Top Secret

Strania moarte a lui Napoleon Bonaparte

Strania moarte a lui Napoleon Bonaparte. Minciuna politica?

NAPOLEON: NĂSCUT ÎN Corsica în 1769, decedat pe insula Sfânta Elena în 1821.

Cel puţin asa afirmă cărţile de istorie si enciclopediile. Dar o fi oare adevărat? Să fi murit el oare într-adevăr pe insula Sfânta Elena? Şi atunci de ce oare guvernul britanic a dat publicităţii un raport contradictoriu în legătură cu “moartea” sa, raport care ulterior a fost considerat fals în cea mai mare parte? Şi dacă NAPOLEON nu a murit aşa cum s-a spus, ce s-a întâmplat totuşi cu el şi cum anume s-au petrecut lucrurile? E o poveste foarte, foarte lungă şi totul pornit de la însuşi Napoleon, el fiind cel care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi găsi patru sosii şi asta s-a în­tâmplat încă cu mulţi ani înainte ca imperiul să înceapă să se prăbuşească. Dintre aceste dubluri, găsite cu atâta dificultate de către agenţii împăratului pe tot cuprinsul Europei, unul a murit otrăvit la scurtă vreme după Waterloo, iar un altul a fost grav rănit într-un accident de echitaţie, rămânând cu un handicap care nu îi mai permitea să apară în postura lui Napoleon. Rămăseseră numai doi, iar unul dintre aceştia era Frnacois Eugene Robeaud, născut în 1771 în satul Haleycourt din Meusa. Acesta se asemăna atât de mult cu Napoleon, la chip”şi la ţinută, încât camarazii de arme il porecliseră “împăratul.” Inevitabil, a fost doar o chestiune de rutină ca această asemănare izbitoare să fie adusă la cunostinta marelui om de stat si astfel soldatul Robeaud s-a trezit la scurtă vreme trăind ca un nabab în rândul persoanelor din anturajul lui Napoleon. După cele “100 de zile”, în timp ce Napoleon mai aştepta încă la Rochefort, învingătorii deciseseră soar­ta acestuia. Britanicii doreau să se asigure asupra unui singur lucru: de data aceasta, Napoleon trebuia exilat într-un loc din care evadarea să fie imposibilă. Cele “100 de zile” şi Elba nu trebuiau să se mai repete. Aşa că a fost trimis pe insula scăldată de soare numită “Sfânta Elena” şi, în conformitate cu rapoartele guvernului britanic, a murit de cancer după şase ani de în- chisoare, timp în care se presupune că nu a fost lăsat fără supraveghere nici măcar o clipă. Pe când Vulturul era legat în lanţuri de stâncile de pe coasta Africii, sosia sa, Franqois Robeaud s-a întors la Baleycourt pentru a-şi relua viaţa de fermier. Ministrul Poliţiei franceze l-a desărcinat pe agentul care avusese misiunea de a urmări fiecare mişcare a lui Robeaud. La urma urmei, cazul fusese închis, iar pasărea se afla în colivie. Anchetatorul Ledru a revenit la munca mai puţin dramatică de urmărire a evazioniştilor fiscali.  Napoleonîşi pierduse libertatea, dar mai avea încă mulţi prieteni, iar cel mai important lucru era că aceşti prieteni aveau o mulţime de bani. Pentru a descuia uşa care îl ţinea prizonier pe Sfânta Elena, el avea nevoie de o cheie de aur. O cheie fasonată cu multă grijă, căci pentru ceea ce punea el la cale nu trebuia să se scurgă nicio informaţie. Nu putea face decât o singură tentativă şi aceasta nu trebuia să dea greş. Să analizăm însă acum o serie de întâmplări, în apa­renţă fără legătură între ele în derularea lor crono­logică. In 1818 generalul Gourgard a părăsit postul de comandant al închisorii de pe Insula Sfânta Elena, fiind înlocuit de generalul Bertrand. Gourgard s-a îndreptat fără grabă spre Paris, unde a dus apoi un trai liniştit care nu a atras atentia nimănui. Contactele sale se rezumau în principal la foşti camarazi de pe câmpurile de bătălie, vechi prieteni, printre care se aflau unele persoane foarte avute si influente, care deţineau uriaşe fonduri si nutreau o simpatie profundă faţă de Napoleon. La circa 60 de zile după sosirea lui Gourgard la Paris, o trăsură elegantă dădea târcoale satului Baleycourt, iar ocupanţii ei se interesau insistent de un anume Franqois Robeaud. Vecinii au călăuzit trăsura spre modesta fermă unde locuia Robeaud, împreună cu sora lui. Nimeni nu-şi amintea cum arătau ocupanţii vehiculului, dar unii trecători au declarat ulterior că văzuseră trăsura trasă la marginea drumului, la numai o aruncătură de băţ de poteca ce ducea spre casa lui Robeaud. Oricum, se făcuse deja întuneric, iar cei care zăriseră vehiculul îşi văzuseră de treburile lor; experienţa îi învăţase că atâta timp cât nu eşti curios, nu poţi intra în bucluc. După incidentul cu trăsura, Robeaud şi sora lui îşi văzură în continuare, timp de o lună, de muncile lor obişnuite. Caleaşca? Fusese doar un doctor care dorise să cumpere de la Robeaud nişte iepuri pe care să-i dăruiască unui prieten. Nimic deosebit. Intr-o dimineaţă din toamna lui 1818, un vecin ce se afla în drum spre munca sa a observat că uşa casei lui Robeaud era întredeschisă. Ploua si vântul arunca ploaia în casă. Ciudat, gândi vecinul, ciudat că Robeaud se afla încă în pat la ora aceasta – şi încă cu uşa deschisă. Bărbatul se duse să închidă usa si aruncă o privire în încăpere. In vatră nu ardea nici un foc – un alt lucru cât se poate de ciudat. Să se fi întâmplat oare ceva  Francois şi cu sora acestuia? îi strigă, dar nu primi nici un răspuns.

