Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: astronava in antichitate

Top Secret

Zeii au existat in carne si oase

Published by:

dovezi extraterestre

vimana

Va prezint un capitol foarte interesant   si recomand celor interesati de acest subiect urmatoarea carte  Ipoteza extraterestra -Dovezile mele de Erich von Daniken – Zeii au existat in carne si oase –

PARŞII
Sprijinindu-mă pe indicii revelatoare, luate din surse arhaice nefalsificate, vreau să demonstrez ca zeii, departe de a fi imateriali, au existat în came şi oase… că această existenţă nu este nici pe departe limitată la nişte apariţii spectaculoase şi la preafericita întoarcere în cerul lor natal… că s-au dedat aici pe Pământ în mod activ procreării de descendenţi de ambele sexe… ca au lăsat în cărţi (sacre sau nu) mesaje sau informaţii… şi ca aceşti zei au comis greşeli care nu au nimic comun cu divinul!
Pe scurt, voi dovedi ca zeii nu corespund cu imaginea sofisticată pe care ne-o prezintă religiile. Sursele la care voi apela sunt abundente şi generoase.
In persană, cuvântul avesta înseamnă text fundamental sau învăţătură. Avesta cuprinde ansamblul textelor religioase ale parşilor (mazdeişti din India), care au rămas, până în zilele noastre, adepţii lui Zoroastru. Refuzând să se convertească la Islam, parşii au emigrat în mare parte spre India în secolul al X-lea. Sunt pe cale de dispariţie căci nu se căsătoresc – între ei – decât în amurgul vieţii şi rata naşterilor este slabă. Acum n-au mai rămas decât vreo sută de mii. Vorbesc gujerati, limba neoindianâ, dar îşi celebrează cultul în limba avesti. Dotată cu propriul ei alfabet, această limbă a sfârşit prin a deveni aproape de neînţeles în cursul secolelor.
Numai un sfert din Avesta a ajuns până la noi. Restul s-a pierdut. Partea care s-a păstrat cuprinde Yasna, unde se găsesc formulele invocatoare destinate să însoţească sacrificiile; Yastii, care sunt imnuri închinate celor douăzeci şi una de divinităţi, o colecţie de vechi mituri iraniene completate ulterior; Wisprat, cu formule incantatoare pentru divinităţi şi Videvat, culegere de legi religioase însoţite de prescripţii de penitenţă şi de purificare.
O parte din textele păstrate au fost scrise cu caractere cuneiforme la ordinul lui Dariu cel Mare (550-486 î.e.n.), a fiului său Xerxes I (519 – 465 î.e.n.) şi a nepotului sau Artaxerxes (către 465 – 425 î.e.n.).
Ahuramazda, zeul suprem din Avesta, a creat cerul şi pământul. Cu rare excepţii, celelalte divinităţi nu sunt menţionate decât foarte sumar.
Numeroasele capitole din Avesta dezvăluie cunoştinţe extrem de avansate pentru epoca în care a fost redactată această carte. Iată ce se poate citi în mitul creaţiei:
Yima a fricţionat pământul astfel încât acesta şi-a sporit de trei ori întinderea. Pe o treime din suprafaţa lui nu au mai rămas de atunci decât turmele de oi, animalele de tracţiune şi oamenii. Yima a făcut aceasta după bunul lui plac, aşa cum face totdeauna.
Ştim azi că suprafaţa globului cuprinde 70,8% apă şi 29,2% – ceva mai puţin de o treime – pământ. Vechii locuitori ai Persiei nu dispuneau încă de o hartă a lumii. Cine le-a spus că o treime sunt continente pe care merg turmele, animalele de povară şi oamenii?
Prescrierile de ordin igienic dictate de Ahuramazda sau de profetul Zoroastru (630 – 588 î.e.n.) privesc transmiterea bolilor prin contagiune microbiana, dovadă acest fragment din Avesta:
Un om moare în fundul unei văi. Păsările zboară din vârful munţilor spre fundul văii. Ele zboară până la cadavrul omului mort pe care îl devorează. Apoi păsările zboară spre vârful munţilor. Zboară până la un copac, unde vomează, îşi elimină excrementele şi ouă. Un om merge spre vârfurile muntelui.
Merge până la copacul în care erau păsările, pentru a lua lemn pentru foc. Taie copacul, îl face bucăţele, despică lemnul… Prin intermediul câinilor, al animalelor, al lupilor, al vântului şi muştelor, un cadavru spurcă omul.
Cum se exprimă Moise în Levitic despre acest subiect?
Orice pat pe care (omul care are o gonoree) se va culca va fi impur… Cel care se va aşeza pe obiectul pe care s-a aşezat el îşi va scoate hainele şi se va spăla cu apă… Orice animal pe care s-a suit va fi impur… Cel care va atinge orice lucru care a fost sub el va fi impur… Orice vas de lut care va fi atins de el va fi spart, şi orice vas de lemn va fi spălat cu apă. (Levitic, XV, 4-13)
Toate astea decurg de la sine în zilele noastre, când aceste principii de fiziologie aplicată s-au impus în urma descoperirilor cercetării medicale modeme. Cu totul altfel stăteau lucrurile pe vremuri, căci riturile de purificare au fost, în toate cazurile, promulgate de zeii care se exprimau prin gura profeţilor precum Moise sau Zoroastru. Regăsim aceste mituri în multe texte vechi unde preceptele de higienă sunt totdeauna predate de zei.
Dacă dăm crezare vechilor mituri, de la zei au primit popoarele toate cunoştinţele practice. Fireşte, ar putea să se obiecteze că strămoşii noştri au avut suficient timp să observe progresul infecţiilor prin contact, fărâ să fi avut cea mai mică idee despre existenţa microorganismelor morbide. Este foarte posibil. Dar de ce, în acest caz, să pună în gura zeilor, ca o revelaţie de o importanţă primordială, ceva cunoscut de toată lumea? Trebuie să fi fost vorba de cunoştinţe extraordinare dacă au fost explicate printr-o intervenţie divină. De altfel, cum s-ar fi putut şti într-o epocă atât de arhaică faptul că doar o treime din suprafaţa globului pământesc este ocupata de continente? Spiritele nu fac planul suprafeţei Pământului. Spiritele nu au ochi. Or, se afirmă că zeii aveau corp.
STELE SPECIALIZATE
Daca am da crezare textelor sacre ale parşilor, stelele formează o armată compusă din diferite divizii, fiecare dintre ele fiind comandată de un şef. Această prezentare militară a cosmosului aminteşte de bătăliile în care s-au înfruntat soldaţii din diferite sisteme solare. Şeful suprem al constelaţiilor se numeşte Tistrya, şi Tistrya este şi numele unei stele. Această stea, în patruzeci de rânduri diferite, constituie obiectul unor laude ditirambice, de genul acesteia:
Il lăudăm pe Tistrya, strălucitoarea stea. Lăudăm cerul care ascultă de legile lui. Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Este interesant că stelele sunt lăudate pentru binefacerile lor specifice:
… Lăudăm steaua Tistrya, strălucitoare, maiestuoasă.
Lăudăm steaua Catavaeca, care veghează apa, puternica, creată de Mazda.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa apei.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa copacilor.
Lăudăm toate stelele numite Haptoiringa, maiestuoasele, salvatoarele care se opun acelor Yatu…
Savanţii exegeţi nu văd aici decât înflorituri delirante în onoarea zeilor. Eu presupun că aceste înflorituri ascund ceva concret.
In cartea lui intitulată Dabistan, şeicul Mohamed Fani scrie ca parşii văd planetele ca pe nişte corpuri sferice. Or, abia în 1610 a declanşat Galilei o adevarata revoluţie printre astronomi demonstrând veridicitatea tezei lui Copemic.
Acelaşi autor descrie în aceeaşi carte diferitele temple construite de parşi, după voinţa zeilor, în onoarea planetelor lor de origine. Este remarcabil ca fiecare din aceste temple conţinea un model sferic al planetei respective, în jurul căruia se ordona ansamblul construcţiei. Fiecare templu avea propriul lui ceremonial şi ţinuta vestimentară varia de la un templu la altul. In templul lui Jupiter nu se intra decât îmbrăcat ca literaţii sau ca judecătorii. Cei care frecventau templul lui Marte se îmbrâcau în roşu marţial şi, ca la slujbele oficiale, „stăteau de vorbă plini de mândrie”. In templul lui Venus domneau – evident – jocurile şi veselia. în templul lui Mercur credincioşii vorbeau ca nişte retori sau ca nişte filozofi. Preoţii Templului Lunii se distrau luptându-se între ei. Fidelii Templului Soarelui erau îmbrăcaţi în brocart şi aur, iar comportamentul lor îl imita pe cel al suveranilor din Iran.
Cele mai vechi legende ale parşilor reflectă o concepţie atât de astronomica a timpului încât trebuie să evoc din nou teoria relativităţii.
Revoluţia lui Saturn în jurul Soarelui corespunde unei zile. După astronomii contemporani ea se face în 29,5 ani.
Treizeci de zile fac o lună, ceea ce corespunde cu 885 ani tereştri.
Douăsprezece luni de acest fel fac un an, cam 10620 ani tereştri.
Un milion de ani satumieni fac, după parşi, un ferd, un milion de ferdi fac un veri, un milion de verti fac un yad, trei mii de yadi fac un vad şi două mii de vadi fac un tsad.
Prima monarhie care şi-ar fi exercitat domnia din înaltul cerului ar fi durat o sută de tsadi, ceea ce, după calculele mele, ar echivala cu un număr de ani tereştri format din douăzeci şi cinci de cifre.
Ce i-a putut împinge pe parşi sa conceapă astfel de durate care nu se potrivesc deloc cu viaţa lor cotidiană? Trecerea de la un mileniu la altul reprezintă pentru noi cenzura dintre două epoci. Or, un mileniu terestru corespunde cu o lună, după calcularea timpului bazat pe Saturn.
