Top Secret

Marturii socante- Cartea lui Enoch

enigme ale bibliei Marturii socante –  personaje stinghenitoare
Cartea Adi Parva din Mahabharata povesteşte cum a fost conceput şi crescut semizeul Kama. Nefiind încă măritată, mama lui, Kunti, a fost vizitată de zeul Soarelui. A urmat naşterea unui  Fiu asemănător cu tatăl, căci radia ca soarele însuşi. Temându-se ide rusineade a-şi fi pierdut virginitatea, Kunti pune copilul într-o pe care o duce în secret la fluviu. O femeie cumsecade pe numie Adhirata salvează copilul şi îi dă numele de Kama, apoi îl creste ca pe propriul ei fiu.
Similitudinea cu povestea lui Moise sare în ochi. întâlnim nenumăraţi fii de zei. Ei mişună cu sutele în mituri,dar sunt prezenţi şi în textele oficiale considerate serioase. Să ne oprim si asupra unei poveşti, care figurează pe unul din pergamentele descoperite în 1947 pe malul Mării Moarte şi care datează din secolul al II-lea înainte de Cristos.
Revenind dintr-o călătorie care îl obligase să absenteze mai  mult de nouă luni, Lemec, tatăl lui Noe, îşi manifestă uimirea descoperind în căminul său un copilaş care nu putea fi al lui şi care nu-i prea semăna.

Lemac şi-a copleşit cu reproşuri nevasta, si aceasta a început să se jure pe tot ce avea mai scump. „O, hlapanul meu,… această sămânţa este de la tine, de la tine este acest fruct — şi nu de la un străin, de la un păzitor sau de la un fiu al cerului.”

Dar Lemec nu a crezut nici o vorbă. Foarte tulburat, Lemec s-a dus să ceară sfatul lui Matusalem, tatăl său, care, după o matura cugetare, nu a găsit nici o explicaţie acestei naşteri. De aceea Matusalem s-a dus şi el să-şi consulte propriul tată, pe înţeleptul Enoch, care, dupa ce l-a ascultat, l-a trimis acasă spunându-i că dreptatea divină avea să lovească pământul şi omenirea şi că toate fiinţele vor fi nimicite pentru că sunt spurcate si corupte. Enoch a adăugat că ar trebui sa-i ceară lui Lemec să păstreze copilul şi sa-i dea numele de Noe. Şi a mai spus că Noe fusese se ales să devină patriarhul a tot ce va trăi după mareajudecată.
Această întâmplare este de-a dreptul uimitoare. Mai întâi pentru că ea menţionează de mai multe ori posibilitatea ca tatăl lui Noe să fi fost un fiu al cerului; apoi pentru că se afirmă că părinţii lui Noe fuseseră deja preveniţi despre viitorul potop; şi mai ales pentru că bunicul Matusalem fusese încunoştiinţat de
acelaşi Enoch care, conform tradiţiei, a urcat puţin după aceea la cer într-un car de foc.
Dacă părinţii Bisericii ne-ar fi socotit nişte adulţi, atunci ar fi făcut loc cărţii lui Enoch în Biblie. Faptul că au sustras această carte domeniului public, este un motiv suficient pentru a face cunoştinţă cu Enoch şi a ne întoarce mereu la el.
După ce ai luat cunoştinţă de mesajul lui Enoch, înţelegi că Biserica avea motive întemeiate să ne lipsească de cartea lui, deoarece găsim în ea informaţii atât de explozive încât ar fi riscat să răstoarne de pe piedestal imaginea lui Dumnezeu pe care ne-o oferă Vechiul Testament.
Cine era deci acest Enoch al cărui nume înseamnă Iniţiatul, Luminatul, Informatul?
Enoch este, după Moise, al şaptelea din cei zece patriarhi care au trăit înainte de potop. Fiul lui Jered, el a fost, vreme de mii de ani, uitat în beneficiul propriului său fiu Matusalem, care a trăit nouă sute şaizeci şi nouă de ani. După primele şase cărţi ale Bibliei, Iniţiatul Enoch a trăit trei sute şaizeci şi cinci de ani înainte, nu de a muri, ci de a urca Ia cer într-un car de foc.
Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că textul primitiv al cărţii lui Enoch a fost redactat în ebraică sau în armeană. Acest text original s-a pierdut şi nu a mai fost găsit până azi. Totuşi, etiopienii au tradus în limba lor o versiune grecească redactată la începutul erei creştine şi descoperită în Egipt. Nu se ştie în ce epocă a fost încorporată această carte a lui Enoch în Biblia care se folosea în Biserica etiopiana.
Dacă ne încăpăţânăm să interpretăm Cartea lui Enoch exclusiv după metoda teologilor, ne vom găsi efectiv în faţa unui labirint de proporţii bizare, pe care nici un fir al Ariadnei nu le leagă între ele. în schimb, dacă neglijăm înfloriturile pitoreşti care o înfrumuseţează pentru a nu reţine decât scheletul acestei opere, descoperim un mesaj ciudat de dramatic pentru un cititor trăind în epoca noastră.
Comentatorii Cărţii lui Enoch sunt cu toţii de acord că e opera unui singur autor şi că ea a fost redactată în cursul ultimului sfert al secolului al II-lea înainte de Cristos.
Textul lui Enoch ilustrează într-o manieră exemplară ceea ce deja am spus despre dificultatea unui narator de a exprima ceva pentru care nu există cuvinte. Martorul direct şi naratorul sunt în aceeaşi măsură depăşiţi de situaţia inexprimabilă pentru că e de neconceput. Singura soluţie constă în recurgerea la comparaţii. De aceea, expresia „ceva ca…” revine la fiecare pas, aşa cum se întâmplă de obicei când e vorba să descrii un obiect, un fenomen mea niciodată observat şi în avans faţă de epoca în care apare pentru prima dată. In lipsa unor cuvinte precise şi adecvate, observatorul, naratorul dă aici frâu liber unei fantezii cu totul orientale recurgând la alegorii.

Primele cinci capitole ale Cărţii lui Enoch anunţă o judecată din urmă. Dumnezeu din cer îşi va părăsi locuinţa şi va veni pe pamânt cu legiunile lui de îngeri. Următoarele unsprezece capitole descriu căderea îngerilor apostaţi care s-au unit cu fiicele oamenilor, încălcând astfel voinţa divină. Aceşti îngeri au primit de la Dumnezeul lor nişte misiuni atât de exact definite, încât este destul de greu să vezi în ei nişte miliţieni ai cerului:
Semiasa îi învaţă descântecele şi arta de a tăia rădăcinile, Arniaros exorcismele, Barachel observarea stelelor, Kokabel astrologia, Ezechiel ştiinţa norilor, Arakiel semnele pământului, Saniasavel semnele Soarelui, Seriei semnele Lunii…
Ai impresia că Dumnezeul acestor îngeri a numit adevăraţi instructori, adevăraţi specialişti în vederea unor sarcini care îi asteptau pe Pământ. Aceşti instructori erau extrem de competenţi, fiecare in domeniul lui, având cunoştinţe infinit superioare cunoştinţelor locuitorilor Pământului din acea epocă.
Capitolele XVII-XXXVI reprezintă partea esenţială a Cărţii. Ele descriu călătoria lui Enoch în diferite lumi, sub îndepărtate bolţi cereşti. Capitolele XXXVII-LXXI relatează parabole foarte diverse, formulate de zei pentru profet. I s-a ordonat lui Enoch să noteze aceste mesaje pentru ca ele să fie transmise unor generaţii îndepărtate, caci contemporanii lui nu erau în stare să le înţeleagă aspectul tehnic. Era deci vorba de mesaje pentru viitor. Aceasta nu este interpretarea mea personală, ci exact cea care se află în text.
Capitolele LXXII-LXXXII conţin indicaţii minuţioase despre parcursul Soarelui şi al Lunii, despre zilele adăugate, despre mişcarea stelelor şi mecanica cerească. Ele precizează coordonate geografice în univers. Ultimele capitole relatează convorbirile lui Enoch cu fiul lui, Matusalem, căruia îi anunţă potopul. în sfârşit, ele povestesc urcarea profetului la cer într-un car de foc.
Versiunea slavă a Cărţii lui Enoch relatează nişte evenimente nemenţionate în textul abisinian. Aflăm astfel cum a intrat profetul în contact cu vizitatorii veniţi din cer:

Aveam trei sute şaizeci şi cinci de ani când într-o zi din cea de a doua lună mă aflam singur acasă… Am văzut atunci doi oameni foarte înalţi, pe care nu-i mai văzusem niciodată pe pământ. Faţa lor strălucea ca soarele, ochii ca nişte făclii aprinse; gura lor arunca foc; hainele erau extraordinare şi braţele lor semănau cu nişte aripi de aur. Stăteau la căpătâiul patului meu şi mă chemau pe nume. M-am trezit din somn şi m-am ridicat în capul oaselor, apoi m-am înclinat în faţa lor, palid de spaimă. Atunci cei doi oameni mi-au spus: „Nu avea frică, Enoch, fii fără teamă. Domnul ne-a trimis la tine; azi trebuie să urci la cer cu noi. Spune fiilor şi servitorilor tăi ce trebuie să facă în casă. Dar nimeni nu trebuie să pornească în căutarea ta până când Domnul nu te va readuce la ei…”.
Comentatorii religioşi afirmă în mod constant că patriarhul antediluvian a avut în acest caz o viziune. Extrema precizie a acestui text contrazice interpretarea lor. Enoch se trezeşte şi, după cum i-au cerut vizitatorii lui, comunică alor săi ce au de făcut în absenţa lui.
Aventurile lui Enoch nu au fost redactate la întâmplare, ci după instrucţiunile exprese care i-au fost date:
Domnul îmi spune: „O, Enoch, uita-te bine la scrierea tablelor cereşti, citeşte ce stă scris pe ele şi aminteşte-ţi în detaliu”. M-am uitat la tot ce era pe tablele cereşti, am citit tot ce era scris, am luat aminte şi am citit Cartea.
Aceasta este doctrina complicată a înţelepciunii, redactată de scribul Enoch şi aşa precum trebuie să fie lăudata de toţi oamenii, aşa precum trebuie să judece tot pământul.
Aceasta este Cartea, cuvântul dreptăţii şi al adevăratei Doctrine a paznicilor eterni.
Şi acum, Matusalem, fiul meu, îţi voi povesti totul şi îl voi scrie pentru tine. Ţi-am dezvăluit totul şi ţi-am înmânat cărţile unde stau scrise toate aceste lucruri. Matusalem, fiul meu, ai grijă de cărţile (scrise) de mâna tatălui tău şi transmite-le generaţiilor viitoare de pe pământ.
Totul este atât de sobru, de deliberat, încât fiinţa care i-a dictat iui poate fi considerată deloc imaginară. Nici un zeu nu a cerut v i i-odată descrierea amănunţită a actelor lui. Versiunea slavă a cărţii Im I noch ne spune şi câte volume i-au fost dictate profetului. Ea Iurmează că redactarea lor nu s-a făcut după dictarea Domnului In persoană, ci după cea a arhanghelului Bretil.
Şi mi-a descris toate lucrurile din cer, de pe pământ, din mări, originile tuturor elementelor, cursul anotimpurilor, al zilelor şi transformările, cerinţele şi învăţămintele. Şi Bretil mi-a vorbit timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi; buzele lui vorbeau Iară odihnă. Iar eu scriam la rândul meu fără să mă opresc. Când am terminat scrisesem trei sute şaizeci de cărţi.
Cartea lui Enoch îi menţionează frecvent pe paznicii eterni.
Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul din fiii oamenilor nu ştia unde se ascunsese, unde stătea, nici ce se întâmplă cu el… Şi iată că paznicii Marelui Sfânt m-au chemat pe mine, scribul Enoch, şi mi-au spus: „Enoch, scribul dreptăţii, du-te şi anunţă paznicilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul şi sfântul loc de şedere, care s-au corupt cu femeile aşa cum fac fiii oamenilor, care şi-au luat nevastă…
Ar fi o blasfemie să îi asimilezi pe aceşti paznici ai cerului cu nişte îngeri inocenţi. Efectivul lor era destul de numeros. în total două sute, care au dat naştere la o mie de copii. Două sute de gardieni în expediţie, lipsiţi de femei, care au plecat în căutarea obiectului dorinţei lor aşa cum fac toţi militarii din teritoriile ocupate.
Aceştia şi-au luat femei, fiecare dintre ei şi-a ales una şi a început… să se spurce cu ea… Ele au rămas grele şi au adus pe lume giganţi înalţi de trei sute de coţi. Ei s-au dus la fiicele oamenilor de pe pământ, au dormit cu ele şi s-au spurcat cu femei… Dar femeile au dat naştere unor giganţi şi tot pământul a fost umplut de sânge şi de răzbunare.
In cazul în care ar mai exista oarecare îndoieli în privinţa originii şi naturii paznicilor, Enoch le spulberă definitiv relatând discursul pe care i-1 ţine Domnul care comandă trupa lor.
Vino aici şi ascultă ce-ţi spun. Te vei duce la paznicii cerului care te-au trimis (la mine) pentru a interveni în favoarea lor, şi le vei spune: „Voi trebuia să serviţi drept intermediari pentru oameni, nu oamenii pentru voi. De ce aţi părăsit înălţimile cerului etern, aţi dormit cu femei, v-aţi spurcat cu fiicele oamenilor, v-aţi luat femei, aţi făcut precum copiii pământului şi aţi dat naştere la fii giganţi? Deşi eraţi nemuritori, v-aţi murdărit cu sângele femeilor, aţi făcut copii cu sânge şi came, aţi adus pe lume came şi sânge ca cei care sunt muritori şi pieritori.

Situaţia e clară. Enoch îl are în faţa lui pe comandantul paznicilor. De fapt nu este singurul care aminteşte de aceşti paznici, căci profetul Ezechil vorbeşte şi el despre ei în Biblie. Ei apar şi în epopeea sumero-babilonianâ a lui Ghilgameş, după cum este evocată şi naşterea giganţilor. în Biblie, Baruch, discipol al profetului Ieremia, indică numărul giganţilor care existau pe pământ înainte de potop: „Domnul a adus potopul pe pământ şi a nimicit orice fiinţă, inclusiv pe cei patru milioane nouăzeci de mii de giganţi. Apa a depăşit cu cincisprezece coţi cei mai înalţi munţi”.
In relatarea lui Enoch se simte clar ironia comandantului, care s ar fi aşteptat sâ-i vadă mai curând pe paznici intervenind în lavoarea oamenilor, decât sâ-i vadă pe oameni devenind avocaţii subordonaţilor lui.
Comandantul nu poate accepta faptul că trupa lui s-a destrăbălat cu oamenilor care sunt „muritoare şi pieritoare”… şi această idee îl înfurie. El însuşi şi subordonaţii lui nu sunt decât în aparenţă nemuritori. Ruşinoasa depravare a fiicelor oamenilor şi naşterile ulterioare ar putea pune în pericol această reputaţie. Copiii născuţi din iubirile echipajului său vor dovedi locuitorilor acestei planete ca au fost înşelaţi şi că vizitatorii pe care ei îi considerau zei nu sunt deloc nemuritori.
Inţelegem enervarea comandantului în faţa nesupunerii echipei pe careo lăsase pe Pământ în misiune de recunoaştere şi ca ajutor pentru dezvoltare, în timp ce el parcurgea cu astronava alte regiuni
Ale sistemului solar. Vinovata concupiscenţă a paznicilor s-a aşezat in calea proiectelor inginerilor cosmosului. Urâtă poveste pentru comandant! îl rog pe cititor să nu uite de giganţii născuţi dintr-o incalcare a disciplinei. Voi demonstra mai departe că ei au existat
şi voi prezenta amprentele pe care labele lor mari le-au lăsat pe drumurile preistoriei.

„Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul dintre fiii omului nu ştia unde stătea şi ce se întâmplase cu el.” în vremea aceea era de neconceput ca un individ în came şi oase, cum era Enoch, să se evaporeze aşa dintr-o dată fără să lase vreo urmă. Nimeni nu ar fi ştiut vreodată unde a fost profetul dacă nu ar fi oferit el însuşi cheia misterului: Enoch urcase la bordul unei astronave.
Iată cum vorbeşte astronautul Enoch:
M-am dus în cer. Am intrat şi m-am apropiat de un zid din pietre cristaline înconjurat de limbi de foc şi a început sâ-mi fie frică. Am traversat limbile de foc şi m-am apropiat de o casă mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemănătoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor şi fulgerelor, între care se aflau îngeri, iar cerul era de apă. Zidurile erau înconjurate de o mare de foc iar uşile ardeau de foc.
Mai era o casă, mai mare decât prima; toate uşile erau deschise. (Această, casă) era, din toate punctele de vedere, remarcabilă prin pompa şi grandoarea ei. Podeaua era de foc, părţile de sus erau fulgere şi stele care se mişcau în cerc, iar tavanul era un foc arzător. Am zărit un tron ridicat; de jur împrejurul lui era ceva ca soarele strălucitor. Sub tron se ridicau fluvii de foc şi n-am putut să mă uit la ele. Marea Maiestate era aşezata (pe tron); veşmintele ei erau mai strălucitoare decât soarele şi mai albe decât zăpada. De jur împrejur stăteau zece mii ori zece mii, şi el face tot ce-i place. Şi cei care se află lângă el nu se îndepărtează nici ziua şi nici noaptea, şi nu-1 părăsesc deloc.
M-au luat cu ei şi m-au transportat într-un loc. Am văzut originea luminilor, magaziile cu fulgere şi tunete, am văzut gura tuturor fluviilor de pe pământ şi am văzut gura genunii.
Am văzut piatra unghiulară a pământului, am văzut cele patru vânturi care poartă pământul, şi firmamentul. Am văzut vânturile cerului, cele care fac să se mişte, să se rotească discul soarelui şi ai tuturor stelelor. Am văzut vânturile care poartă norii deasupra pământului; am văzut drumul îngerilor şi am văzut la capătul pământului firmamentul de deasupra pământului.
Am văzut o prăpastie adâncă cu coloane de foc ceresc şi am văzut, de dedesubt, căzând coloane de foc care nu ar fi putut fi măsurate în adâncime sau în înălţime. Dincolo de această prăpastie am văzut un loc deasupra căruia nu era firmament, dedesubtul căruia nu era pământ, nici apă. Nu erau nici păsări, era o lume pustie şi lugubră. Am văzut acolo şapte stele ca nişte munţi mari în flăcări. La întrebarea mea îngerul a răspuns: „Iată locul unde sfârşeşte cerul şi pământul.”
Am călătorit până când am ajuns într-un loc unde nu era nimic. Am văzut acolo ceva îngrozitor: nu am văzut cer sus, nici pământ jos, nimic decât un loc pustiu. Acolo era un foc mare care ardea; acest loc avea tăieturi până în străfunduri şi era în întregime umplut cu coloane mari de foc care cădeau.
Totul este cât se poate de limpede.

Enoch descrie exact o calatorie în spaţiu, recurgând la comparaţii care să permită contemporanilor lui să-şi facă o idee despre aventura sa. Ca şi Ezechil, el începe prin a povesti cum o navetă auxiliară l-a dus la astronava principală. Enoch este frapat de uimire şi îngrozit.
Nu cunoaşte materialele din care este făcut aparatul spaţial, şi de aceea nu poate face altceva decât sa-i compare învelişul calorifug cu nişte pietre cristaline asemănătoare cu cele pe care contemporanii lui le putuseră vedea împodobind templele şi I palatele… Duzele pentru reacţie pornite deja pentru plecare ardeau ca nişte limbi de foc. Construit din acelaşi material ca şi coca exterioara, interiorul aparatului i s-a părut construit şi el tot din cristal.
Ceea ce Enoch ia drept tavan nu este, evident, decât ce zăreşte prin tambuchi, dar nu ştie ce este sticla calorifugă care îi permite să observe mersul astrelor. Marea de foc care învăluie aparatul este produsă de reflectarea de către cocă a luminii solare neatenuatâ într-un spaţiu lipsit de atmosferă.
In cea mai mare dintre cele două nave îl întâlneşte pe comandant, Marea Maiestate, pentru că toată lumea îl ascultă şi nu mai e nimeni deasupra lui. Ţinuta comandantului i se pare mai strălucitoare decât soarele şi mai albă decât zăpada – comparaţie justificata dacă ne gândim că Enoch şi compatrioţii lui nu se acopereau decât cu ţesături aspre din păr de capră.
Trebuie să fii orb ca să perşi şti, aşa cum fac unii comentatori, să consideri aceasta descriere a unei astronave drept un vis sau o viziune.
Profetul povesteşte cum a văzut gura tuturor fluviilor Pământului, el descrie acel no man’s land unde nu trăiesc păsări, acea zonă de frig mortal unde orizontul nu mai există, „locul unde se sfârşeşte cerul şi pământul”. Iata ce spune Enoch despre faţa înspăimântătoare a cosmosului:

Acolo ochii mei au văzut secretul fulgerului şi tunetului, secretul vânturilor, cum se împart ca să bată pe pământ, şi secretele norilor şi de ce cade roua. Acolo am văzut de unde pleacă în cutare loc şi cum, de acolo, se impregnează (de apă) ţărâna pe pământ.
Mi s-au arătat după aceea toate secretele fulgerului şi ale luminilor, cum izbucnesc în binecuvântări pentru a sătura pământul.
Căci tunetul are legile lui bine definite în ceea ce priveşte durata zgomotului care îl comandă. Tunetul şi fulgerul nu sunt niciodată separate. însufleţite de spirite, ele călătoresc împreună, fără să se despartă. Căci atunci când cade fulgerul îşi face auzit glasul şi tunetul.
Enoch are cunoştinţe ce nu vor intra în posesia omenirii decât mii de ani mai târziu. Ştim că tunetul este produs de dilatarea bruscă a aerului încălzit de fulger, şi că se propagă cu viteza sunetului (343 m/sec).
Legile naturii ar fi fost cunoscute cu mult înainte dacă omul s-ar fi putut instrui după Cartea lui Enoch. Dar, pe drept cuvânt, capii Bisericii s-au temut de cititorii prea inteligenţi ai Bibliei, care ar fi putut descoperi în ea legile fizice ce guvernează universul. Omul ar fi putut să ştie de multă vreme, în loc să fie obligat să creadă. Când vedem la televizor formaţiunile de nori de deasupra pamântului, înţelegem ce voia să spună Enoch care a asistat de la mare distanţă la acest fenomen: am văzut magazia fulgerelor.
Fulgerele sunt scântei electrice enorme între două îngrămădiri de nori cu sarcini opuse, care formează între ele canale de descărcare. Numai atunci când unul din aceste canale atinge pământul sau o altă îngrămădire de nori se produce sub formă de lulger, descărcarea majoră cu „coloane de foc ceresc”. Până în clipa aceea se poate spune că fulgerele s-au strâns în nişte „magazii”. Enoch nu avea nici cea mai mică idee despre electricitate.
După zilele acelea, în acel loc unde am văzut toate feţele a ceea ce era ascuns – fusesem luat de un vârtej de vânt şi dus spre occident – ochii mei au văzut acolo toate lucrurile ascunse care trebuie să ajungă pe pământ: un munte de fier, unul de cupru, unul de argint, unul de aur, unul dintr-un metal moale şi altul din plumb. Inginerul mi-a zis: „Aşteaptă o clipă şi ţi se va dezvălui tot ce este ascuns. Aceşti munţi pe care i-au văzut ochii tăi, muntele de fier, muntele de cupru, muntele de argint, muntele de aur, muntele de metal moale şi muntele de plumb, toate vor fi, în faţa alesului tău, precum ceara în faţa focului şi precum apa care coboară din înaltul muntelui… Asta va însemna sfarsitul, pentru că ei vor cunoaşte toate secretele… precum şi tonic forţele ascunse şi forţele tuturor acelor care practică farmecele… care topesc imagini în fonta(pentru că vor cunoaşte) in sfarsit arta de a extrage granitul din pulberea pământului şi sa scoală metal moale din pământ. Căci plumbul şi zincul nu se extrag din pământ (ca metal prim). Există o sursă care le produce.
După cum Enoch a aflat în zorii timpurilor, sateliţii din zilele noastre detectează diferite zăcăminte metalice – munţii de fier, de cupru, de aur şi de argint – aflate sub suprafaţa crustei terestre.
Enoch are dreptate când spune că argintul se obţine plecând de la pulberea pământului. In porţiunea accesibila a scoarţei terestre conţinutul în argint al solului este de aproximativ 0,1 g la tonă. Argintul se găseşte mai frecvent ca subprodus de extracţie al altor metale decât sub formă de zăcăminte rentabile prezentând
o proporţie de vreo 500 g la tonă. Oricum, trebuie extras din pulberea pământului. Plumbul nu se găseşte decât foarte rar în stare pură în scoarţa terestră. Se obţine prin piroreducere, la o temperatură cuprinsă între o mie şi o mie două sute de grade, masa în fierbere scurgându-se atunci din cuptor ca un izvor. La fel stau lucrurile şi pentru zinc care nu există, în porţiunea de scoarţă terestră deja explorată, decât cam 3 g/t.
Enoch înseamnă în ebraică iniţiatul. Trebuie să recunoaştem că în timpul călătoriei sale în spaţiu, savanţii astronauţi l-au iniţiat într-adevar în diverse tehnologii absolut necunoscute în epoca în care traiau.

Ipoteza extraterestra Erich von  Daniken

Mai multe articole in Top secret

3 comments

  1. Pingback: Doua continente inghitite de doua oceane

  2. Pingback: Lumi paralele

  3. Pingback: Cine l-a ucis pe Abraham Lincoln. Top Secret

Leave a Reply