Nici Francois Robeaud şi nici sora lui nu au mai fost le atunci văzuţi în Baleycourt. Plecaseră fără să anunţe pe nimeni, în toiul nopţii, luându-şi cu ei numai câteva lucruri. Or fi părăsit ei satul de bună voie?

Sora a fost văzută la Paris la doi ani după aceea de către doi negustori din Baleycourt pe care s-a făcut că nu-i cunoaşte. Cei doi au informat autoritătile si astfel inspectorul Ledru fu din nou însărcinat să dea de urma alunecosului Frangois Robeaud. De data aceasta Ro­beaud n-a mai putut fi găsit, în schimb Ledru a lo­calizat-o pe sora lui, care ducea un trai foarte tihnit în Tours. Un doctor îi explicase că se îndrăgostise de ea şi că îi plătea toate cheltuielile necesare întreţinerii, înţelegeţi,n’est-ce-pas? Domnul Ledru înţelesese, până la un punct, bineînţeles, dar dincolo de acel punct rămăsese cu multe semne de întrebare. Această “prie­tenie” dintre doctor şi ţărăncuţa simplă din Baleycourt nu era imposibilă (la urma urmei gusturile nu se discută), dar dacă totuşi era reală trebuia să fi fost una din cele mai platonice prietenii cunoscute vreodată, deoarece după cum stabiliră Ledru şi oamenii săi, sora lui Robeaud nu-1 văzuse în viaţa ei pe bogatul doctor ce pretindea că se îndrăgostise atât de mult de ea. De fapt, relaţia dintre cei doi era numai de natură financiară si încă de la distanţă – prin curier. Ajuns în culmea disperării, nemaiputând suporta uzura săptămânilor de spionare fără nici un rezultat, micul inspector amăgit se hotărî în cele din urmă să abordeze cazul în mod direct. –    Unde se află fratele tău Franqois? Domnişoara Robeaud îi răspunse rânjind: –   A plecat într-o călătorie. S-a hotărât să se facă ma­rinar şi a pornit într-un lung voiaj pe mare. Pe ce vapor? Nu ştia. Când anume a plecat? Cu destulă vreme în urmă. Când a spus că se întoarce? Nu avea nici cea mai mică idee. Ştiţi, Franqois nu e deloc vorbăreţ în astfel de situaţii. In cele din urmă, bietul domn Ledru se lăsă păgubaş. Casa familiei Robeaud din Baleycourt fusese zăvorâtă şi părăsită. Generalul Gourgard se pensionase si ducea un trai liniştit. Sora lui Robeaud o ducea foarte bine la Tours pe cheltuiala altcuiva. Dublura lui Napoleon nu era de găsit nicăieri, dar ce mai conta – guvernul s-a interesat discret la generalul Bertrand, aflat pe Insula Sfânta Elena, fiind informat că faimosul prizonier se afla încă acolo. Bineînţeles. Unde altundeva ar fi putut să fie? Pentru a evada de pe Sfânta Elena, Napoleon avea nevoie de trei lucruri: o navă, câţiva prieteni şi ceva bani. Dacă le avea pe ultimele două, procurarea primului era o bagatelă. Robeaud a dispărut din Baleycourtul său natal la începutul toamnei lui 1818. La vremea aceea Napoleon încetase să constituie mai mult decât un interes de rutină pentru britanicii care altădată tremurau de frică la auzul numelui său, iar generalul Bertrand, care cu siguranţă nu se număra printre cei care îl urau pe Napoleon, primise însărcinarea de a se ocupa personal de prizonier. în chiar acel an, soţia generalului Bertrand îi scrisese unei prie­tene: “Succesul e de partea noastră! Napoleon nu se mai află pe insulă!” Adevărat sau fals? In ultimele zile ale anului 1818 sosea în oraşul Verona din Italia un străin îmbrăcat foarte îngrijit. Pretindea că este un negustor venit din nordul Franţei. Acum când soţia sa murise, iar copiii se aşezaseră fiecare la casele lor, se hotărâse să-şi îndeplinească dorinţa de o viată de a se stabili definitiv în Italia, unde îşi propusese să deschidă o mică prăvălie sau să-şi cumpere una dacă găsea un preţ bun. Prăvălia pe care şi-a deschis-o avea înscris pe firma de la intrare cuvântul “Optică”, dar, ca majoritatea aces­tui gen de afaceri din acele zile, se ocupa şi de diamante. Străinul, care pretindea că se numeşte Revard, mani­festa un foarte mic interes faţă de optică şi de diamante, preferând să-l lase pe asociatul său, un oarecare domn Petrucci, să se ocupe de treburile firmei. Revard semăna foarte mult cu Napoleon, după cum remarcase multă lume, ceea ce-i făcu pe cunoscuţi să-i spună “împăratul” – bineînţeles, în glumă. Petrucci îl cicălea deseori pentru că oferea gratuit unele mărfuri perechilor de tineri săraci care hu-şi permiteau să cumpere ceea ce-şi doreau. De fiecare dată, Revard nu făcea decât să râdă, apoi compensa sumele respective din punga sa veşnic doldora de bani. In după-amiaza zilei de 23 august 1823, după declaraţiile ulterioare ale lui Petrucci si ale altor martori, în faţa prăvăliei lui Revard a tras o trăsură, iar birjarul a intrat în grabă în clădire. Acesta i-a înmânat lui Revard o scrisoare care l-a făcut pe destinatar să devină foarte agitat. întorcându-se către Petrucci, el i-a spus: –      Aflu din această scrisoare că trebuie să plec ime­diat pentru rezolvarea unor probleme foarte importante. Las prăvălia pe mâinile tale. îngrijeşte-te, te rog, de birjar şi de cai. Eu trebuie să mă retrag în camera mea. La vreo două ore după aceasta, el a venit acasă la Petrucci, înmânându-i acestuia o scrisoare groasă, scrisă pe pergament şi sigilată în mai multe locuri cu ceară roşie. –    Trebuie să plec într-o lungă călătorie; trăim vre­muri grele, i-a spus el partenerului său de afaceri. Dacă nu mă întorc în trei luni, du această scrisoare regelui Franţei. El te va răsplăti pentru acest serviciu.

Apoi Revard se urcă în trăsura care îl aştepta, iar aceasta porni huruind pe strada pietruită. Douăsprezece nopţi mai târziu, la 4 septembrie 1823, în ferestrele castelului Schonbrunn din Austria, unde fiul lui Napoleon era grav bolnav de scarlatină, ardeau toate luminile. Cu puţin înainte de ora 11, unul dintre paznici auzi un foşnet ciudat în iedera care învelea zidul înalt de piatră al parcului. O umbră se lăsă de pe zid şi porni în fugă în direcţia castelului. Paznicul trase un foc, iar silueta se prăbuşi cu capul înainte. Murise. Cadavrul fu dus în coliba unuia dintre grădinari şi fură chemate autorităţile. Acestea aruncară o privire şi porunciră să fie închisă clădirea şi să fie pusă sub pază. A doua zi, dimineaţa, două înalte oficia­lităţi austriece, care îl cunoscuseră pe Napoleon, veniră să vadă rămăşiţele pământeşti ale misteriosului străin, ce fusese împuşcat mortal în parcul castelului Schon­brunn. La câteva ore după aceasta, se prezentară la faţa locului si câţiva funcţionari ai ambasadei franceze care revendicară cadavrul. Ei însă nu-l obţinură, întrucât, la insistenţele soţiei lui Napoleon, cadavrul fu dus la castel şi înhumat într-un mormânt fără inscripţie, pe ace­eaşi linie cu mormintele care ulterior aveau să adăpostească rămăşiţele pământeşti ale soţiei şi fiului său. Revard nu s-a mai întors niciodată la prăvălia sa din Verona. Inainte ca Petrucci să poată duce scrisoarea la Paris, aşa cum fusese instruit, la Verona sosiră patru oficialităţi franceze care au desfiinţat prăvălia miste­riosului domn Revard si i-au oferit domnului Petrucci suma de 100.000 coroane de aur pentru scrisoare şi pentru discreţia sa. Petrucci a păstrat tăcerea în legătură cu acest subiect încă 30 de ani, după care, sub jurământ, a mărturisit totul autorităţilor veroneze. După afirmaţiile sale, Petrucci era convins că ciudatul său asociat fusese însuşi Napoleon Bonaparte. In această vreme, pe însorita Insulă Sfânta Elena, moartea veni la prizonierul înregistrat sub numele de Napoleon. Persoane care îl cunoscuseră pe împărat şi care îl vizitaseră în ultimele zile ale vieţii acestuia, au afirmat că exilul îşi lăsase o serioasă amprentă asupra lui. “împăratul” părea că nu-şi mai poate aminti multe din evenimentele care ar fi trebuit să-i fie foarte cunoscute. îşi pierduse bunele maniere şi uneori devenea de-a dreptul grosolan. Doctorii care îl îngrijeau arătau prea puţin respect distinsului lor pacient, dacă acesta era într-adevăr Napoleon. Un alt aspect neo­bişnuit s-a adăugat acestui caz în momentul citirii testamentului, pe care prizonierul îl scrisese cu un an înaintea morţii. Scrisul de mână indica numeroase si remarcabile deosebiri faţă de cel al lui Napoleon, iar autorităţile franceze de notorietate, care au examinat documentul, au fost de părere că “Napoleon” suferise transformări profunde, “datorate, cu siguranţă, stării de detentie”. In arhivele primăriei din Baleycourt se află înscris şi numele lui Frangois Eugene Robeaud: “Născut în satul său, decedat pe Insula Sfânta Elena…” Data pretinsei morţi a lui Robeaud de pe Insula Sfânta Elena fusese trecută sub tăcere, probabil din motive înte­meiate, pentru că, ţinând cont de probele existente, nu ar fi imposibil ca el să fi murit acolo la 5 mai 1821 sub numele de Napoleon Bonaparte, cu care semăna atât de mult. Un alt capitol amăgitor s-a adăugat împrejurărilor morţii lui Napoleono dată cu dezvăluirile oficiale făcute de autorităţile britanice în primăvara anului 1956. După clasarea cazului împăratului, în 1821, prin menţionarea faptului că moartea survenise în urma unui cancer la stomac, britanicii au mai aşteptat încă 125 de ani pen­tru a anunţa că păstraseră o secţiune din intestinul lui Napoleon, iar aceasta era vădit perforată. Destul de ciudat, rana din intestin semăna mult cu una ce ar fi putut fi provocată de o baionetă…sau un glonte. Aceasta să fi fost oare rana care a provocat moartea lui Napoleon, aşa cum britanicii susţineau acum? Nu cumva ea fusese produsă de focul de armă ce fusese tras în parcul castelului Schonbrunn? Răspunsurile la aceste întrebări ar clarifica, în fine, unul din cele mai mari mistere ale istoriei – adevărul despre moartea lui Napoleon Bonaparte.

mai multe articole in Top Secret

Mistere politice gasim in toata istoria omenirii. De la inceputuri si pana acum.

http://en.wikipedia.org/wiki/Napoleon

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

Leave a Reply