Ganduri si suflete

Intr-o zi, am fost intrebata de un baietel :” Ii doare pe pantofi cand ii calcam?”

In alta zi, priveam o fetita cum vorbea cu ea insusi.

In alta zi, priveam o  alta fetita care se certa singura in oglinda si arunca cu furie in ea.

Un baietel de 3 ani, care nu spune nici un cuvant, dar i se lumineaza privirea cand vede autubuzele mari si rosii. Ma ia de mana si-mi spune fericit ! “bus, bus, red bus“. Priveste fericit ore intregi la autubuzurile mari si rosii. Nu il intereseaza nici o alta masina. Nu se uita pe nici o alta carte. Nu il intereseaza nici o alta jucarie. Singurele jucarii, sunt doar double deckurile londoneze, evident in miniatura.

Am auzit copii care imi spun:” Sunt puternic, nu renunt usor, nu inteleg de ce altii renunta atat de repede. In prima zi de scoala, am avut emotii si mi-a venit sa plang, dar nu am plans, de fapt am plans putin. Toti copiii ma iubesc si fetele vor toate sa se joace cu mine. Dar eu alerg mai tare decat ele. 🙂 “.

“Sunt suparata. Nimeni nu ma crede.”

” Copiii rad de mine. Si ma fac handicapata. Dar eu nu sunt. Stiu ca nu rezolv la fel de repede ca ei problemele la matematica sau nu pot scrie frumos. Dar nu sunt proasta. Ma intelegi? Eu nu sunt proasta si nici idioata“.

“Azi nu ma duc la club. (la acel club pentru copii sunt organizate diferite activitati de stimulare, educare, dezvoltare personala) De ce?, intreb. Pentu ca azi in pauza mare am avut un accident la scoala, m-am lovit la picior si nu pot alerga“. Tatal copilului povesteste ca decizia de a nu se duce la club, a fost luata dimineata pana sa plece la scoala. Fetita duce o lupta mare cu sine insusi, cu neputintele, fricile si cosmarurile pe care le are atat ziua cat si noaptea. Nu poate face fata unei competitii directe, nu poate intelege de ce altii copii se pot descurca atat de bine si ea nu. Asa ca renuntarea este cea mai simpla solutie. Renuntarea vine cu o multime de minciuni. Ea nu se duce, pentru ca a avut un accident…imaginar. Nu ea este vinovata… ci altii.

“Mama nu ma asculta niciodata“. Atunci copilul se revolta, sparge, distruge pentru ca stie ca doar atunci mama il priveste, chiar daca incepe sa-l certe.

Am stat vreodata sa ascultam cu atentie ce este in mintea unui copil? Am stat sa vedem cu adevarat ce se intampla in inima si sufletul unui copil?

Am vazut copii, ai caror parinti sunt departe de parintii lor. Dorul si dragostea pentru ei ii macina zilnic. Dragostea si imbratisarea mamei este nepretuita.

Am vazut si mame, care au plecat la munca in strainatate, care si-au uitat copiii in tarile de unde au plecat, si-au refacut viata, nu se mai uita in spate. Le-am vazut razand si flirtand fara nici un dor pentru copii lor de acasa. Am vazut si copii plangand de dorul parintilor.

Putem continua cu milioane de exemple.

Temerile, fricile, nesiguranta, curajul, determinare, ambitia, dragostea, sunt sentimente pe care le gasim de la cea mai mica varsta. Obiceiurile pe care le capatam in copilarie isi pun categoric amprenta pe viata noastra ca adulti.

Nimeni nu s-a nascut cu lipsa de respect fata de sine, nimeni nu s-a nascut cu probleme de alimentatie, nimeni nu s-a nascut cu obiceiul de a-si roade unghiile, stresat sau cu dorinta de amanare a deciziilor.

Toate obiceirile, sunt comportamente pe care le-am invatat si repetat atat de des incat au devenit naturale.

Dar pentru ca nu fac parte din noi, ci doar le-am dezvoltat pe parcurs, avem o datorie fata de noi sa ne salvam.

Ca si multe alte deprinderi, obiceiurile le  invatam crescand, vorbim, mancam, umblam. Obiceiurile sunt comportamente pe care le invatam observandu-i pe cei din jurul nostru, copiindu-i.

Pentru a intelege cum un copil se dezvolta trebuie sa ne amintim ca toti copiii, chiar si bebelusi, sunt fiinte umane complexe, iar comportamentul lor trebuie vazut si urmarit nu in etape, ci holistic sau cu alte cuvinte ca un intreg. Este necesar sa intelegem dezvoltarea lor fizica, intelectuala, emotionala, sociala, dezvoltarea lingvistica, nu sa ne concentram doar daca ei vorbesc sau mananca ca si etape sigure a dezvoltarii lor.

Stim sigur ca asa cum ne sunt gandurile asa ne este si viata.

Intreaga noastra existenta este magie. Toate actiunile noastre – gest, privire, cuvant – aparent banale, poarta in ele sentimentele si gandurile noastre. Cand avem ganduri si sentimente negative, ne murdarim pe noi insine si tot ce ne inconjoara, iar, dupa legile universale, tot ceea ce produce asemenea efecte intra in categoria magiei negre. Insa tot ce este armonios, frumos si luminos este magie alba. Cu gandurile noastre construim mereu ceva din substanta nevazuta, care atrage puteri ce ne pot fi folositoare sau daunatoare.

Gandul este cel care modeleaza si face adevarate minuni sau adevarate dezastre. Prezentul este rezultatul gandirii noastre anterioare, iar viitorul isi are radacina in gandurile noastre actuale. In concluzie, noi devenim ceea ce gandim. Cum ne sunt gandurile, asa ne este si viata. Un gand, bun sau rau, isi pune amprenta nu numai pe cel caruia ii este adresat, ci in primul rand pe cel care il emite, pentru ca gandul atrage ganduri similare, amplificand astfel binele sau raul initial, totul intorcandu-se asupra noastra, ca un bumerang.

Atitudinea este pensula mintii, poate colora orice situatie.

In incheiere o sa va spun doua povesti. Va las singuri sa trageti concluziile.

“Doi calugari care merg  pe jos, ajung la un moment dat in fata unei ape. Langa apa aceasta statea o femeie foarte frumoasa, care le-a cerut ajutorul sa treaca aceasta apa. Cel mai tanar calugar, a luat-o in carca, a traversat-o apa, a pus-o jos si si-a continuat mai departe calatoria alaturi de celalalt calugar care a asistat la toata scena. Dupa cateva minute, tanarul calugar simte o oarecare agitatie si nervozitate la tovarasul sau de drum. Asa ca se hotaraste sa-l intrebe ce nu este in regula. Calugarul in varsta ii spune : ” Nu ne este ingaduit sa privim, sa atingem, cu atat mai mult sa purtam pe brate o femeie”. Tanarul calugar ii raspunde: ” Am lasat-o jos dupa ce am trecut apa, tu esti singurul care inca o porti” 

Intr-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.

“Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe – chiar dacă nu îndelungate – ale celui de-al doilea.Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.

Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora”.

Maddie Ancuta