Această calculare a timpului nu are sens decât dacă stabileşte 0 relaţie între astronomie şi derularea timpului.
Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Unul dintre cele opzeci de mii de distihuri ale epopeei naţionale indiene Mahabharata ne oferă această viziune filozofică a incomensurabili taţii timpului:
Zeul îmbrăţişează spaţiul şi timpul.
Timpul este sămânţa universului.
Vedele (cuvânt care la origine înseamnă „ştiinţa”) cuprind ansamblul celor mai vechi texte religioase ale Indiei ariene. Limba indiana arhaica în care sunt redactate este mult mai veche decât sanscrita. Vedele reunesc toate textele considerate ca fiind de origine supraomenească şi de inspiraţie divina. încă se mai discută asupra datei la care au apărut.
Ca şi Avesta parşilor, Vedele se împart în patru mari secţiuni. Cele o mie douăzeci şi opt de versuri ale poemului Rig-Veda se adresează individual diferitelor divinităţi. La origine era o culegere de imnuri notate în scris, culegere rezervată celor mai importante familii din casta sacerdotală. Aceste imnuri au ajuns mai târziu ,,<le domeniu public” şi au fost fidel transmise prin tradiţie orală ‘ le la o generaţie la alta, vreme de secole. In ceea ce priveşte India, Kig Veda reprezintă sursa de informaţii cea mai veche pentru lingviştii, etimologii şi specialiştii în religii. Sama-Veda, consemnează melodiile pe care se cântau textele cele mai importante din Rig-Veda. Yadjour-Veda este o culegere de formule pentru sacrificii; Athar-Veda este un tratat de magie albă şi neagră.
Conţinutul celorlalte continuă să fie transmis cu religiozitate în multe şcoli unde sunt considerate drept cel mai important dintre monumentele culturale ale Indiei. Probabil că fără perpetuarea acestor valori tradiţionale, poporul indian ar fi sucombat cu rapiditate în urma catastrofelor care s-au abătut asupra lui de două mii de ani.
Profesorul Dileep Humar Kanjilal, de la universitatea sanscrită din Calcutta, este unul dintre cei mai instruiţi specialişti în tradiţiile Indiei arhaice. El a avut amabilitatea să-mi acorde o convorbire pe care am înregistrat-o pe bandă de magnetofon şi din care redau câteva fragmente.
De când datează cele mai vechi texte din Vede?
– Cele mai vechi din aceste texte datează cam de cinci mii de ani înaintea erei noastre.
– Am descoperit nişte descrieri de care zburătoare în diferite pasaje traduse din sanscrită. Sunt oare numai produsul unei pure imaginaţii”!
India este o ţară foarte veche. Tradiţia sanscrită este extrem de bogată. Cred că aceste care zburătoare – adesea numite vimane– au fost în realitate nişte maşini zburătoare. Având în vedere mulţimea interpretărilor diferite date până acum, nu trebuie uitat că aceste descrieri au fost citite, ca să spun aşa, prin nişte ochelari bătrâni, de două mii de ani. Ştiind că astăzi exista farfurii zburătoare, ansamblul problemei trebuie privit cu ochi noi. Nu e suficient să ne cramponăm în tradiţie. Orice revelaţie situată în timp suferă un proces de transformare. Este sigur că descrierea de care zburătoare corespunde cu ceva real, că are o altă semnificaţie decât cea admisă până azi. O mare parte din aceste texte îşi păstrează valoarea lor mitologică, dar ne straduim să descoperim adevărul ştiinţific conţinut în anumite povestiri tradiţionale cu rezonanţe tehnice.
Am citit povestea urcării la cer a lui Ardjuna aşa cum o relateaza Mahabharata. Este descris acolo „spectacolul fermecător” al unui car celest zburând prin nori, „cu un vacarm asemănător cu tunetul”. Povestirea relatează toate detaliile ascensiunii. Un cunoscător profund al textelor sanscrite, ca dumneavoastră, ar putea să vadă în această descriere evocarea unui aparat spaţial?
– Pasajul ascensiunii lui Ardjuna nu este deloc complet. Cred ca nu aţi avut la dispoziţie decât o traducere parţială. Conform textului original, Ardjuna vede un anumit număr de care zburătoare căzute din cerşi incapabile să zboare. Alte care zburătoare sunt aşezate pe sol, altele au decolat deja. Din această descriere precisă a unor care pe cale să-şi ia zborul şi a altora incapabile să o facă, reiese ca autorii ştiau exact despre ce vorbeau.
Zeii hinduşi sunt nemuritori?
– Ca regulă generala, nu. Trec în mod vădit prin trei stadii şi mor la sfârşitul celui de al treilea. Sunt muritori la fel ca noi. In rest, sunt atinşi şi ei de senilitate şi prezintă simptome normale de îmbătrânire. Adesea textele sanscrite menţionează căsătoria zeilor care dau naştere între ei la copii, la fel şi faptul ca se acuplează cu oamenii. Descendenţii care rezulta din aceste uniri posedă cunoştinţele şi armele taţilor lor. Un pasaj din Ramayana lămureşte ca pustiurile sunt rezultatul îngrozitoarelor distrugeri făcute de armele zeilor. Descrierea acestor arme se găseşte în Mahabharata.
Când am ajuns la hotel, am găsit în a opta carte din Musla Parva va pasajul menţionat de profesorul Kanjilal:
Arma necunoscuta este un fulger strălucitor, un mesager devastator al morţii, care i-a transformat în cenuşă pe toţi cei din Vrishani şi Andhaka. Corpurile mistuite de foc erau de nerecunoscut. Supravieţuitorii şi-au pierdut pârul şi unghiile. Obiectele din lut ars s-au spart fără motiv, păsările au devenii albe. Hrana a devenit în curând otrăvită. Fulgerul a coborât şi a devenit praf fin.
Este cumva o descriere a ceea ce s-a petrecut la Hiroşima şi la Nagasaki?
Prima bombă atomică a fost aruncată la 6 august 1945 asupra oraşului Hiroşima, unde a ucis două sute şaizeci de mii de locuitori şi a rănit un număr enorm de oameni. Trei zile mai târziu, Nagasaki era ras de pe faţa pământului în acelaşi fel. Rezultatul a fost o sută cincizeci de mii de morţi, imagini de coşmar ale unor fiinţe omeneşti chircite de căldura arzătoare la dimensiunile unei păpuşi pentru copii; victime lipsite de păr şi piele, agonizând în spitale de campanie; copaci şi câmpuri întregi transformate în pulbere.
După cum a spus filozoful american George de Santayana (1863 – 1952), cei care sunt nepăsători faţă de trecut vor fi condamnaţi să-l retrăiască.
Ceea ce descrie Mahabharata s-a întâmplat în urmă cu un număr necunoscut de milenii;
Era o dezlănţuire a elementelor. Soarele se mişca în cerc. Arsă de căldura soarelui, lumea se clătina în acest jăratic. Arşi de foc, elefanţii galopau nebuneşte în toate părţile… Apa a devenit clocotită, animalele au murit. Furia focului s-a abătut asupra copacilor pe rânduri întregi, ca un incendiu de pădure… Caii şi carele de luptă au ars de ai fi zis că e un incendiu. Mii de care au fost nimicite. Atunci s-a făcut o tăcere adâncă… Spectacolul era îngrozitor. Căldura teribilă mutilase cadavrele astfel încât le făcuse să-şi piardă orice urmă de aspect uman. Nici un om nu a văzut vreodată o armă atât de sinistră şi niciodată nu mai auzisem de o asemenea armă.
Ne aflăm la Hiroşima, la Nagasaki… sau undeva în India?
Cerul a început să strige şi pământul a răspuns cu un urlet, un fulger şi-a aruncat lumina, un foc a răbufnit către cer, moartea a început să plouă. Infernul a dispărut, focul s-a stins. Ce fusese lovit de fulger se transformase în cenuşă.
Hiroşima? Nagasaki? India?… Nu, aici e un fragment din epopeea sumero-babiloniana a lui Ghilgameş.
După descoperirea fisiunii nucleare, americanii au lucrat din 1943 până în 1945 la punerea la punct a bombei cu uraniu. Prima dintre bombele de acest fel a explodat la 16 iunie 1945 pe terenul experimental de la Los Alamos, în New Mexico. A doua a fost aruncată asupra oraşului Hiroşima, iar a treia asupra oraşului Nagasaki.
Nu accept aceasta istorie oficiala a bombei atomice, căci ceea cc au descris vechii cronicari nu este fructul unei fantezii macabre, ei al unei îngrozitoare realităţi trăite.
Spiritele nu poarta arme. Dar zeii din mituri erau din came şi oase.
După cum am mai spus, Ramayana este a doua ca importanţa dintre epopeile indiene. Ea a fost redactată în secolul patru sau trei înaintea erei noastre, de poetul Valmiki. Eroul acestei epopei este Rama, fiu de rege, căruia diabolicul gigant Ravana îi răpeşte soţia, pe Sita, şi o duce în insula Lanka, adică Ceylon. Ajutat de regele maimuţelor, Rama a reuşit sâ-şi elibereze soţia.
Hinduşii îl venerează pe Rama ca pe o reîncarnare a zeului Vişnu, şi de aceea Ramayana este una din cărţile lor sacre. Cele douăzeci şi patru de mii de distihuri ale acestei epopei ne furnizează multe informaţii despre deplasările zeilor deasupra pământului.
Este descris în detaliu un car splendid, al cărui aspect te duce cu gândul la o astronavă. Această navă spaţială care duce o întreagă lamilie la bordul ei este în mod ciudat descrisă ca o piramidă zburătoare, decolând pe verticală. înaltă cât o casă cu trei etaje, aceasta piramidă merge din insula Ceylon până în India, percurgând astfel peste doua mii de mile. în afara fotoliilor pentru mai multe persoane, ea avea şi camere secrete. Se înţelege de la sine ca decolarea aparatului se făcea cu un zgomot enorm.

