Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: amintiri din copilarie

Mesaje de dragoste

Scrisoarea barbatului cu ochi violeti

Published by:

mesaj de dragoste

mesaj de dragoste -Scrisoarea barbatului cu ochi violeti-

Miercuri, ora 14.30. Usa se deschide. Barbatul, o sa-i spun S. S. de la speranta, ma priveste in ochi, cautand in mine raspunsurile la intrebarile sale. S. este inalt. Cand l-am vazut prima data am fost impresionata de culoare ochilor sai intens violeti. Era a doua oara in viata mea cand vedeam aceasta culoare. Imi amintesc ca prima data am vazut ochi violeti a fost cand eram o tanara studenta. Mergeam des cu autobuzul. Intr-o dupa-amiaza, in drumul meu spre casa, s-a urcat in autobuz, un baietel de circa 7-9 ani. Avea cei mai uimitori ochi vazuti. Privirea lui o port in minte si azi. Nu, barbatul din fata mea nu este pustiul vazut in copilaria mea sau poate ca este. Timpul este ca zana din povesti, doar ca timpul-zana nu ne transforma in broaste, bostani sau din lebede printese. Dar cu siguranta ca ne transforma. Pe unii ne iubeste, ne face mai frumosi, mai intelepti, mai buni, pe altii ii hidoseste, lasand urme urate. Suntem consecinta timpului si a gandurilor avute. Scurta mea amintire s-a intrerupt la vederea unei scrisori pe care S. a pus-o in fata mea. S-a asezat tacut, facandu-ma sa simt povara timpului care s-a pus intre mine si el. Iau scrisoarea si o citesc. Din cand in cand privirea mea aluneca catre privirea violeta. Nu vorbeste mult. Intensitatea lui este felul lui de a comunica cu mine, alteori o face prin desene, mesaje, gesturi. Cateodata vorbeste monoton, spunandu-si povestea. Am terminat de citit. L-am privit fara sa pot rosti nici macar un cuvant.  In fata mea, era un barbat care purta in sine o declaratie de dragoste nespusa de 20 de ani. “Acum  văd fericirea cum  iese în fiecare zi goală din dus . Apune în fiecare seară lângă mine, în patul în care mă arunc când vin frânt  de la muncă”. Gandurile mele au incercat sa si imagineze femeia caruia i-a fost adresata aceasta scrisoare. O femeie iubita, dorita. O femeie care nu a fost niciodata ceruta in casatorie de catre barbatul care o iubea.O femeie care nu a ajuns niciodata la intalnirea cu barbatul care o astepta cu cea mai frumoasa declaratie de dragoste. O femeie care a fost smulsa brusc din viata, in timp ce alerga razand catre barbatul cu ochi violeti. Cateodata cuvintele sunt inutile. O imbratisare este suficienta. Viata nu ne ofera explicatii: de ce nu sau de ce da. Viata se intampla: cu voia sau fara voia noastra. Am recitit scrisoarea. Brusc am realizat ca aceasta declaratie de dragoste am mai simtit-o in trecut. Nu am stiut niciodata cat de puternica a fost dragostea ta pentru mine.Citind scrisoare lui S. catre iubita lui am revazut privirea ta si am simtit in mine cuvintele tacute ale gandurilor tale. Nu intelegem la timp ce primim, nu primim la timp scrisorile trimise, nu ajungem la timp la intalnirile propuse. Viata in schimb, continua sa ne trimita mesaje. Cateodata o face prin mine, S., barbatul din autobuz sau copilul care iti zambeste. Azi prin S. am primit declaratia ta de dragoste. S. a primit prin mine imbratisarea femeii care s-a pierdut in timp ce alerga la intalnirea cu destinul, destinul care a despartit-o de el. El, barbatul cu ochi violeti.   Amintitile Evei by Maddie Ancuta copyright 01.06.2014 www.radiocatch22.com

Povesti Copii

Bunicul

Published by:

radiocatch22 LondonSe scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.Cine trânti poarta?– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui “tata-moşu”.– “Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

– Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da.

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

– Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă “Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

E muma lor şi fata lui.

Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

 

autor: Barbu Stefanescu Delavrancea

Diverse

1,2,3 start la povestit…

Published by:

radiocatch22

Imi amintesc cu placere de copilaria mea. Langa mine erau bunicii si parintii mei. Imi amintesc cu drag de vacantele de iarna cand la bunici fiind, asteptam cu nerabdare sa plecam cu colindul sau ieseam cu copii pe ulita si ne bateam cu zapada. Bunica ne astepta pe mine si fratele meu cu mancare calda. Am si acum in nari mirosul de cozonaci. Seara, ne asezam langa bunicul meu si el ne povestea diferite povesti, intamplari din copilaria lui foarte grea, despre cum a dormit pe banci invelit doar cu ziare, cum alerga sa se ascunda da raidurile aeriene. De vacantele de vara cand ne suiam in masina si bunicul meu ne arata Romania. Era distractiv sa prindem peste fara undita, sa dormim in cort in padure speriindu-ne noaptea de umbrele pomilor :))) bratele lor le vedeam ca fiind bratele uriasilor ajutata fiind de imaginatia mea bogata.

Hmmm de foate mult timp nu m-am mai gandit la asta. Copilaria mea este plina de povesti, de amintiri frumoase. Ore intregi stateam de vorba cu mama mea care isi depana amintirile copilariei ei. Plina de rasete, de joaca si multe nazdravanii. Fiecare din noi a facut foarte multe boacane in copilarie. Am ras, am plans, ne-am jucat, ne-am certat cu cel mai bun prieten, ne-am impacat mai apoi si ne-am jurat ca nu ne vom mai certa. Am plans  dupa doamna invatatoare cand am terminat clasa a IV-a.

Nu mi-am dat seama pana acum cat imi este de dor de bunicii mei care nu mai sunt, de iernile lungi pline de zapada, de ploile de vara cand ieseam cu parul desfacut si picioarele goale in curte si dansam cantand cu gura cascata ca sa beau apa ploii

Paparuda ruda,
Vino de ne uda,
Ca sa-nceapa ploaie,
Sa curga siroaie,
Cu galeata, leata,
Peste toata gloata.
Unde da cu maiul,
Sa creasca malaiul;
Unde da cu sapa,
Sa curga ca apa.
Hai, Catrino, sa sarim,
Paparudele!
Ca stii iarna ce patim,
Paparudele!
Ca pasarea prin copaci,
Ploaie multa ca sa faci!”

De cartile citite.. citeam cu disperare aproape toate povestile…si vorbeam mult cu prietenele mele.

Va amintit de focul din tabara? Cum ne inghesuiam unii in altii si povesteam tot felul de intamplari?

Haideti impreuna sa ne imaginam ca suntem in tabara, suntem toti in jurul focului de tabara, auzim cum troznesc lemnele si simtim mirosul dulce al bradului.

Si sa povestim… este atat de frumos sa povestesti

este atat de frumos sa asculti povesti

te astept langa mine.. si te ascult cu drag…

sa le povestim copiilor amintirile copilariei noastre…

despre locurile unde am fost, de povestile acelor locuri, de oameni care ne-au influentat viata, care ne-au schimbat destinul.