânători de capete. Azi se mulţumesc să vâneze animale pe muntele care le serveşte drept fortăreaţă. Paiwanezii au rămas neatinşi de civilizaţia occidentală şi trăiesc tot după legile naturii eterne. Noţiunea lor despre timp este la fel de simplă ca şi modul lor de viaţă. Ziua începe când cântă cocoşul, ora se poate citi în orice moment după lungimea umbrelor; anul nou se anunţă când muntele se acoperă de flori, atinge apogeul când fructele sunt coapte şi se sfârşeşte când începe să ningă, izolând poporul paiwanez de restul lumii. Monogamia a fost din totdeauna regula generală la paiwanezi. Nu are importanţă cum îşi găseşte bărbatul femeia – poate s-o cucerească prin luptă, poate s-o cumpere sau s-o fure de la părinţi – principalul e să nu se despartă de ea toată viaţa. Paiwanezii sunt mari amatori de betel.

Sculpturi sunt considerate ultimele mărturii ale unei arte populare imemoriale dar pe cale de dispariţie. In aceste opere supravieţuiesc motive legendare din cea mai veche antichitate.

Caută zei şi îi vei găsi!

Se află acolo o plachetă lungă de 72 cm şi lată de 25 cm, un fel de firmă care probabil că semnala casa unui şef. La stânga a patru cercuri, plutcsc două personaje care poartă „şorţul” clasic al astronauţilor preistorici aşa cum pot fi văzuţi, de exemplu, pe monoliţii tolteci de la muzeul din Berlin. Cele două personaje sunt îmbrăcate într-un fel de combinezon şi au încălţări; personajul din stânga poartă o cască cu antene.

Una dintre sculpturile în lemn reprezintă o fiinţă cu organe genitale remarcabil de bine dezvoltate purtând pe cap o cască îngustă. In jurul căştii se înfăşoară un şarpe şi pe ea e gravat un triunghi mic, poate insigna astronauţilor! Simbol al urâţeniei şi al vieţii târâtoare, şarpele biblic se ridică în aer în legendele mayaşe unde este numit „fiinţa înaripată”. Şi iată că îl regăsim la aceste popoare uitate din munţii Taiwanului!

Dar nu e deloc uimitor. In toată lumea găsim aceşti şerpi zburători dacă ne oprim puţin să examinăm artele tradiţionale.

De ce-şi decorează paiwanezii bărcile cu aceleaşi imagini de şerpi? De ce personajele reprezentate pe aceste bărci au capete rotunde, de parcă ar purta căşti? Şi de ce acele antene de contact care leagă persona­jele între ele pentru a ajunge în cele din urmă la un soare „dinţat”? Şi ce înseamnă şerpii înfăşuraţi în jurul stelelor, ale căror capete triun­ghiulare par că pândesc cerul? Şi de ce acel zeu paiwanez purtător de cască (fig. 23) apare ca şi cum ar fi încoronat de un şarpe care într-un fel îi încadrează capul? Şi de ce acea zeiţă este ascunsă în spatele unei măşti şi adă­postită şi ea sub corpul arcuit al unui şarpe pe care îl ţine în mâini ? Nu se poate spune că arată prea elegant. Dar poate că o astfel de mască îşi avea utilitatea ei în spaţiu. Iar şarpelui i se cunoaşte sem­nificaţia. El este simbolul stăpânirii aerului…

Toate aces­tea – spune arheo­logia tradiţională – merită să fie consi­derate din unghiul religiilor primitive. Şerpii n-arfi decât „simbolurile divinului” şi re­prezentarea lor doar un mod de a face un act de pietate. ’ Dar, în acest caz, de ce nu şi-au ales paiwa­nezii, pentru a-şi decora pirogile, alte simboluri ale divinului precum peştii, broaştele ţestoase etc.? De ce tocmai şerpi?

Sculpturile paiwaneze, aflate deseori într-o stare foarte proastă, sunt totuşi de o frumuseţe fascinantă.

Toate prezintă cercuri concentrice, spirale şi peste tot poţi vedea intimul şi enigmaticul raport om/şarpe, acesta din urmă fiind totdeauna întors spre cer.

Uneori personajele nu stau în picioare sprijinite pe pământ, ci suspendate în aer de parcă n-ar cunoaşte gravitaţia. Nu consider aceste repezentări drept rodul imaginaţiei creatoare a paiwanezilor. Dacă o fiinţă este reprezentată plutind în aer, asta înseamnă că vechii paiwanezi au văzut o fiinţă plutind în aer şi au reprezentat-o aşa cum au văzut-o.

Paiwanezii au rămas până azi un popor primitiv. Sculpturile lor reprezintă lucruri văzute, realităţi cu care au fost confruntaţi. Astfel, sculpturi recente înfăţişează soldaţi japonezi în uniformă. Eu au văzut aceşti soldaţi, după care i-au reprezentat aşa cum i-au văzut.

O operă paiwaneză deosebit de remarcabilă reprezintă o fiinţă cu trei capete zburând într-un şarpe. Acest motiv îl regăsim într-un manuscris al civilizaţiei Chou (1122-236 î.e.n.).

La muzeul istoric din Taipeh, de gaseste  colecţia personală de fiinţe mitologice, jumătate oameni, jumătate animale, deseori cu capete de păsări şi aripi, în felul fiinţelor înaripate de origine asiriană sau babiloniană. Sigiliile din epoca Chou sunt la fel de numeroase precum inelele din vitrina unui bijutier de renume. Se spune că sunt ornate cu motive decorative, dar sub lupa mea ele seamănă în mod ciudat cu nişte circuite integrate actuale (fig.25). Simboluri şi caractere gravate în „oglinzi de bronz”

In iulie 1961, arheologul Ci Pen-Lao, profesor de artă şi arheologie la universitatea din Pekin, a descoperit elementele dintr-o reţea de tuneluri subterane cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în „valea pietrelor”. La început a dat peste nişte
intrări de labirinturi situate la adâncimea de treizeci şi doi de metri în contraforţii masivului Honan, pe malul meridional al lacului Tung-Ting.

Arheologul a reuşit să localizeze galerii care coborau drept sub lac. Pereţii galeriilor sunt netede şi parcă lăcuite. La intersecţiile galeriilor, precum şi într-o mare sală subterană, se află fresce care reprezintă animale fugind, urmărite de oameni dintre care unii au în gură tubul care probabil servea la lansarea proiectilelor. Dar faptul de-a dreptul remarcabil, în afară, fireşte, chiar de aceste galerii subterane, este că deasupra animalelor hăituite se vede un „scut zburător”, pe care stau oamenii care ţin îndreptate spre animale nişte arme asemănătoare cu puştile.

Profesorul Ci Pen-Lao spune că personajele de pe scutul zburător au pantaloni şi geci aşa cum se poartă azi.

Deocamdată nu se ştie de când datează construcţia acestei reţele de subterane.

Totuşi, povestea scutului zburător de pe care nişte oameni vor să împuşte nişte animale care fug, îmi aminteşte un lucru extraordinar pe care l-am văzut în muzeul de paleontologie de la Moscova. Acolo se gaseste craniul unui bizon preistoric al cărui os frontal era găurit de o gaură perfectă, identică cu cea pe care o face un glonţ tras de o armă de foc.

Patria originară a bizonului este Asia rusească. Craniul respectiv datează din paleoliticul superior (8000-2700 î.e.n.), adică dintr-o epocă în care armele şi uneltele erau din piatră cioplită. Arma cea mai evoluată în vremurile acelea era toporul de piatră. Atunci?

Oricum, craniul de bizon găurit expus la muzeul din Moscova poate fi examinat oricând de specialiştii sceptici.

Provocarea Zeilor-Erich von Daniken