Samaraînganasutradhîra. Acest titlu rebarbativ este cel al unui text sanscrit care descrie maşinile zburătoare numite vimane. La fel ca elicopterele noastre, vimanele sunt extrem de manevrabile, se pot stabiliza în aer, pot să se rotească în jurul pământului sau să coboare în picaj spre ţintele lor. Dacă această descriere nu este suficient de amănunţită pentru a putea reconstrui vimanele după aceste indicaţii, „acest lucru nu se datorează ignoranţei, ci intenţiei de a se evita ca ele să fie folosite cu rea credinţă”.
In orice caz, descrierea care urmează are toate şansele să ne uimească.
Coca trebuie să fie solidă şi rezistentă… construită dintr-un material uşor… Vârtejul propulsor creat de forţa aflată în interiorul mercurului permite omului să parcurgă mari distanţe în aer. De asemenea, folosind acest principiu, se poate construi o vimana la fel de mare precum templul Zeului în Mişcare. Trebuie încorporate (vimanei) patru rezervoare mari cu mercur, care, sub efectul căldurii controlate produsă de recipienţii de fier, conferă vimanei forţa tunetului făcând-o să apară ca o perlă pe cer.
Ramayana ne oferă această descriere poetică a unui car zburător:
Când se face dimineaţă, Rama urcă în carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitată. înalt cât o casă cu două etaje, carul are mai multe secţiuni ca şi ferestre…Era colorat şi puternic… Sunete cereşti se făceau auzite când se ridica spre cer…”

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Vieţi posibile în univers

Published by:

enigme ale terreiMesajele primite mi-au reamintit alte informatii si carti citite. Luptele Zeilor. Vieţi posibile în univers. De unde venim?

Vorbeam ieri de acelasi gen de informatie care se gaseste in traditia, legendele multor tari.

Tinand cont ca informatia sau povestile au aceeasi vechime aceasta trebuie sa ne dea de gandit.

Nu era vremurile internetului, google, facebook. Informatia nu ajungea simplu dintr-o parte a alteai a planetei.

Si cu toate astea sunt legende similare peste tot in lumea

Informatia, legendele, povestile, istoriile vorbesc despre aceleasi fiinte, evenimente, lucruri, intamplari.

Personajul aproape legendar al lui Moise, de care sunt marcaţi toţi autorii Vechiului Testament,  traia cam  pe la anul 1225 î.e.n. Or, numele lui Lucifer vine din latină, o limbă ale cărei origini datează cam din 240 i.e.n.
Lucifer vine din latina (de la lux fere) înseamnă cel care face lumina, cel care aduce lumină. Vechiul Testament relateaza detalii precise despre lupta celesta.
La profetul Isaia găsim mai multe pasaje consacrate acestei lupte. In capitolul XIV (versetele: 12, 13, 14) se poate citi:
Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!
Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu;
Voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor…
Dar şi în Apocalipsa lui Ioan se face aluzie la luptele cereşti. In capitolul XII (versetul 7) se poate citi:
In cer a fost război. Mihail şi îngerii lui au luptat împotriva balaurului. Iar balaurul şi îngerii lui au luptat şi ei, dar nu au fost cei mai tari şi nu a mai fost loc pentru ei în cer.
In multe scrieri vechi se aminteşte despre luptele cereşti.
Criptele tibetane au adăpostit vreme de milenii Cartea lui Dzyan. Textul original al Cărţii lui  Dzyan de nenumărate ori copiat şi recopiat de-a Iungul generaţiilor, îmbogăţit cu adăugările copiştilor, adepţi ai doctrinei secrete, rămâne de negăsit şi se poate foarte bine să fi fost distrus de multă vreme.
Copiile incomplete ale cărţii lui Dzyan sunt pline de texte redactate în sanscrită pornind de la scrieri provenite din cele patru colţuri ale pământului, iar specialiştii sunt de acord în a considera că această Carte a lui Dzyan acoperă un segment de evoluţie care se întinde pe câteva milioane de ani.
Extras din strofa a şasea a Cărţii lui Dzyan:
In cea de a patra (lume) fiii primesc ordinul să creeze fiinţe după asemănarea lor. O treime dintre ei refuză, două treimi se supun. Se pronunţă blestemul… Roţile cele mai vechi incep să se învârtească în sus şi in jos. Zămislirile materne au umplut Totul. Au avut loc, lupte între creatori şi distrugători, lupte pentru preponderenţa în univers; sămânţa a ţâşnit iar şi iar. Fa calculele, Lanoo, dacă vrei să cunoşti adevărata varsta a roţii…
In Cartea egipteană a morţii – acea culegere de scriere care era aşezată în mormânt, alături de mumie, si care conţinea sfaturile ce trebuiau să-i permită mortului sa se orienteze în noua lui viaţă-puternicul zeu al soarelui Ra, luptă în univers împotriva copiilor revoltati.  Se spune că în timpul bătăliei, Ra nu a parasit deloc oul său de monade.
Poetul Ovidiu (43 î.e.n.-17 e.n.) este cunoscut mai mult pentru Arta iubirii decât pentru povestirile mitologice din Metamorfozele. Totuşi, în această culegere, Ovidiu relatează povestea lui Phaeton (Cel Luminos) căruia tatăl, Helios, zeul soarelui, i-a dat voie odată să conducă carul soarelui. Phaeton nu a ştiut să păstreze controlul carului, s-a prăbuşit şi căderea lui a dat foc pământului.

In mitologia greacă, cei doisprezece fii ai lui Uranus (personificarea cerului) şi Gea (personificarea pământului) au jucat un rol foarte important. Cei doisprezece titani sunt într-adevăr nişte copii cumpliţi. Ei se răzvrătesc împotriva ordinii stabilite a lumilor, se ridică chiar împotriva lui Zeus şi pornesc cu o forţă teribilă la asaltul Olimpului, reşedinţa zeilor.
Hesiod, un poet grec mai vechi decât Ovidiu, în lucrarea sa Teogonia se ocupă de descendenţa zeilor şi de originea lumii. Astfel aflăm că titanul Prometeu, după o lungă ceartă cu Zeus, a coborât din cer pentru a aduce oamenilor focul. Zeus, puternicul rege al zeilor, a fost nevoit să-şi împartă puterea cu fraţii săi Hades şi Poseidon. Zeu al luminii, dacă ne luăm după numele său, Zeus apare la Homer ca zeul care îngrămădeşte norii, provoacă tunetul şi foloseşte trăsnetul împotriva duşmanilor.
Şi în legenda maori fulgerul este folosit ca o armă. Este vorba de o revoltă care a izbucnit în cer după ce Tane a rânduit poziţia stelelor. Legenda indică numele rebelilor care nu mai erau dispuşi să-l urmeze pe Tane. Dar Tane a aruncat trăsnetul asupra lor, revolta a fost strivită şi rebelii aruncaţi pe pământ.
Şi din ziua aceea omul luptă împotriva omului, animalul împotriva animalului, peştele împotriva peştelui.
Iar legenda indienilor payut din America de Nord ne spune că zeul Hinuno a fost alungat din cer după ce a pornit cu război împotriva celorlalţi zei.
Academia internaţională de studiu al limbii sanscrite din Mysore, India, a publicat un text de Maharshi Bharadwaja, un ghicitor din Antichitate, înlocuind termenii alegorici cu echivalenţe împrumutate din universul coneptual modern. Rezultatul a fost stupefiant. Legende imemoriale deveniseră anecdote încărcate de consideraţii tehnice!
Adoptând cu prudenţă metoda, dacă înlocuim cer cu spaţiu, adică substantivul vechi cu conceptul modern, aceste legende, aceste fabule mitologice, în care este vorba despre lupte ale zeilor în cer, capătă imediat alura unor relatări aproape istorice, evocând ici si colo bătălii cosmice furioase între clanuri opuse.
In cerul naiv al religiilor instituite nu au existat niciodată certuri, Dumnezeu a domnit totdeauna ca suveran atotştiutor, drept şi de o bunătate infinită.
Şi totuşi, în Vechiul Testament este vorba de mai multe ori despre mai mulţi zei şi, chiar când e vorba de Dumnezeu, se vorbeşte de el la plural:

Să facem omul după chipul nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mari, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. (Pentateuh, 1, 26.)
Sau alt pasaj cel puţin ciudat:
Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi dintre toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. (Pentateuh, 1, 6, 1.)
Helena Petrovna Blavaţky (1831-1891), care a înfiinţat la Londra Societatea Teosofică, analizează în „Doctrina secretă” (1888) sensul unuia dintre numele evreieşti ale lui Iehova, Sabaoth.
„Sabaoth” sau „seniorul armelor” (Ţabaoth) vine de la sabeenii (sau ţabeenii) din Caldeea şi are drept rădăcină substantivul „ ţab” care înseamnă „car” sau „navă” şi substantivul „baoth” care vrea să însemne „armată”. Ţabaoth înseamnă deci literal „armata navei”, „echipajul”.
Eu cred că mai mulţi zei au avut un cuvânt de spus cu ocazia Creaţiei.
Popol-Vuh, mitul Creaţiei la mayaşi, ne spune cum a fost creat omul:
Se spune despre ei că au fost creaţi şi formaţi şi că nu au avut nici tată, nici mamă; totuşi au fost numiţi oameni. Nu s-au născut din femeie, ci au fost aduşi pe lume de mâna creatorilor şi formatorilor; Alom şi Caholom înşişi nu au intervenit, ci au fost creaţi şi formaţi doar printr-un miracol şi prin magie…

Indienii maya, a căror intrare în istorie se situează în epoca lui Cristos, au trăit multă vreme în mod foarte primitiv în junglă, vânând animale sălbatice cu arme foarte rudimentare. In capetele lor nu sălăşluiau filozofii înalte şi totuşi ni se spune că povestirile mitologice din Popol-Vuh s-au născut chiar în acest moment. Cum ar fi putut ieşi din nişte capete primitive formulări ca cele din citatul de mai sus? Există în el contradicţii care sparg schema ideilor primite…
In cosmos au avut loc războaie, au existat învingători şi învinşi. învingătorii au rămas pe planeta lor, dar învinşii au fost nevoiţi să plece. Singura lor şansă de salvare era să găsească o altă planetă la bordul unei nave intacte. Trebuiau să se grăbească dacă nu voiau ca învingătorul să se debaraseze de ei odată pentru totdeauna. La bordul navei lor spaţiale, fugarii puteau să ajungă rapid în afara razei sale de acţiune datorită dilatării timpului (fenomenul a fost dovedit ştiinţific), care a jucat în favoarea lor.
Invingătorul nu vrea supravieţuitori. E de ajuns ca doar câţiva învinşi să ajungă într-un loc sigur pentru ca ei să pună bazele unei noi rase şi să se răzbune, într-o zi sau alta, pentru umilirea suferită. Dispunând de un arsenal bun de cunoştinţe în biologie moleculară, învinşii sunt în principiu în stare să facă să evolueze rapid viaţa primitivă pe planeta unde vor găsi refugiu.
Invinşii cunosc mentalitatea învingătorilor. Au acelaşi „spirit” şi dispun de acelaşi arsenal de cunoştinţe tehnice. Luptând cu timpul, ei se îndreaptă în cea mai mare viteză spre planeta cea mai apropiată. Şi poate că astfel, după bătălia din cosmos, învinşii şi-au găsit refugiu la douăzeci şi opt de mii de ani-lumină de centrul galaxiei, pe a treia planetă pornind de la soare, şi anume pe Pământ!
Oare planeta noastră albastră a oferit adăpost zeilor învinşi într-o bătălie cosmică? Dacă admitem o astfel de ipoteză, trebuie să vedem şi consecinţele. Poate că planeta originară a învinşilor prezenta condiţii de viaţă cel puţin asemănătoare cu cele de pe pământ. Asta ar însemna că ea să fie la aproximativ aceeaşi distanţă de soare ca şi Pământul, care probabil că avea oxigen în atmosferă şi o gravitaţie apropiată de cea a planetei noastre.
Cine ştie câte stele sunt pe cer?
Se admite în general că există o sută de miliarde de stele fixe în galaxia noastră. Dacă numai o stea din zece are un sistem plantar, asta ridică la zece miliarde numărul de sisteme planetare care gravitează în jurul unei stele fixe. Admiţând că nu există decât o singură planetă care gravitează în jurul acestor stele fixe, asta ar duce la zece miliarde de planete (în realitate mult mai multe, pentru că fiecare sistem solar numără neapărat mai multe planete). Dar să rămânem la cifra de numai zece miliarde şi să presupunem acum că o planetă din zece prezintă condiţii asemănătoare cu cele de pe Pământ. In acest caz, ajungem la cifra uriaşă de un miliard de planete ale căror condiţii ar fi apropiate de condiţiile de pe Pământ. Să admitem în continuare, pe baza acestei ultime cifre, că o planetă din zece prezintă condiţii de temperatură propice pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii, şi ne mai rămân încă o sută de milioane de planete posibile. Să mai reducem această cifră şi să spunem că numai o planetă din zece are o atmosferă formată din gaze nobile. Ajungem astfel la zece milioane de planete care ar putea reuni condiţii fizico-chimice favorabile vieţii organice!
Doctorul Hans F. Ebel, de la Heidelberg, scrie în eseul intitulat „Vieţi posibile în univers”:
Astronomii consideră că numai în Calea Lactee există câteva sute de milioane de planete locuibile.
Dacă se admite că viaţa inteligentă există pe milioane de alte planete, oare trebuie neapărat să admitem că a apărut mai devreme departe de noi şi că a atins pe unul dintre aştrii îndepărtaţi, în trecut, un nivel de evoluţie superior nivelului nostru? Sigur că nu. Nu e decât o ipoteză, dar e o ipoteză mai mult decât valabilă.
N-ar trebui să terminăm odată cu imaginea lui Adam, adevărată încoronare a Creaţiei? Nu pot să „dovedesc” superioritatea teoriei mele, dar nu există argumente nici pentru a se „dovedi” contrariul.
Ipoteza este următoarea:
Clanurile care s-au înfruntat în cosmos se aflau la un stadiu de dezvoltare tehnică aproape asemănător. Clanul învins a putut scăpa de la distrugerea totală fugind la bordul unei nave spaţiale şi căutându-şi refugiu pe o planetă care să prezinte condiţii apropiate sau asemănătoare cu planeta natală, învinşii au putut ajunge pe Pământ dar nu fusese înlăturat orice pericol, căci, în mod sigur, învingătorul avea să pună la bătaie toate mijloacele pentru a-i detecta şi nimici pe fugari. Trebuiau să dispară. Astronauţii s-au „îngropat”. Au fost construite galerii şi săli subterane, adevărate căi de comunicaţii subterane, cu puncte fortificate din loc în loc, unde s-au instalat în siguranţă şi unde au fost elaborate planurile de colonizare ale noii planete.
Mi se va spune că munţii de pământ şi de pietre extrase din subterane pe măsura avansării lucrărilor nu aveau cum să treacă neobservaţi şi că în felul acesta constructorii nu aveau cum să nu fie reperaţi. Obiecţia nu mi se pare valabilă. Acei astronauţi puteau să aibă o tehnică cel puţin la fel de elaborată ca a noastră. De ce n-ar fi avut o maşină de forat la temperatură înaltă?
Această maşină de forat este realizarea laboratoarelor de cercetări atomice din Los Alamos, Statele Unite.
Maşina respectivă nu are nimic de-a face cu cele de forat tradiţionale. Vârful de foraj este din oţel wolfram adus la o temperatură foarte înaltă. Astfel nu mai e nevoie să se elibereze terenul pe măsură ce se sapă, maşina de forat la temperatură înaltă topeşte solul prin care îşi croieşte drum. Materia este presată de pereţii tunelului şi rămâne lipită acolo răcindu-se. Prototipul acestei maşini de tip nou a străpuns aproape fără zgomot un strat de stâncă gros de patru metri. Se lucrează acum la punerea la punct a unei maşini de forat la temperatură înaltă acţionată de un mic reactor atomic, o maşină care va putea să pătrundă în pământ ca o cârtiţă. Scopul urmărit: „Străpungerea unei scoarţe terestre cu o grosime de vreo patruzeci de kilometri pentru prelevări din magma în fuziune”.
In această ordine de idei, nimic nu ne împiedică să credem că astronauţii au dispus, pentru construirea subteranelor, de mijloace tehnice foarte perfecţionate.
Pe lângă maşina de forat, ei se puteau servi foarte bine de raze electronice. Dintr-un catod cald sunt lăsaţi să „scape” electroni a căror cursă este accelerată sub influenţa câmpului magnetic dintre catod şi anod. Electronii „scăpaţi” sunt centralizaţi de un electrod de focalizare şi dau naştere unei raze. Această tehnică nu este produsul imaginaţiei mele.
Firma americană Westinghouse a pus la punct un generator de raze electronice care trebuie să permită astronauţilor moderni efectuarea unor lucrări de sudură în spaţiu. Dar raza electronică se pretează admirabil şi la lucrările de foraj. Nu-i rezistă nici roca cea mai dură. Sub acţiunea razei electronice şi a tensiunilor termice pe care le declanşează, rocile cele mai groase şi cele mai rezistente se sfărâmă.
Să fi deţinut constructorii tunelurilor o maşină care combina maşina de forat la temperatură înaltă şi tunul cu rază electronică? Orice e posibil. Dacă maşina de forat se blochează în straturi stâncoase deosebit de dure, atunci se apelează la tunul electronic pentru degajarea trecerii. In breşa creată astfel poate să pătrundă maşina de forat la temperatură înaltă. Vârful de forare topeşte masele stâncoase, pe care trunchiul puternic blindat al maşinii le lipeşte în trecere de pereţii puţurilor. Răcindu-se, aceste mase în fuziune vor forma o crustă de ceramică dură ca diamantul, care va acoperi totalitatea pereţilor galeriei şi o vor proteja de infiltrările de apă.
Am ajuns la formularea acestor supoziţii plecând chiar de la subteranele ecuadoriene şi peruviene.
Juan Moricz declară că mai ales galeriile lungi şi rectilinii prezintă acest înveliş de ceramică. In schimb, în marile săli pare că s-a folosit explozibilul. La intrarea tunelurilor se pot vedea stratificări cu grijă egalizate cu explozibil iar deschiderile pătrund în stâncă sub forma unor spărturi largi şi dreptunghiulare.
Planurile labirintului subteran au fost trasate cu cea mai mare grijă, după cum o dovedesc puţurile de aerisire, amenajate la intervale regulate, breşe dreptunghiulare şi verticale ale căror dimensiuni în secţiune variază între 1,80 m şi 3,10 m lungime şi 0,80 m lăţime. In subterane şi-au stabilit domiciliul stoluri de păsări asemănătoare cu şoimii. Intră şi ies tot timpul prin puţurile de aerisire şi mor frecvent în adâncurile labirintului.
Aici, în aceste hăuri inviolabile, după mulţi ani, când teama de represalii s-a diminuat, „zeii” au hotărât „să-l creeze pe om după imaginea lui”.
Popol-Vuh, textul sacru al indienilor quiche din marea familie maya, care trăia altădată în America Centrală, face aluzie la această „creaţie”:
Dar numele locului unde s-au dus Balam-Quitz, Balam-Acab şi Iqui-Balam era grota din Tuia, şase grote, şase prăpăstii. Cei numiţi tamub şi iloca s-au dus şi ei în acel loc unde ii chemaseră zeii lor… Zeii i-au lăsat să vină înapoi unii după alţii şi Hacaviţ a fost primul care s-a întors… Mahucutah s-a întors şi el, lăsându-şi zeul în urma lui. Şi Hacaviţ nu s-a ascuns în pădure, nu, Hacaviţ a pătruns într-un munte arid… ”
Şi mai este în Popol-Vuh acel pasaj deja citat, dar pe care ţin să-l reproduc aici în legătură cu cele prezentate:
Se spune despre ei că au fost creaţi şi formaţi şi că nu au avut tată, nici mamă; totuşi au fost numiţi oameni. Nu s-au născut din femeie, ci au fost aduşi pe lume de mâna creatorilor şi formatorilor; Alom şi Caholom înşişi nu au intervenit, ci au fost creaţi şi formaţi doar printr-un miracol şi prin magie…
O tăbliţă cu caractere cuneiforme din Nuppur, oraş care a fost sediul zeului sumerian Enlil în cursul celui de al III-lea mileniu î.e.n., spune următoarele despre geneza omului:
Atunci Lahar şi Ashman au fost formaţi în atelierele zeilor, în casa lor de Ia Duku…
Să fie oare absurd să vrei să descoperi coincidenţe între Popol-Vuh şi o inscripţie cuneiformă de la Nippur? In linie dreaptă sunt treisprezece mii de kilometri între teritoriile mayaşilor şi ţara celor două fluvii, patria vechilor sumerieni dintre Tigru şi Eufrat!
Dacă examinezi textele, eşti forţat să faci paralele şi chiar să descoperi coincidenţe între lumile culturale cele mai îndepărtate în aparenţă unele de altele.
Vechiul Testament, în special cele cinci Cărţi ale lui Moise conţin o masă de idei luate din domeniul cultural sumerian. Asta este un lucru bine cunoscut. Mai puţin cunoscute sunt punctele comune evidente sau ascunse dintre Vechiul Testament şi Popol-Vuh.

Iată câteva exemple:
Moise (I, 11, 1): Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte…
Popol-Vuh: Atunci au văzut răsăritul soarelui. Aveau o singură limbă. Nu adorau lemnul şi nici piatra…
Moise (II, 14, 21): Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, iar apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.
Popol-Vuh: Abia dacă băgară de scamă că treceau marea. Ei au trecut-o de parcă n-ar ti fost apă; au mers pe pietre. Din nisipul de pe fund ieşeau pietre rotunde şi pe aceste pietre au mers. Locul acela a fost numit nisipuri mişcătoare. Numele i-a fost dat de către cei care au trecut marea despărţită în două. Şi astfel au ajuns în partea cealaltă.
Moise (I, 9, 12): Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-1 fac între mine şi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci”.
Popol-Vuh: Asta vă va fi de marc ajutor când veţi vrea să mă chemaţi. Acesta este semnul legământului. Acum, totuşi, trebuie să vă părăsesc, cu inima grea…
Daniel (3, 21): Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins...
Daniel (3, 25): El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi şi nevătămaţi in mijlocul focului; şi chipul cclui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei”
Popol-Vuh: Şi atunci aceia au intrat in foc, în casa focului. înăuntru erau cărbuni aprinşi dar ei nu păţeau nimic. S-au arătat cu corpul nevătămat şi faţa senină în penumbră. S-ar fi dorit ca ei să moară în locurile pe unde au trecut. Dar acest lucru nu s-a întâmplat deloc. Şi cei din Xibalba au fost cuprinşi de o mare mirare.
Poate că cititorul se va întreba unde vreau să ajung când, legat de constructorii subteranelor din Ecuador, citez dintr-o inscripţie cuneiformă, din Vechiul Testament şi din Popol-Vuh. Intenţia mea este să sprijin cu argumente solide convingerea profundă conform căreia apariţia lui homo sapiens s-a datorat iniţiativei creatoare a unor inteligenţe extraterestre. Abia mult mai târziu, cu mult după intervenţia acestor zei în cursul natural al evoluţiei, după ce homo sapiens s-a împrăştiat pe toată suprafaţa globului terestru, abia atunci fapte noi şi locuri noi au remodelat faţa tradiţiei primordiale.
Dar ici şi colo, în cadrul celor mai îndepărtate civilizaţii din punct de vedere istoric şi geografic, se găseşte urma unuia şi aceluiaşi nucleu mitologic central, şi acest nucleu este actul creator.
Peste tot este vorba de cei care l-au creat pe om după înfăţişarea lui!
Se pun două întrebări:
1. Ce eveniment a declanşat procesul de hominizare?
2. De ce, dintre toate speciile de hominide existente, numai homo sapiens a devenit inteligent?
Există numeroase răspunsuri, dar nici unul dintre ele nu este cu adevărat satisfăcător. Cam cu un milion de ani în urmă, toate hominidele aveau un volum cerebral de aproximativ patru sute de centimetri cubi. Dacă variaţiile climatice le-au făcut pe maimuţe să coboare din copaci în cursul mileniilor, nu ştim de ce o anumită rasă de maimuţe ar fi coborât mai devreme decât o alta. In realitate, o singură rasă de maimuţe ;i părăsit copacii şi anume cea care a fost aleasă să dea corp lui homo sapiens. Şi să nu mi se spună că fabricarea uneltelor devenise necesară pentru supravieţuire! Daca  lucrurile ar fi stat aşa, atunci la ora actuală n-ar fi trebuii să mai existe nici o maimuţă.
„Trebuie neapărat să devii om ca să nu pieri: întreabă Oscar Kiss Maerth în cartea sa Inceputul era sfârşitul. Lui Maerth nu-i e teamă să pună câteva întrebări spinoase în legătură cu geneza omului:
Dacă teama de fiarele sălbatice şi nevoia de a se hrăni mai uşor au constrâns o rasă de maimuţe sa se sprijine pe picioarele din spate, cum se face ca nu s-au comportat in acelaşi fel toate maimuţele?
Toate maimuţele erau şi sunt esenţial vegetariene… Strămoşii omului erau la fel şi numai în urma procesului de hominizare au devenit carnivori… Se admite în general că a mânca carne este semnul unui progres spre un grad de inteligenţă mai ridicat şi al unei treceri la condiţii de existenţă mai bune. Mâncând carne, omul învaţă să se hrănească „mai bine” şi „mai uşor”. Să sperăm că lupii şi pisicile sălbatice vor fi de acord în această privinţă! Cum a facilitat mâncatul cărnii viaţa strămoşului omului? De când e mai uşor să ucizi o gazelă sau un bizon decât să culegi un fruct dintr-un copac? In câteva milioane de ani au existat mai multe perioade de ploi care au alternat cu perioade de secetă. In perioadele de secetă, maimuţele s-au retras în adâncul pădurilor şi putut astfel să trăiască menţinându-şi modul obişnuit de viaţă. De ce toate maimuţele mari au mimat această mişcare de retragere, cu excepţia celor care trebuiau să evolueze spre forma umană?

Teoria evoluţiei nu explică formidabilul salt inainte datorită căruia, la un moment dat, homo Mipiens se desprinde din familia hominidelor. Acest salt implică o dezvoltare bruscă a creierului. Homo sapiens se deosebeşte de „verii” lui prin anumite facultati; un anumit grad de tehnicitate, un interes deosebit pentru observarea cerului, simţul comunicării în interiorul comunităţii sociale.
Este un adevărat număr de mare echilibristică, care nu se potriveşte deloc cu încetineala evoluţiei filogenetice. Adică, o maimuţă antropoidă trece de azi pe mâine în stadiul de homo sapiens. O minune? Nu există minuni.
Unii pretind că inteligenţa s-ar fi manifestat deja în rândul celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului, în urmă cu aproximativ un milion de ani, şi că după aceea s-ar fi dezvoltat frumuşel sub influenţa benefică a a modului de viaţă în comun. Este un punct de vedere cu care nu sunt de acord.
Nu trăiesc toate mamiferele în grupuri, în cete, în turme? Nu se unesc, la nevoie, împotiva duşmanului comun? Şi totuşi au rămas animale. La ele nu s-a dezvoltat inteligenţa. Şi pe urmă mai e ceva. Un antropoid care fabrică unelte este neapărat un homo sapiens?
Descoperirile făcute de Leaky, directorul centrului naţional de cercetări paleontologice din Nairobi, dovedesc contrariul. Unele descoperiri făcute la Fort Ternan demonstrează că kenyapitccus wickcri fabrica unelte tăioase şi că homo habilis, în urmă cu două milioane de ani, se servea deja de unelte.
Leaky mai relatează şi faptul că Jean Godall a constatat, studiind cimpanzeii în mediul lor natural, că aceste rude îndepărtate ale omului fabricau şi se serveau de o mulţime de unelte rudimentare.
Cimpanzeii prezintă toate trăsăturile distinctive ale lui homo sapiens şi totuşi nimeni nu s-ar gândi să-i numească oameni, nici să le atribuie o inteligenţă umană.
Pe scurt, antropoidele fabrică şi se servesc de unelte, a căror prezenţă în trecutul cel mai îndepărtat  a fost pusă în evidenţă cât se poate de clar. In schimb, de foarte multă vreme nu mai există antropoide care adoră zei, pictează fresce, cântă, cunosc ce e ruşinea, cultivă prietenia şi îşi îngroapă morţii.
Şi am toate motivele să cred că n-ar fi existat nici azi fără mutaţia artificială survenită în urma intervenţiei (în cursul natural al evoluţiei) unor vizitatori veniţi de pe o planetă îndepărtată. Voi risca deci să pretind că homo sapiens este produsul unei mutaţii artificiale, a unei manipulări a codului genetic, opera vizitatorilor veniţi de pe o planetă îndepărtată – poate refugiaţi pe Pământ pentru a scăpa de mânia unui adversar mai puternic, care voia să-i nimicească după ce-i învinsese în cursul unei bătălii memorabile în spaţiu.

Provocarea Zeilor Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret