Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: cosmonauti in preistorie

Top Secret

Nazca centrul navelor ale zeilor astronauti

Published by:

Nazca centrul navelor ale zeilor astronauti?

Cu sute de ani înaintea incaşilor, pe coasta sud peruana fost înălţat un monument unic în întreaga, destinat cu siguranţă lumii viitoare. Dimensiunile sale uriaşe si precizia îl pot situa pe acelaşi loc cu piramidele egipte . Dar in loc  sa privim ca acolo la simplitatea monumental-tridimnesionala,  aici privim de sus în jos, asupra marilor întinderi de către un alfabet de semne secrete, încrustat, intr-o tara a  uriaşilor.
Astfel îşi începe Maria Reiche cartea sa Această „misterioasă femeie a Pampasului“, cunoscuta matematiciană şi om de ştiinţă din Germania a calatorit în regiunea înaltă din sudul Perului, zeci de ani, pe suprafeţe întinse şi despădurite ale pustiului din Nazca, şi a cercetat imaginile pline de mister, încrustate în straturile de pământ depuse peste stânci.

pictura rupestra

Această pictură rupestră din Tassili (180 x 140 cm; pe un fond alb. Figura prezintă un costum foarte str antene pe cască şi alimentatori pe umeri.

Cel ce zboară din Lima spre Chile sau Arequipa, poate vedea, – când avionul străbate partea de vest a Anzilor şi nu urcă la mare înălţime – la jumătatea traseului dintre cele două oraşe, pe întinderile de pustiu, pe platourile înalte, pe povârnişurile triunghiulare şi pătrate uriaşe, trasate parcă cu o linie, desenele ce ies puternic în evidenţă datorită contrastului cu solul întunecos.
„Unele le poţi lua drept locuri de aterizare. De la mică înălţime, dintr-un avion de dimensiuni reduse, ne apare o privelişte surprinzătoare. Astfel se poate vedea că în jurul porţiunilor geometrice uriaşe, se formează un complicat sistem de linii inter¬sectate. Cele mai interesante sunt însă, între acele forme abstracte, figurile de animale, răspândite ici şi colo. Aceste figuri, având pe pământ dimensiuni foarte mari, pot fi văzute clar de la 500 m înălţime. Este vorba, cu siguranţă, de lucrări realizate de mâna omului, ce s-au păstrat de-a lungul secolelor chiar dacă sunt făcute numai din uşoare adâncituri în sol. Pustiul din Nazca aparţine uneia dintre cele mai uscate zone de pe glob, unde plouă o jumătate de oră o dată la doi ani. Stratul de aer cald ce se formează la sol protejează imaginile respective de curenţii atmos¬ferici ce le-ar putea distruge. Datorită vastei întinderi pe care o au, acestor figuri geometrice şi de animale nu li se poate identifica adevărata formă de la sol. De aceea ele au atras abia târziu interesul generaţiilor ulterioare, fiind redescoperite în 1939.
Când au fost observate pentru prima dată din avion, s-a crezut că era vorba de canale pentru irigaţii, şi nu li s-a dat importanţă, până când dr. Paul Kosok, specialist american în istoria civilizaţiilor, a sosit cu o expediţie de cercetare a sistemelor de irigaţii timpurii. Şi-a dat seama că este vorba despre cu totul altceva. El a început studiul formelor animale prin descoperirea şi măsurarea unei figuri ce reprezintă o pasăre”.
Cu aceasta, drumul a devenit cunoscut şi Maria Reiche a început clasarea desenelor de la sol în 1946, descoperind şi ea o a doua figură – un păianjen uriaş – iar apoi, de-a lungul anilor, multe alte desene uriaşe: zei, flori, păsări cu aripi mari, şerpi încolăciţi, vulpi cu coadă lungă şi o maimuţă uriaşă. Toate figurile sunt desenate dintr-o singură linie neîntreruptă. Ea porneşte dintr-un punct anume şi formează prin multe intersectări figura în sine, ca apoi să se oprească în apropierea locului de unde a pornit.

Care o fi fost sensul şi scopul iniţial al acestor desene, aşa-numitele linii de la Nazca?
în nici un caz nu pot fi de acord cu teoria lui Erich von Dăniken, potrivit căreia triunghiurile şi pătratele uriaşe ar fi terenuri de aterizare pentru călători din spaţiu41, declara Maria Reiche în Comentariul din Nazca, din 1970, apărut în urma colaborării cu alţi oameni de ştiinţă în deja amintita carte Erau zeii astronauţi?
„Navele spaţiale sau chiar taxiurile spaţiale nu aveau nevoie de piste de aterizare. în afară de aceasta, terenul este inadecvat, în loc să fie nivelat, au fost îndepărtate pietrele din straturile superioare, astfel încât chiar şi o maşină de dimensiuni mici ar putea rămâne înţepenită. Aparatele de zbor ar fi ridicat la aterizare o cantitate mare de praf, care ar fi acoperit urmele desenelor până la dispariţia lor. Ar fi fost ca şi când pe o tablă scrisă s-ar fi presărat praf alb de cretă.
Pentru liniile lungi şi drepte ce acoperă ca o reţea regiunea  Pampasului, Dăniken foloseşte cuvântul «coordonate». Este un termen al ştiinţelor occidentale. Pentru a studia Nazca este imperios necesar să se elimine termenii occidentali, lucru care mi-a devenit clar chiar în prima fază a cercetărilor. Mulţi vor să interpreteze armonia formelor din Nazca folosind cunoscuta secţiune de aur.Nazca

In ciuda aplecării cu atenţie, timp de zeci de ani, asupra desenelor de pe solul din Nazca, chiar şi Maria Reiche este încă nelămurită. Multe din desene indică direcţia către soare, precum % ciocul unei păsări sau un animal felin cu coadă de peşte. Multe linii par a fi direcţionate după stele. Conţinutul documentelor, pe care le formează desenele din Nazca, este de domeniul ştiinţei calendarelor. Sub liniile şi marginile triunghiurilor şi pătratelor din panorama oferită în zborul cu elicopterul, se pot descoperi cinci orientări ale soarelui, iar dedesubt un mic triunghi asemănător unei săgeţi. O parte a acesteia indică răsăritul soarelui la 21 iunie, pe când cealaltă, apusul la 21 decembrie. în întreaga lume, aceste două date ce poziţionează soarele la orizont, au servit ca semne calendaristice precise. Peste tot soarele a fost venerat.
Preoţii şi regii s-au autodenumit «fii ai soarelui». Figurile de pe povârnişurile din Nazca, ce au în jurul capului o coroană stră¬lucitoare, sunt probabil reprezentări ale zeului soarelui.11
Dacă se încearcă explicarea desenelor din Nazca, nu trebuie pierdut din vedere următorul fapt: constructorul a vrut să învăluie înţelesul lor în mister, asemeni monumentelor şi manuscriselor antice. Informaţii vitale, oferite de gânditori supradotaţi, au fost ţinute în secret faţă de popor şi folosite ca instrumente ale puterii. Ştiinţa calendarului este informaţia cea mai importantă de când a apărut agricultura, ştiinţă păzită şi practicată la vechii germani de către femei. Cunoştinţele despre anotimpuri, dobândite în urma observării soarelui, despre timpul de semănat şi recoltat, stabilirea datelor diferitelor festivităţi, se aflau în mâinile acelora ce clădeau în jurul originii cunoştinţelor lor o aură misterioasă, bazată pe rugăciuni adresate soarelui. Ei susţineau că informaţiile vin direct de la soare. Aceştia erau marii eroi, mult mai impunători decât soarele. Ei puteau să lege soarele sau să îl facă să dispară, ca pedeapsă pentru nesupunere, când ştiau că va urma o eclipsă de soare.
Cu alte cuvinte: enigmaticele imagini lungi de aproximativ 250 m şi sistemele geometrice liniare în care cercetătorul solarian Erich von Dăniken vedea un imens aeroport cu o desfăşurare radiară a pistelor de aterizare ale zeilor-astronauţi, sunt parte componentă a înţelepciunii astronomico-calendaristice a preoţilor, „cea mai mare carte de astronomie din lume“, aşa cum s-a exprimat odată dr. Kosok. Ce creaţie tehnică deosebită s-a făcut acolo pentru realizarea fiecărei figuri de animal. Şi ca să luăm un exemplu, maimuţa este schiţată numai din curbe. A fost atât de bine fixată în sol, încât procesul de construcţie a rămas mărturie pentru posteritate. Curbele sunt o îmbinare de arcuri, ale căror centre sunt marcate cu pietre speciale, ce se găsesc şi astăzi în acelaşi loc în care au fost fixate atunci. Acelaşi procedeu este folosit şi în cazul curbelor mai mici, de la degete. O vergea subţire şi dură ca oţelul din lemn de Algarrobo (specie înrudită cu pomul de pâine) a servit probabil ca punct de sprijin pentru firul compasului. După terminarea figurilor şi îndepărtarea beţelor ce marcau centrul cercurilor, nu ar mai fi fost necesar să marcheze centrele, dacă construcţiile nu ar fi fost destinate posterităţii. Cu siguranţă, această muncă de detaliu nu era destinată observatorilor extrapământeni.

NazcaCine a făcut figurile din Nazca? Era vreo căpetenie din Tiahuanaco, „care a trăit cu mare curaj şi care nu a văzut în timpul domniei sale vreun om râzând?” în jurul său el a adunat oameni albi, astrologi.
Despre perioada în care au fost realizate importantele desene din regiunea râurilor Rio Grande de Nazca y Palpa, Maria Reiche face precizări exacte. Din traiectoriile liniilor desenate în sensul punctelor solare se calculează o perioadă între anii 350 şi 950 d.Ch., iar în alte locuri între anii 800 şi 1400 d.Ch. Cultura Nazca, de unde provin aceste desene, a avut o perioadă de înflorire între 300 î.Ch. şi 900 d.Ch. Aceste date sunt corecte. Deci, este vorba de desene făcute până la anul 1400 d.Ch., aproximativ în timpului evului mediu european.
Erich von Dăniken datează totuşi pistele sale cu 10 000 ani înainte de Christos şi susţine aceasta cu tărie (cu argumente de nezdruncinat): „Mie îmi par neîndoielnic un aeroport*’. în cartea înapoi la stele, el scrie: „în apropierea actualului orăşel Nazca, odată, au poposit pe acel tărâm nepopulat, inteligenţe străine, şi au improvizat un loc de aterizare pentru navele lor, ce trebuiau să opereze în spaţiul apropiat Pământului. Pe locurile ideale au fixat două piste sau poate au marcat traseele într-un mod pentru noi încă necunoscut? Cosmonauţii şi-au îndeplinit încă o dată misiunea şi au plecat înapoi pe planetele lor.
Triburile preincaşe, care au observat în timpul muncii impunătoarele şi misterioasele fiinţe, îşi doreau acum reîntoarcerea «zeilor». Ei au aşteptat ani mulţi, şi când au văzut că dorinţa nu li se îndeplineşte, au început să traseze noii linii, aşa cum au văzut că au făcut «zeii»? Aşa au apărut legăturile dintre cele două piste iniţiale.
Dar «zeii» tot nu au apărut. Cu ce au greşit? Cu ce i-au supărat pe cei din cer? Un preot şi-a amintit că zeii vin din stele, şi i-a sfătuit să îndrepte liniile către stele. Munca a reînceput. Astfel au apărut desenele îndreptate către astre.
«Zeii» au rămas însă acolo, afară. Generaţii s-au născut şi au murit între timp. Pistele originale ale inteligenţelor străine erau de mult dale uitării. Generaţiile noi ştiau numai din povestiri despre «zeii» care au coborât cândva din cer. Preoţii au transformat povestirile în tradiţii sfinte şi au pretins să se realizeze mereu desene noi pentru zei, pentru ca ei să vină într-o zi înapoi.
Dacă nu au avut succes cu trasarea liniilor, au început să deseneze animale. La început au reprezentat păsări de toate felurile, ce simbolizau zborul. Mai târziu, imaginaţia i-a îndemnat spre păianjeni, maimuţe, peşti.“
Acestea au fost explicaţiile ipotetice pe care le-a dat Dăniken despre încrustările din Nazca.
Este menţionat aici şi uriaşul „Candelabru din Paracos”, acoperind 250 m, în formă de trident. Această încrustare, numită şi „Tridentul din Paracas”, Dăniken a explicat-o ca fiind un semnal pentru zei, unde în mod special privirile îţi sunt atrase de coloanele de 3,80 m lăţime ale acestuia, „ce se îndreptau semnalizator spre cer. Există arheologi care consideră tridentul de pe versantul golfului din Pisco, un marcaj special pentru navigaţie. împotriva acestei teze se ridică faptul că tridentul fiind aşezat intr-un golf, nu poate fi în nici un caz semnal pentru vase, pentru că nu poate fi văzut din toate părţile.”
Maria Reiche susţine contrariul, spunând că „vasele aflate pe drumul dintre Lima şi Chile îl pot observa foarte bine. Căpitanii îl cunosc perfect şi îi informează pe pasageri despre acesta, la fel cum mi s-a întâmplat şi mie.“
împotriva ipotezei, că uriaşul trident ar fi un semn pentru navigaţie, Dăniken aduce aceste argumente: „în vremurile vechi era puţin probabil un trafic naval dezvoltat. Mai credibil este că realizatorii tridentului construiau pe o direcţie verticală… Şi apoi, în afară de un pustiu de nisip, neexistând altceva de văzut la bordul unei nave, şi faptul că apele cu stâncile ei ascuţite creau imposibilitatea ancorării vaselor, demonstrează pe deplin cauzele existenţei tridentului.”
pasarea colibri Nazca„Problema este că în această regiune s-a dezvoltat prima cultură din Peru, care s-a bazat pe pescuitul de balene”, susţine cu argumente ştiinţifice, Maria Reiche.
„Cultura Paracas reprezintă, după părerea arheologilor, un salt cultural, o introducere a unor elemente noi în rândurile unei populaţii primitive de pescari şi vânători. Mai departe, spre sud s-a descoperit în nisip, în apropiere de Ica, modelul unei plute de dimensiuni mici. Probabil că vânătorii de balene şi lei de mare, în căutare de noi locuri, au descoperit golful din Paracas şi s-au stabilit acolo.”
în anii 50 încă se vânau anual 10000 de balene, care erau prelucrate industrial. în acest context, nu va mai surprinde presu¬punerea conform căreia „Tridentul din Paracas” ar fi reprezentat unul din instrumentele asemănătoare harpoanelor.
cosmonauti nazca„Din Paracas probabil s-a extins cultura până în Nazca… în orice caz, persistă din ce în ce mai mult convingerea că peruanii au avut în timpurile străvechi un trafic naval dezvoltat. Desenatorii de la Nazca se aflau în continuu contact cu marea, aşa cum o dovedise resturile de scoici, aflate în taberele antice din Pampas.
La aproximativ 6 km nord de Nazca s-a descoperit figura unei balene lungi de 60 m ucisă cu un harpon înfipt în ochi. Direcţia liniei cu o lungime de aproape 6 m, ce intersectează figura, indică o dată apropiată solstiţiului de iarnă.“
Un important semn al trecutului este şi o uriaşă coastă de balenă, ce servea cu câţiva ani în urmă drept indicator într-o intersecţie a unei autostrăzi panamericane, care ducea către o plantaţie de bumbac aflată la marginea terenului pe care este reprezentată balena.
Aceste oase încrustate cu forme circulare, datând probabil dinaintea dominaţiei spaniole, trebuie să fi fost găsite în apropiere.

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

Published by:

cosmonauti legende indiene

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

De la punctul cel mai sudic al Siciliei şi până la Ilammerfest, oraşul cel mai nordic al Europei, survolezi opt ţări pe un traseu de patru mii de kilometri. De la Moscova până în sudul Yemenului, un alt traseu aerian de aproximativ patru mii de kilometri, survolezi şapte. Dar dacă te deplasezi cu avionul de la Cacipore la Rio Grande – ceea ce reprezintă un zbor nord-sud de vreo patru mii cinci sute de kilometri – treci pe deasupra unei singure ţări: Brazilia.
De la est până la vest la fel, de la frontiera peruviană la Recife, pe malul Atlanticului, un singur teritoriu, o singură ţară: Brazilia. Având o suprafaţă de 8 511 965 km2, gigantul sud-american nu e depăşit- din punct de vedere al întinderii – decât de alte patru ţări: URSS, China, Statele Unite şi Canada.
Această ţară imensă este o mină inepuizabilă de enigme arheologice.
Un pilot al companiei aeriene VASP zăreşte în cursul unui zbor „obişnuit” un turn, un sat sau nişte ruine care nu figurează pe hartă, localizează poziţia geografică respectivă şi-şi informează şefii. După aceea, când se trece din nou prin acel loc peste câteva zile, pentru a se verifica indicaţiile, există toate şansele să nu se mai zărească nimic. Un incendiu în pădure, un vânt favorabil sau condiţii atmosferice excepţionale au putut „degaja” o zonă necunoscută până atunci. Dar jungla şi-a reluat drepturile după câteva zile.
In mod paradoxal – în ciuda dificultăţilor de acces – în Brazilia se fac zilnic descoperiri extraordinare referitoare Ia trecutul îndepărtat al omenirii. Numai că, din păcate, aceste descoperiri nu sunt decât rareori „exploatate”.
In ceea ce priveşte arheologia, multe dintre descoperiri sunt făcute de geniştii armatei în timpul construirii unor drumuri prin care guvernul brazilian vrea să „reducă” distanţele şi să facă posibile comunicaţiile. Nu se va şti niciodată câte situri au fost îngropate pentru totdeauna sub pământul cărat la marginea acestor căi de comunicaţii, construite cu mare osteneală prin teritorii cu acces foarte dificil.

In Brazilia toată lumea e pasionată de arheologie. Dar arheologii profesionişti sunt rari.

Nicăieri în lume nu există asemenea bogăţii arheologice şi nicăieri în lume nu e mai greu să organizezi o expediţie în toată regula, atât din cauza naturii terenului cât şi din lipsa creditelor.
Astfel se poate spune că, în general, descoperirile au rămas în seama amatorilor luminaţi care îşi conduc cercetările singuri, pe propria cheltuială. Dintre aceştia se cuvine să-l cităm mai ales pe austriacul Ludwig Schwennhagen, care a fost profesor de filozofie şi a trăit multă vreme la Teresina, capitala statului Piaui, în extremitatea de nord a Braziliei. In cartea sa intitulată Antiga Historia do Brasil, Schwennhagen studiază, pentru prima dată, situl misterios Sete Cidades.
Am ajuns în Brazilia la invitaţia guvernatorului statului Piaui, pentru a vizita acest sit faimos.
– Unde se află aceste Sete Cidades? l-am întrebat eu pe doctorul Branco.
– La trei mii de kilometri nord de Teresina, între oraşul Piripiri şi Rio Longe. Putem fi acolo poimâine.

civilizatii extraterestreDe la Teresina ajungi la Piripiri pe un drum de o sută şaizeci de kilometri care trece prin junglă. Deşi te afli doar puţin mai jos de ecuator, clima este suportabilă datorită unei uşoare brize marine care bate dinspre coasta aflată la vreo trei sute de kilometri de acolo. De la Piripiri ajungi la Sete Cidades pe un drum de pământ de şaisprezece kilometri accesibil vehiculelor pentru orice teren. Şi te pomeneşti brusc în faţa primelor ruine (fig. 33).
Dar se poate vorbi de ruine? Nu există cu adevărat vestigiile unor edificii, nici monoliţi cu forme bine conturate, despre care s-ar putea spune cu certitudine că au fost ciopliţi de mâna omului, ca pe platourile înalte de la Tiahuanaco. Nu poţi recunoaşte- chiar dacă ai căuta bine şi ai face un efort de imaginaţie – urme de trepte, de scări, de străzi, de case.

Sete Cidades este un vast peisaj haotic, un sit care probabil că a fost distrus de foc precum biblica Gomora. Piatra a fost literalmente trăsnită de o putere apocaliptică.
Nimeni nu a făcut aici săpături arheologice.
Niciodată ştiinţa nu s-a ocupat de acest sit pentru a încerca să dezlege enigma cataclismului care probabil că a avut loc cândva în noaptea timpurilor.
Spre cer se ridică mase de piatră cu forme ciudate, asemenea unor mari puncte de întrebare.
Ghidul – un om cu formaţie ştiinţifică – care mi-a fost repartizat obligatoriu de guvernatorul statului, îmi spune că peisajul „chinuit” de la Sete Cidades se formase în mod natural prin depozite glaciare. Eu însă nu pot să cred într-o astfel de interpretare. Gheţarii lasă în retragerea lor urme uşor de recunoscut care aici nu există deloc.
Sete Cidades se află în interiorul unui cerc cu un diametru de aproximativ douăzeci de kilometri. O altă interpretare spune că acest loc a fost pe vremuri un golf şi cele „şapte cetăţi” ar fi resturile unei coaste erodate apoi modelate, după retragerea apelor, de vânt şi de variaţiile de temperatură.
Mi-ar fi greu să dovedesc contrariul.
De altfel, natura a demonstrat în multe locuri că are o imaginaţe bogată şi capacităţi creatoare. Am putut să mă conving de asta admirând Valea Morţii din Statele Unite, catedralele de sare din Columbia, cuveta de granit boliviană şi fanteziile arhitectonice la care s-a dedat pe coasta Mării Moarte.
Numai că, dintr-un motiv obscur, Sete Cidades nu mi se pare rodul unor astfel de jocuri.
Pe harta „administrativă” a locului se pot recunoaşte cu claritate şapte zone de „ruine”. Efectul întâmplării? Fantezie naturală? îmi vine greu să cred că o ordine atât de „strictă” poate să fie rezultatul unui joc al forţelor naturale. In spatele acestui haos, rămâne perceptibil un plan.
Şi pe urmă există câteva detalii care uimesc. Astfel, acele scurgeri de metal care ies dintre pietrele stivuite şi care se întind de-a lungul pereţilor în dâre lungi şi ruginite. Această particularitate este prea frecventă în siturile „haotice” de tip Sete Cidades pentru a putea fi atribuită întâmplării. Este posibil ca geologii să fie în măsură să dea o explicaţie plauzibilă formării „carapacei de broască ţestoasă” care este unul dintre detaliile cele mai frapante de la Sete Cidades. Până în prezent nu a fost formulată nici o părere pertinentă.
Originea sitului se pretează la discuţii, la fel ca şi picturile şi figurile rupestre, aflate din abundenţă pe „zidurile” de la Şapte Cetăţi. Natura nu pictează!
Apoi un lucru este în afara oricărei îndoieli. Picturile sunt cu mult mai recente decât „construcţiile”.
Sete Cidades are două trecuturi distincte. Un trecut foarte vechi, pe care nu-l vom putea reconstitui probabil niciodată, şi un altul, mai „modern”, deşi se situează în preistorie, mărturie fiind picturile.
Şi, fireşte, nimeni nu ştie cine sunt autorii acestor opere picturale!
Un lucru este însă sigur. Motivele şi simbolurile reprezentate de artiştii prestorici la Sete Cidades sunt, în marea lor majoritate, identice cu cele care pot fi văzute în cazul tuturor siturile preistorice de pe tot globul: cercuri, roţi (cu spiţe), sori, circumferinţe duble, pătrate înconjurate de cercuri, reprezentări variate de cruci şi stele. Ai zice că pictorii din preistorie au mers toţi la aceeaşi şcoală!
Această extraordinară înrudire dintre picturile descoperite în Africa, în Asia, în Europa, în America, a fost scoasă în evidenţă de Oswald O. Tobisch într-o carte intitulată Cult, simbol, scriere. La capătul acestui studiu comparativ bogat ilustrat, autorul pune următoarea întrebare:
Oare e posibil să fi fost atunci – oricât de incredibil ar putea să pară contemporanilor noştri – un concept divin unic care să fi dus la o „internaţionalitate” profundă. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca omenirea din acea epocă îndepărtată să fi trăit încă în câmpul „revelaţiei primordiale” a unui unic şi atotputernic creator căruia îi erau şi îi rămâneau supuse materia şi spiritul, întreg universul, corpurile cereşti şi fiinţele care le populează?
Voi da aici doar câteva exemple dintre invenţiile „extravagante” ale pictorilor de la Sete Cidades, dar pun la dispoziţie cu dragă inimă cercetătorilor interesaţi importanta mea colecţie de fotografii în culori.
Ceea ce frapează în primul rând sunt cercurile roşii şi galbene care ar putea să fie semnale. Trebuie amintit că foarte rar se găsesc picturi rupestre executate în două culori. Este clar că acest motiv avea o semnificaţie deosebită.
Remarcabilă (şi, după ştiinţa mea, inedită) mi se pare o schemă tehnică care arată cam ca o eprubetă. In partea inferioară se pot recunoaşte două fanioane de semnalizare iar de-a lungul unei bare roşii ca sângele, de treizeci şi doi de centimetri, sunt dispuse cinci ovale. Nimic comun cu reprezentările obişnuite ale oamenilor preistorici – motivul nu e împrumutat nici din lumea vegetală, nici din lumea animală.
Şi pe urmă există o linie de care sunt suspendate patru sfere, ca nişte note. Dar nu poate fi vorba de asta, oamenii din preistorie nu cunoşteau scrierea muzicală. Atunci ce poate fi? Poate e interesant să amintim în această privinţă o reprezentare grafică similară provenind din India. Este vorba de un basorelief pe care apar nouă „capete de note” sub linie şi două pe linie. Specialiştii în preistoria indiană au indentificat acest basorelief cu ajutorul unor texte sanscrite ca fiind o Vimaana, adică un aparat zburător.
La fel de remarcabilă mi se pare şi maşina zburătoare ce pare desenată de mâna unui copil.
Pictorii preistorici stilizau tot ce vedeau. Dar ce a putut servi drept „model” în acest caz?
Un ansamblu pictural deosebit de original şi impresionant mi se pare zidul care reprezintă astronauţi. Se pot vedea două personaje cu căşti rotunde pe cap, iar deasupra lor planează un obiect pe care unii l-ar putea identifica cu o farfurie zburătoare. Intre personaje şerpuieşte o spirală, iar alături un obiect a cărui semnificaţie poate stârni tot felul de presupuneri.
Un rebus dificil. Despre ce poate fi vorba? De o staţie spaţială orbitală? Un cerc dublu cu nişte excrescenţe ciudate – una ca o pungă mare, iar altele două ca nişte ramificaţii nervoase în partea de sus şi de jos a cercului dublu, de jur-împrejurul căruia se deschid un fel de hublouri.
In sfârşit, mai există un desen reprezentând un astronaut echipat din cap până în picioare.
Oare zeii să fi fost astronauţi?
O particularitate până acum neexplicată este faptul că toate motivele picturale găsite la Sete Cidades figurează pe marginea de sus a unui zid înalt de opt metri! In cazul în care artiştii nu au fost nişte giganţi, atunci pictorii probabil că le-au executat cu ajutorul unei schele de piatră din care nu a mai rămas nici o urmă…

civilizatii extraterestreIn Arizona şi în New Mexico (Statele Unite) se află rezervaţiile indienilor hopi. Azi nu au mai rămas decât vreo optsprezece mii de indieni hopi, a căror cultură milenară a rămas vivace în ciuda vicisitudinilor şi a „binefacerilor” cu care i-au copleşit albii.
urmărit până în pragul erei noastre. In rezervaţiile actuale din sud-vestul Statelor Unite, riturile, obiceiurile, legendele imemoriale rămân cât se poate de vii. Tradiţia hopi s-a transmis până în zilele noastre păstrându-şi puritatea originară.
Actualul şef al tribului se numeşte White Bear (urs alb). Acest personaj este capabil să „citească” majoritatea picturilor rupestre în care este atât dc bogat trecutul indienilor pueblos (grup din care fac parte şi indienii hopi). Astfel, White Bear ştie că palm;) deschisă cu cele cinci degete întinse, care apare in apropierea unui grup de picturi, înseamnă că tribul care executa operele era încă în posesia „cunoaşterii” în momentul în care au fost create. White Bear este în stare să interpreteze de la prima priviie reproducerile provenind din situri îndepărtate de rezervaţie şi pe care nu le-a vizitat niciodată. Din păcate, marele şef nu e prea vorbăreţ şi e foare bănuitor faţă de albi, ceea ce nici nu e de mirare.
In rezervaţia hopi se pot vedea petroglife (fig. 34) care acoperă porţiuni întregi de ziduri.

Ea vorbeşte mai ales de existenţa unei prime lumi numite Toktela, ceea ce literal înseamnă univers infinit. Această primă lume era locuită de Taiowa, creatorul. Legenda mai spune că vechii indieni hopi au trăit în mai multe lumi înainte de a se stabili pe planeta noastră. Regula de aur impusă de Taiowa indienilor hopi era să nu ucidă. De fiecare dată când apăreau neînţelegeri interne în rândul naţiunii hopi, grupurile antagoniste se separau şi se stabileau pe noi teritorii de vânătoare. Deşi trăiau separate, aceste clanuri continuau să respecte cu stricteţe legea tradiţională şi semnalau etapele succesive ale migraţiilor lor prin simboluri picturale invariabile.

In Book of the Hopi putem citi legenda oraşului roşu din sud:
A fost pe vremuri o mare bătălie pentru stăpânirea oraşului roşu din sud. Trebuie să se ştie că toate clanurile hopi erau totdeauna însoţite în migraţiile lor de aşa numitele kaşina, adică nişte fiinţe care se civilizatii extraterestreconsidera că nu fac parte din „a patra lume”,
care e pământul. In realitate, aceşti kaşina, care nu erau propriu-zis oameni, făceau oficiul de sfătuitori şi apărători ai clanurilor hopi. In cursul istoriei hopi, aceşti kaşina şi-au dovedit de mai multe ori puterile lor extraordinare, scoţându-i pe indieni din situaţii disperate. Ceea ce s-a întâmplat şi cu ocazia asediului oraşului roşu din sud. Indienii hopi fuseseră atacau de un inamic superior numeric şi se aflau blocaţi în oraş. Fiinţele kaşina au săpat atunci tunele subterane care le-au permis indienilor s-o şteargă pe furiş şi să dispară în spatele frontului asediatorilor. Dar fiinţele kaşina au rămas în oraş. Ele s-au adresat şefilor clanurilor cu următoarele cuvinte: „Rămânem să apărăm oraşul. încă n-a sosit timpul ca să ne întoarcem pe îndepărtata noastră planetă!
Conform tradiţiei hopi, picturile rupestre roşii ar fi semnale destinate şefilor de clanuri, în sensul: aici e un tunel – duce în cutare sau cutare direcţie – am avut contacte cu mesagerii zeilor – aici a fost ascuns material…

M-am întors la Teresina şi am aşteptat cu nerăbdare data întâlnirii mele cu Felicitas Barreto, antropolog brazilian de prim plan, a cărei carte mă impresionase puternic şi cu care mă aflam în corespondenţă de mai mulţi ani.
Felicitas Barreto trăieşte de douăzeci de ani complet retrasă pe teritoriul sălbatic străbătut de Rio Păru, la graniţa Braziliei cu Guyana Franceză. Aviaţia militară braziliană i-a asigurat transportul până la Belem, iar eu însumi m-am ocupat de traseul Belem- Tcresina şi retur.
– Dumnezeule mare, ce zgomot e în aceste oraşe! a exclamat doamna Barreto. Aproape că nu-ţi vine să crezi!
Am cerut să mi se pună la dispoziţie camera cea mai liniştită de la hotelul Nacional. Am transcris aici
extrase din convorbirea noastră, aşa cum am înregistrat-o pe magnetofon.
– De cât timp n-aţi mai venit in oraş?
– Se împlinesc exact douăzeci de luni. Şi, după această şedere, cred că voi fi din nou vaccinată pentru multă vreme! Iubesc pădurea şi apropierea de indieni mi-a devenit indispensabilă…
– Da, înţeleg. Natura, nu-i aşa?
– Exact. Am învăţat să vorbesc în tăcere cu copacii şi cu pietrele, cu animalele şi cu picăturile de rouă. La indieni se vorbeşte puţin, ceea ce nu înseamnă că nu ne înţelegem.
– Trăiţi printre indieni sălbatici. Nu aveţi necazuri cu ei?
– Ceea ce cred albii despre indieni nu reprezintă neapărat realitatea. Şi pe urmă sunt femeie, adică, pentru indieni, un şarpe fără venin, o lance fără vârf. Părul blond i-au făcut să-mi spună palida semilună. Toate triburile din regiune mă cunosc sub acest nume şi când mă mut pe alt teritoriu sunt totdeauna bine primită.
– Cum sunteţi îmbrăcată în pădure? Cu blugii?
– Nici vorbă! Mă plimb goală sau cu o bucată de pânză în jurul taliei. Şeful tribului în care trăiesc acum m-a invitat să devin cea de a treia nevastă a lui…
– Să nu-mi spuneţi că aţi acceptat!
– încă nu! Dar n-ar fi chiar atât de rău să fii a treia nevastă a şefului. Aş munci mai puţin, iar în trei i-am putea trage o chelfăneală şefului, dacă ar fi necesar…
– Serios?
– Da. De de nu? Când un indian nu se poartă corect cu nevestele lui, sau când nu le tratează cu politeţea cuvenită, acestea se coalizează ca să-l bată! Când un indian a fost bătut de nevestele lui, el trebuie să părăsească casa, să se ducă pe malul fluviului şi să stea acolo pe vine. Dacă nici una dintre nevestele lui nu vine după el până seara, atunci nu-i mai rămâne decât să-şi petreacă noaptea în casa bărbaţilor şi să-şi găsească alte neveste. Poate că din cauza severităţii acestor obiceiuri indienii se poartă în general ca nişte adevăraţi gentlemeni cu femeile… Trebuie să se ştie că tribul nu părăseşte niciodată un individ bolnav sau aflat în pericol, chiar dacă acest individ nu este prea iubit. Eu am fost muşcată de două ori de şerpi veninoşi. De fiecare dată am stat câteva zile în comă. Indienii m-au îngrijit cu plante pe care le mestecau şi cu care ungeau apoi muşcăturile…
– îmi cunoaşteţi cărţile. Oare indienii în mijlocul cărora trăiţi cred că specia umană este de origine extraterestră? Care ar fi, după concepţiile lor, legăturile dintre om şi cosmos?
– Am să vă răspund povestindu-vă o legendă care încă mai circulă printre indienii din tribul kaiato. Este un popor care trăieşte în regiunea superioară a fluviului Xingu, în statul Mato Grosso. Aceeaşi legendă poate fi întâlnită şi la alte triburi indiene, în alte variante…
Departe de-aici, pe o planetă îndepărtată, un Sfat al Bătrânilor s-a adunat într-o zi şi a hotărât să trăiască pe altă planetă. Indienii au început să sape o groapă în sol. Au săpat atât de mult încât au ieşit în partea cealaltă a planetei. Şeful tribului s-a aruncat primul în groapă şi, după o noapte lungă de frig, a ajuns în apropierea Pământului. Dar aici, rezistenţa aerului a devenit atât de mare încât şeful a fost ridicat în sus cu brutalitate şi aruncat înapoi, pe planeta natală. Şeful le-a vorbit Bătrânilor despre cele întâmplate. Le-a spus că văzuse o lifme albastră, foarte frumoasă, cu multă apă şi păduri mari, iar părerea lui era că indienii ar fi făcut bine să se poată duce acolo. Bătrânii au hotărât să urmeze sfatul şefului şi li s-a ordonat oamenilor să împletească frânghii lungi din bumbac. Când treaba a fost terminată, oamenii s-au lăsat să alunece de-a lungul acestor frânghii în groapă, dar încet, cu prudenţă, pentru a nu păţi ca şeful lor. Călătoria a reuşit, au pătruns încet în atmosfera terestră şi de atunci trăiesc pe pământ. La început, emigranţii au rămas în legătură cu fosta lor patrie dar,
intr-o zi, un vrăjitor rău intenţionat a tăiat frânghiile. De atunci, indienii kaiato aşteaptă ca fraţii şi surorile lor, rămaşi pe astrul natal, să-i găsească şi să restabilească puntea dintre cele două lumi.
– Indienii vorbesc de stele?
– Nu de stele, ci cu stelele! Petrec ore întregi aşezaţi în cerc, ţinându-se de umeri, fără să schimbe o vorbă. Dacă îi întrebi, după una dintre aceste şedinţe, ce s-a întâmplat, nu obţii nici un răspuns. Dar am aflat de la femeie că în cursul acestor reuniuni bărbaţii vorbesc cu cerul.
– In fond, e vorba de rugăciuni.
– Nu, nici vorbă. Nu se roagă, poartă nişte conversaţii tăcute cu cineva de acolo de sus!
Felicitas Barreto arată cu un gest spre tavanul camerei.
– Dar mai există la indieni rituri sau obiecte rituale având o legătură cu cerul, chiar cu cosmosul?
– Oh da! Există de exemplu oameni păsări.
Cu ocazia anumitor ceremoniii, bărbaţii îşi pun pene pe tot corpul şi mimează zborul păsării. Şi mai sunt şi numeroase măşti care se pot cu uşurinţă interpreta conform concepţiilor pe care le aveţi. Unele dintre aceste măşti au înfipte în ele crengi ramificate, cam ca antenele care se găsesc atât de frecvent pe capul personajelor pictate pe pereţii stâncilor şi grotelor. Uneori indienii se înfăşoară, ca nişte mumii, în combinezoane de paie împletite, pretinzând că îmbrăcaţi astfel seamănă cu strămoşii lor îndepărtaţi!

cosmonauti indieniJoao Americo Peret, unul dinte cei mai buni specialişti ai noştri în domeniul obiceiurilor şi riturilor indiene, a publicat recent fotografii cu indieni kayapos îmbrăcaţi în acest soi de costum. Trebuie subliniat că fotografiile au fost făcute în 1952, adică cu mult timp înainte de zborul spaţial al lui Gagarin! Când vezi fotografiile, nu poţi să nu te gândeşti la astronauţi. Dar nu trebuie confundaţi indienii kaiatos, despre care v-am vorbit adineauri, cu indienii kayapos! Aceştia din urmă trăiesc în sudul statului Para, pe malurile fluviului Rio Fresco…
Joao Americo Peret mi-a pus cu multă amabilitate la dispoziţie fotografiile cu indienii kayapos în „costume rituale”. Cu voia lui, public una în această carte (fig.35).
Inainte, combinezoanele astronauţilor noştri nu ne erau cunoscute în acea perioadă, cu atât mai puţin indienilor primitivi de pe Rio Para!
Primul zbor spaţial a fost efectuat de Iuri Gagarin, la bordul navei Vostok I, în ziua de 12 aprilie 1961, şi abia din momentul acela am început să ne familiarizăm cu ţinutele ciudate ale astronauţilor moderni. Dar indienii kayapos nu aveau nevoie să cunoască ţinuta astronauţilor contemporani. „Costumele rituale” respective sunt purtate de aceşti indieni din timpuri imemoriale cu ocazia anumitor ceremonii la fel de imemoriale.
Voi reproduce mai jos o legendă a indienilor kayapo, culeasă de Joao Americo Peret. După cum vom vedea, această legendă nu are nevoie de nici un comentariu. Peret a auzit-o în satul Gorotire, pe malul lui Rio Fresco. Ea i-a fost povestită de un indian bătrân pe nume Kuben-Kran-Kein, căruia înţelepciunea i-a adus titlul de Gway-Baba, adică „om de cunoaştere”.
Iată legenda:
Poporul nostru locuia altădată departe de-aici, intr-o savană întinsă de unde se vedeau lanţurile muntoase Pukato-Ti, ale căror piscuri erau înconjurate de o ceaţă de neclaritate care nu s-a împrăştiat în ziua aceea. Soarele, ostenit de atâta drum, se culca pe păşunile verzi, acolo, în spatele desişurilor care mărginesc orizontul, iarMem-Baba, cel care a inventat toate lucrurile, îşi desfăşura pe cer mantia lui înstelată.
Când o stea cade, Memi-Keniti se repede şi o readuce la locul ei. Aceasta este sarcina lui Memi-Keniti, veşnicul păzitor.
Intr-o zi, Bep-Kororoti, a coborât din munţii Pukaro-Ti, şi a ajuns in sat. Era îmbrăcat cu un Bo (ţinuta de paie prezentată în fig. 35) care îl ascundea de la cap până la picioare. In mână ţinea un Kop, o armă tunătoare.
înspăimântaţi, oamenii din sat au fugit în savană. Bărbaţii au protejat femeile şi copiii, iar unii s-au luptat cu intrusul, dar fără succes, pentru că armele lor erau prea slabe. Când armele lor atingeau veşmântul lui Bep-Kororoti, ele se transformau în pulbere. Războinicul venit din cer a început să râdă de slăbiciunea celor care voiau să-l înfrunte. Ca să-şi arate forţa, el a ridicat arma Kop, a arătat spre un copac, apoi spre o stâncă şi le-a pulverizat pe amândouă una după alta. Toată lumea şi-a zis atunci că Bep-Kororoti voia să arate astfel că nu venise ca să se războiască.
A trecut multă vreme.
Era o harababură cumplită. Războinicii cei mai valoroşi ai tribului au încercat să opună rezistenţă, dar în cele din urmă au fost nevoiţi să se obişnuiască cu prezenţa invincibilului Bep-Kororoti, care nu voia să facă rău nimănui. Datorită frumuseţii, a albului strălucitor al pielii, a tandreţei şi a dragostei pe care a arătat-o faţă de toată lumea, el a reuşit să-şi atragă treptat îngăduinţa celor mai reticenţi. Toţi au devenii prieteni cu el şi considerau prezenţa lui liniştitoare Bep-Kororoti se folosea cu plăcere de armele noastre şi voia să devină un vânător priceput. S-a antrenat atât de bine, încât în curând a devenit mai îndemânatic în mânuirea armelor noastre decât cei mai îndemânatici şi mai curajos decât cei mai curajoşi.

Bep-Kororoti a fost admis destul de repede în rândul războinicilor tribului. O tânără din sat s-a îndrăgostit de el, s-au căsătorit şi au avut fii şi fiice pe care i-a numit Nio-Pud.
Bep-Kororoti ştia mai multe decât ceilalţi şi de aceea a putut să-i înveţe lucruri necunoscute lor. I-a pus pe oameni să construiască un Ng-obi, şi astfel a luat fiinţă prima casă a bărbaţilor, aşa cum o putem vedea azi în toate satele noastre. Acolo bărbaţii povestesc tinerilor aventurile lor şi aceştia află astfel cum trebuie să gândească şi să se comporte în faţa primejdiei. Prima casă de acest fel a fost cu adevărat o şcoală a bărbaţilor iar Bep-Kororoti a fost profesorul lor.
In această primă Ng-obi, uneltele şi armele au fost perfecţionate, iar oamenii au datorat toate aceste progrese războinicului venit din cer. El a făcut „Marea cameră”, unde se discuta despre problemele şi dificultăţile tribului, şi astfel s-a ajuns la o mai bună organizare, ceea ce a făcut munca şi viaţa mai uşoare.
Deseori tinerii se revoltau şi refuzau să meargă la Ng-obi. Bep-Kororoti îşi îmbrăca atunci veşmântul IU) şi se ducea după aceşti tineri care, fireşte, nu-i puteau rezista şi reveneau repede la Ng-obi.
Când vânătoarea era dificilă, Bep-Kororoti îşi lua veşmântul Bo şi omora animalele fără să le rănească. Vânătorul are dreptul la cea mai bună parte din vânat, dar Bep-Kororoti nu lua decât strictul necesar pentru el şi familia lui. Prietenii săi nu erau de acord cu acest fel de a proceda, dar Bep-Kororoti a rămas neclintit.
Treptat, de-a lungul anilor, comportamentul său s-a schimbat. Nu mai pleca cu ceilalţi şi-şi petrecea tot timpul în coliba lui. Iar când ieşea din colibă, se ducea în munţii Pukato-Ti, de unde venise.
Intr-o zi, îşi urmă propriile îndemnuri sufletesti şi hotărî să părăsească satul. îşi adună întreaga familie, cu excepţia fiicei sale Nio-Puti, care nu se afla în sat. Plecarea a avut loc foarte repede, zilele au trecut şi Bep-Kororoti nu s-a mai ivit.
Dar iată că a reapărut pe neaşteptate în piaţa satului şi a scos un ţipăt de luptă cumplit. Toţi au crezut că şi-a pierdut minţile şi au vrut să-l calmeze. Dar când au încercat să se apropie de el, s-a pornit o luptă fără milă. Bep-Kororoti nu şi-a folosit arma de temut, dar corpul său a fost cuprins de tremurături, iar cei care îl atingeau cădeau morţi la picioarele lui. Atunci au murit mulţi războinici.
Lupta a durat zile în şir, căci războinicii care căzuseră puteau să se ridice şi se încăpăţânau să puna mâna pe Bep-Kororoti. Ei l-au urmărit până pe creasta muntelui. Atunci s-a produs un lucru cumplit care i-a ţintuit locului pe toţi urmăritorii. Retrăgându-se cu spatele, Bep-Kororoti s-a apropiat de munţi. A pulverizat cu arma sa Kop tot ce i se ivea în cale. Când a ajuns pe culme, toţi copacii şi toate tufişurile erau transformate în pulbere.
Şi, deodată, s-a auzit un zgomot teribil care a zguduit toată regiunea şi Bep-Kororoti a dispărut în cer într-un nor de foc şi fum. Pământul s-a cutremurat încât copacii şi tufişurile au fost scoase din rădăcini în toată regiunea. N-au mai fost fructe sălbatice, vânatul a devenit rar iar tribul a început să sufere de foame.
Nio-Puti – fiica lui Bep-Kororoti – care se căsătorise cu un luptător şi născuse un fiu, i-a spus soţului ei că ştia unde să găsească hrană pentru tot satul dacă voia s-o însoţească până la munţii Pukato- Ti. Soţul s-a lăsat înduplecat, şi-a luat inima în dinţi şi a urmat-o pe Nio-Puti până la munţii Pukato-Ti.
Soţii au ajuns în regiunea Mem-Baba-Kent-Kre şi acolo Nio-Puti a început să caute un copac dintr-o specie deosebită. După ce l-a găsit, ea s-a aşezat pe o ramură a copacului ţinându-şi fiul pe genunchi. Apoi i-a cerut soţului ei să aplece crengile până când acestea vor atinge solul. In momentul în care crengile au intrat în contact cu solul, s-a produs o explozie şi Nio-Puti a dispărut printre nori şi fum, printre praf şi fulger.
Soţul a aşteptat câteva zile. Deja îşi pierduse curajul şi era gata să moară de foame când s-a produs o explozie foarte puternică. Soţul lui Nio-Puti a ridicat capul şi a constatat că arborele revenise la locul lui.
Războinicul a fost foarte surprins pentru că nevasta lui se întorsese împreună cu Bep-Kororoti, şi aduceau coşuri pline cu alimente cum nu mai văzuseră niciodată oamenii din sat. Apoi, omul din cer a urcat din nou în copac, crengile au fost aplecate până când vârfurile lor au atins solul, s-a produs o explozie şi copacul a dispărut din nou în cer.
Nio-Puti s-a întors în sat împreună cu soţul ei şi le-a transmis oamenilor ordinul lui Bep-Kororoti. Toată lumea trebuia să părăsească locul acela şi să ridice un alt sat lângă Mem-Baba-Kent-Kre unde avea să primească hrană.
Nio-Puti a mai spus că trebuiau să păstreze seminţele fructelor şi legumelor până la perioada ploilor. In momentul acela trebuiau puse în pământ şi astfel se va putea obţine o recoltă.
Şi aşa s-a născut la noi agricultura… Poporul nostru s-a stabilit la Pukato-Ti şi a trăit în pace. Colibele satului nostru s-au înmulţit şi în curând s-au întins de la munţi până la orizont…
Am pus să mi se traducă din portugheză, cuvânt cu cuvânt, această legendă a indienilor.kayapo, culeasă de Joao Americo Peret.
Costumul de astronaut din paie pe care îl poartH şi azi indienii în amintirea lui Bep-Kororoti este la fel de vechi ca şi legenda.

— PROVOCAREA ZEILOR-

Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret