Category Archives: Top Secret

Top Secret

Masacru in plin zbor

Published by:

masacru zbor 1932Iată o întâmplare cumplită rămasă secretă până acum. Masacru in plin zbor

Evenimentele au avut loc la sfârşitul verii anului 1939. După datele pe care le avem, un avion de transport a părăsit: baza navală de la San Diego la orele trei. La bord se aflau treisprezece oameni şi nu era vorba decât de un zbor de rutină în direcţia Honolulu. După trei ore de la decolare s-au primit semnele disperate din partea avionu­lui care în momentul acela survola Oceanul Pacific. Apoi radioul a amuţit.

După o vreme, s-a întors la bază de bine de rău şi a aterizat fortat. Personalul bazei s-a repezit spre aparat şi, cand a urcat la bord, a descoperit cu oroare doisprezece oameni morţi. Singurul supravieţuitor era copilotul care, deşi grav rănit, putuse să trăiască destul de mult ca să poată aduce înapoi avionul. Dar a murit şi el după câteva clipe.

Toate cadavrele aveau răni mari deschise. Lucru şi mai ciudat, pilotul şi copilotul îşi goliseră revolverele trăgând in ceva. Cartuşele au fost găsite în cabină şi aparatul era plin de un miros puternic de praf de puşcă.

Exteriorul avionului fusese grav avariat, de parcă ar fi fost atins de rachete. Personalul care urcase la bordul avi­onului s-a ales cu o boală de piele ciudată.

S-au luat imediat măsuri de securitate şi echipa de prim-ajutor a primit ordin să părăsească avionul. Trei medici ai armatei au primit sarcina să scoată cadavrele din carlingă şi să facă o anchetă.

Intreaga întâmplare a fost bine ascunsă. Cincisprezece ani mai târziu, un investigator, Robert Coe Gardner, a auzit despre ea de la un martor. Niciodată nu a fost eluci­dat misterul celor întâmplate în plin zbor în acea zi de septembrie a anului 1939.

Mai multe in Top secret

Top Secret

Mihai Ungureanu Politica filo sionista a Romaniei in fata Europei si a lumii

Published by:

zidul plangerii

Mihai Ungureanu. Politica filo sionista a Romaniei in fata Europei si a lumii. Documentar.

In 2006  Cornel Dan NICOLAE  lansa cartea  Politica filo-sionista a Romaniei in fata Europei si a lumii.

Ne-am pus intrebarea fireasca de ce a demisionat Emil BOC  acum in 2012. Se pare ca urmam doar un mers firesc a unei sorti hotarate cu ceva vreme in urma. Zarurile au fost aruncate!

Va las pe dumneavoastra sa frunzariti prin ea. Jocurile  sunt facute de ani de zile, azi doar vedem si simtim rezultatele lor. Foarte interesant mai ales ca ne da un raspuns la ce se intampla zilele astea in Romania. Raspunsul il avem chiar aici.

Cornel-Dan Niculae : Politica filo-sionista a Romaniei in fata Europei si a lumii

Coperta: Ministrul Ungureanu rugându-se la Zidul Plângerii
Editia a II-a
“Cu concursul guvernelor de dupa 1990 si al principalelor mijloace de informare în masa (ziare, posturi radio,tv) din Romania, care cenzureaza toate stirile si informatiile tangente la acest subiect, încetatenirea evreilor se face în secret, în cea mai mare taina. In prima faza evreii încetateniti nu se grabesc sa se instaleze în România, dar au grija sa cumpere valorile imobiliare (apartamente, case, terenuri, spatii comerciale, de productie etc.) accesibile. De câtiva ani buni piata imobiliara din România a devenit monopolul unor firme evreiesti. La început, se vor stabili în Romania evreii în vârsta, motivând ca vin sa-si traiasca ultimii ani din viata în România, sa-si cheltuiasca pensia în România, ceea ce pentru multi români naivi va face suportabila si chiar tentanta ideea “revenirii” evreilor în România. Ulterior, când se va implini numarul (un milion) de evrei care si-au luat a doua sau a treia cetatenie în România, iar controlul evreilor asupra institutiilor publice din România va fi deplin, evreii vor veni cu totii “acasa”, în proprietatile lor, fara sa existe nici un temei legal pentru a li se interzice sa devina astfel o minoritate etnica suprapusa întregii societati românesti. Asa zisul “stat de drept” va considera ca invazia evreilor este perfect legala… scopul final al proiectului Israel în România este instituirea unui control deplin asupra României si deposedarea în fapt a românilor de teritoriul lor national. Beneficiind de experienta capatata în Palestina, liderii evrei au adoptat pentru Romania o strategie diferita, mult mai subtila, mai ingenioasa, dar cu acelasi tel: uzurparea drepturilor pe care românii le au în tara lor si asupra tarii lor…” (Un Israel în România, Apel al
Uniunii Vatra Româneasca si al ligii pentru combaterea antiromânismului.)
Pleaca omul de paie vine , “mini-Ceausescu” omul de tinichea Leul cel La se preda Eurozonei, Vrajitorul din Oz împratie fumuri hipnotizante. Ce va face micuța Dorothy, e drum lung pâna-n Kansas, la matua Em…Cațelul Toto suntem noi, electoratul. Care îl dam de gol pe Vrajitor. (Re)citiți povestea, e frumoasa.
Acum, alte poveti. La prima, faceți abstracție de presupusa origine etnica a personajului principal, nu este esențiala. Celelalte elemente însa, sunt.

Cuplul Mihai Razvan Ungureanu de la SIE si Boicu Adrian de la Sp.Militar Focsani Cel mai recent scenariu aruncat pe masa de poker a politicii romanesti il prezinta pe Mihai RazvanUngureanu, seful SIE (Serviciul de Informatii Externe) drept inlocuitorul presedintelui pentru candidatura la functia suprema in stat, in schimbul unor garantii ferme,ca acesta odata ajuns in fruntea Romaniei,il va desemna pe Basescu sa numeasca guvernul.Deci, Traian Basescu are toate sansele sa ajunga prim-ministru,iar Razvan Ungureanu sa fie primul presedinte de origine dovedita evreiasca, ce are si o orientare sexuala nefireasca, dupa cum sustine un raport al Civic Media. Deci, un lucru e foarte concludent. Ungureanu nu este indicat din punct de vedere al protectiei informative a secretelor de stat, pentru simplul motiv ca este santajabil si are anumite slabiciuni nenaturale. Surse apropiate serviciilor secrete romanesti ca si din zona diplomatiei au confirmat relatiile preferentiale ale fostului ministru cu anumite personaje masculine. Exemple: fostul sau ofiter SPP, Marius Necula a fost transformat in aghiotantul sau personal. Un alt personaj nedezlipit de Ungureanu este Cornel Feruta, fostul sau sef de cabinet. Ungureanu-Necula-Feruta M.R. Ungureanu a terminat liceul Costache Negruzzi din Iasi promotia ’87. A fost secretar UTC pe liceu, motiv datorita caruia a fost sef de promotie, furindu-i astfel locul colegei sale Laura Briota. `Ani de liceu …` Tot in `87 la Iasi a absolvit si Boicu Adrian liceul `Emil Racovita`.
Nu era prea lung circuitul vaselinei !!!
Mihai Razvan Ungureanu inca din tinerete a tins la marire si a fost impins de la spate(de data asta fara vaselina) de doi parinti, cu state grele in PCR si influienta la virful partidului comunist. Mihai Razvan Ungureanu este lustrabil: facea parte din pepiniera partidului comunist si, fara indoiala, chiar daca nu ar fi existat revolutia din decembrie 1989 el s-ar fi aflat tot in structurile puterii. A fost membru supleant al CC al UTC Seful SIE ”a avut o ascensiune fulminanta pentru conditia lui de tânar istoric anonim de la Iasi.
A fost adus de Andrei Plesu de la Trustul media al Rompetrol secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe in 2004 . „Sarbatorirea avansarii` a fost inceputa cu interventia pentru atribuirea IUBITULUI sau coleg, dr. Boicu Adrian de la Sp. Militar Focsani, a unei garsoniera de la ANL Focsani, desi nu intrunea conditiile. A ramas secretar de stat si în Guvernul Nastase. Alt Adrian, poreclit Bombonel. M.R. Ungureanu era poreclit “mini-Ceausescu” in centrala Ministerului Afacerilor Externe. A ajuns ministru de externe tot datorita mentorului sau Andrei Plesu, care l-a recomandat presedintelui Basescu. Plesu a fost consilier la Cotroceni in prima parte a anului 2005. Prim ministrul de atunci, Catalin popescu Tariceanu l-a
recuzat, pentru ca nu i-a dat niste documente. Aroganta era si este o alta caracteristica a personajului cu care o sa trebuiasca sa se confrunte spionii Romaniei. La prima sa intalnire cu toti ambasadorii straini din Romania a intarziat o ora, fara sa-si ceara scuze la aparitie.
Diplomatii occidentali de la Bucuresti au sarbatorit momentul cand Mihai Razvan Ungureanua fost silit sa demisioneze.
Presa a relatat ca studiile si cariera lui Ungureanu sunt strans legate de organizatiile Soros si de cele iudaice ale magnatului Mark Rich, un evazionist mondial.
Fapt notat si de Cornel Dan Niculae in cartea sa intitulata: Politica Filo-Sionista a Romaniei in fata Europei si a lumii. Dealtfel, volumul trei al cartii este ilustrat pe coperta cu poza ministrului Ungureanu cu mainile pe Zidul Plangerii si cu chipa pe cap. Ofiter de-al nostru sau de-al lor ?
De fapt, a si fost acuzat ca este agent MOSSAD de fostul purtatator de cuvant al SRI, Nicolae Ulieru.
Actiunile sale contra statului roman ar fi trebuit sa intre in atentia organelor de aparare a tarii in urma unei eventuale aplicari a Legii asumarii responsabilitatii ministeriale sau a Codului Penal.
Sponsorii Mihai Razvan Ungureanu. Inafara de Dinu Patriciu,care-i sponsorul sau stiintific, important este si Marc Rich. El este numitorul comun al oligarhilor rusi cu interese in Romania.
Are tripla cetatenie: israeliana, spaniola si elvetiana. La cea americana a renuntat, fiind urmarit 18 ani de FBI, dupa ce in 1983 a fost acuzat de evaziune fiscala si „comert cu inamicul sovietic”. S-a ridicat din tranzactii internationale tenebroase si este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj.Majoritatea firmelor anonime ale „elitei de carton” rusesti au fost infiintate in cantonul elvetian Zug. Acesta este locul de unde, ca un paianjen, Rich si acolitii sai isi conduc operatiunile mondiale.Tot in Zug sunt inregistrate si companiile paravan prin care oligarhii rusi au preluat o felie din economia Romaniei ajutati de oligarhia tradatorilor din Romania. Rich a incercat sa obtina rafinaria Petromidia, plasata strategic: aproape de spatiul ex-sovietic, dar si de Orientul Mijlociu, zone foarte bogate in titei.In iunie 1997, „gaura neagra” Petromidia avea datorii de 300 de milioane de dolari, fiind, practic, in sapa de lemn. In acelasi an, compania controlata din umbra de Rich, Glencore AG, face un parteneriat strategic in Romania. Asociatii lui Rich erau Dan Voiculescu si Stefan Margineanu (fost ofiter DIE), patron in industria metalelor… In perioada 1998-2000, escrocul international a pierdut cursa in fata
Rompetrolului lui Dinu Patriciu. Printre alte favoritisme acordate iubitului concetatean Boicu,mai amintim masluirea actelor de plecare a acestuia in Afganistan, dar plata revenindui.
Urmand firul mioritei,deci si prin urmare,de prin 2003 se cobari la vale in Focsani, mandru moldovean Boicu Adrian,intr-o geaca gri roasa si jegoasa.Cand isi tragea suflul intre doua partide cu M.R.Ungureanu,au aruncat zarurile spre o virtuala plecare de 6 luni in Afganistan, dar reala in acte. Adica, in scripte era prezent in corturile NATO din desert, iar in realitate se plimba prin Bucuresti, via Foisorul de Foc. O dovada este ca, la acel spital l-a ologit in urma unei operatii pe  ocsaneanul Galateanu Mihai,in cele 6 luni cat trebuia sa fie in Afganistan si de fapt, “isi usura dorul de glie`la Bucuresti. Putea sa-l lase singur atata amar de vreme pe bunul lui amic, care in 2007 devine profesor la Facultatea de Istorie a Universitații din Bucureti? Alta dovada a masluirii cu Afganul:Boicu la engleza e tabula rasa.Nu numai ca nu stie nici un cuvant in engleza, dar nici nu are accent.Daca-l pui sa pronunte “go`, o iei la fuga in urma a ceea ce auzi. Asta cica, dupa 6 luni de stat printre americani. Te pomenesti ca, militarii din Afganistan vorbeau in ruseste!!!Oricum,in mod cert, uneori respiratiile celor doi iesini sunt prea sacadate, daca dupa atata timp Ungureanu n-a fost in stare sa-l invete pe
Boicu macar alfabetul englez.Multumit de “karma`,Boicu se trezi si cu alte cadouri. Cel de Sef de Ambulatoriu la Sp.Militar Focsani si primariatul ca medic ortopedtraumatologie, nenumarate masini: Mazda inlocuita apoi cu BMW.
http://www.mapn.ro/declaratii/fisiere_2010/BOICU%20ADRIAN.pdf
A incercat sa profeseze la Sp. Militar Iasi, in urma tranferului asigurat de … Numai ca, n-a putut.In nici un caz din motivul c-ar fi avut nevoie de viagra, ci de neuroni.Adica, era depasit de cazuistica de acolo. Asa ca, mai bine tartor intr-un targ de provincie. Deci,”renumeratie mica, familie` …! Renumerat ca: medic,primariat, grad – locotenent colonel, seful sectiei de ortopedie-traumatologie( de cand era singurul medic ortoped in Sp.Militar Focsani), seful policlinicii, spor de cazarma , spor de hrana, … Si va mai intrebati, de ce isi schimba masinile ca pe chiloti !!!? Dar inmatriculate cu numar de IS si nu de VN. De ce nu si-a schimbat cartea de identitate pe VN?!! In Bucuresti nu se poate, pentru ca noaptea Ungureanu trebuie sa ajunga la sotia prezenta in acte din 1995, Daniela Ungureanu, medic ATI la Institul Clinic Fundeni. Asa ca, in dulcele targ al Iesilor sunt intalnirile cele de taina, cu preaiubitul si stimatul profesor, care a si declarat ca“parintii m-au inteles mai mult decat mi-am dat eu seama”. Dupa absolvirea Facultații în anul 1992, Mihai Razvan Ungureanu a devenit pentru o scurta perioada profesor la Liceul de Filologie-Istorie “Mihai Eminescu” din Iai. Din acelai an, este angajat drept cadru didactic universitar de Istoria moderna a României la Facultatea de Istorie a Universitații „Al. I. Cuza“ din Iai.Din anul 2004 conduce, în calitate de director, Centrul de Studii Iudaice din cadrul Facultații de Istorie a Universitații “Al. I. Cuza” din Iasi.
Asa ca,la revedere patriotism! Agentii KGB infiltrati în structurile de putere ale Romåniei au mai dat o lovitura sistemului securitatii nationale. Mai putem nazui la idealurile sacre ale identitatii nationale ?!!
Directorul numit de Traian Basescu la cîrma SIE, Mihai Razvan Ungureanu, se vede confruntat cu o acuzație de cea mai mare gravitate, formulata de fostul purtator de cuvînt al SRI, lt.col.Nicolae Ulieru, anume ca ar fi agent al unei puteri straine. Acuzație apare, interesant, exact cînd se vehiculeaza tot mai tare informația ca Mihai Razvan Ungureanu ar urma sa fie premier al unui guvern PDL-PNL, în cazul unei noi victorii a lui Traian Basescu.
Racolarea lui Mihai Razvan Ungureanu de catre SRI, blocata din afara țarii.
Nicolae Ulieru, cel care a avut cel mai lung mandat de purtator de cuvînt al SRI, dupa revoluție, afirma ca actualul director al SIE, Mihai Razvan Ungureanu este agent strain –practic, o acuzație de tradare naționala – i spune ca e gata sa ofere probe în acest sens, daca va fi audiat de comisiile parlamentare de resort, de control al SRI i SIE. Prezent la Realitatea TV, lt.col. Ulieru a declarat ca eful SIE ”a avut o ascensiune fulminanta pentru conditia lui de tânar istoric anonim de la Iasi. A fost adus de Plesu secretar de stat în Ministerul de Externe, a ramas secretar de stat si în Guvernul Nastase, apoi a fost numit ministru de externe de catre liberalul Calin Popescu Tariceanu, recuzat de acesta pentru ca nu i-a dat niste documente, si dupa ce a fost recuzat de premier, presedintele l-a numit seful SIE. Eu, când am auzit numirea lui Mihai Razvan Ungureanu la SIE, am avut o tresarire. Am spus „oare presedintele chiar nu stie cine e omul asta, sau SRI nu l-a
informat?” ” a spus fostul aghiotant al lui Virgil Magureanu. El a adaugat: ”înainte de a fi secretar de stat, Mihai Razvan Ungureanu a avut, ca istoric la Iasi, o poveste, un scandal care l-a scos din anonimat. El a facut o conferinta de presa în care a denuntat faptul ca un ofiter de la sectia judeteana al SRI a încercat sa îl racoleze. Si ca urmare a acestei conferinte de presa s-a constituit o celula de criza în careul SRI, care a hotarât sa îl demita pe ofiterul respectiv, iar purtatorul de cuvânt din vremea aia, Nicolae Ulieru, sa dea un comunicat care sa condamne practicile nelegale ale acelui ofiter. Relevanta e urmatoarea, ca acel ofiter nu a fost un ageamiu. El a încercat recrutarea lui Mihai Razvan Ungureanu
pe niste motive foarte întemeiate. Iar sacrificarea acelui ofiter a fost facut la dorinta expresa a unui serviciu strain si stat strain”.
Seful SIE a tras sfori în cazul Hayssam
Ulieru a explicat, metaforic, mecanismul respectiv, prin care s-a blocat racolarea lui Mihai Razvan Ungureanu: ”Daca eu, cetateanul Popescu, cad cu tronc unui serviciu strain pentru ca sunt simpatic si ma descurc bine în lume, când eu patesc un asemenea necaz e normal ca acel serviciu sa intervina si la serviciul similar din România, respectiv la SRI”. Ulieru a mai spus ca e gata sa furnizeze date concrete comisiilor parlamentare de resort: ”Daca Comisia parlamentara de control a SRI sau SIE vrea sa ma asculte, as putea spune lucruri interesante”. El a mai dezvaluit ca acelai Mihai Razvan Ungureanu a facut intervenții pentru ca un avocat, exponent al unui grup israelian de lobby, sa aiba acces de trei ori la
Omar Hayssam în celula fara ca procurorul de caz sa îi dea aprobare, lucru care, în opinia lui Ulieru, nu face decît sa confirme apartenența lui Ungureanu la un serviciu strain.
Ipoteza: SRI încearca sa blocheze numirea lui Ungureanu la sefia Guvernului
Acuzațiile lui Ulieru, un om care vine din sistemul serviciilor secrete i tie care este riscul declarațiilor tiribombistice în domeniu, sunt de o maxima gravitate, în condițiile în care Mihai Razvan Ungureanu a fost ministru de Externe în trecut, iar acum conduce al doilea mare serviciu secret al țarii. Care ar putea fi substratul acestui nou scandal? Foarte probabil, un nou episod al luptei între servicii care a marcat pe de-a-ntregul acest an. Despre Mihai Razvan Ungureanu se vehiculeaza tot mai intens, în ultimele zile, ca va fi premierul desemnat de Traian Basescu în cazul unei victorii în alegeri i al constituirii unei alianțe PNL-PDL, în legatura cu care eful statului a început, deja, sa dea anumite semne de deschidere. Ungureanu ar avea avantajul ca este un apropiat al lui Basescu, dar, în acelai timp, provine din PNL, ceea ce ar avea ca rezultat o coagulare mai solida a gruparii de dreapta pe cale sa renasca la guvernare, în doua-trei saptamîni. Pe de alta parte, s-ar putea ca SRI sa nu îi convina ca marele rival, SIE, sa obțina, peste noapte, o ”pila” atît de puternica în conducerea statului, adica un premier, în pixul caruia stau atît bugetele serviciilor cît i alte posibilitați. Oricum ar fi, declarațiile lui Ulieru nu pot i nu trebuie sa ramîna fara urmari, data fiind gravitatea lor excepționala.
UNGUREANU SI LIMBA ROMANA. In mai 2006, Ungureanu a declarat ca cetatenii de peste Prut vorbesc “o varianta a limbii romane”, un fel de “light Romanian” (”romana usoara”). Critica unor ziaristi fata de aceasta exprimare care intarea teza “limbii moldovenesti” a declansat un razboi murdar la adresa acestora si a libertatii de expresie in Romania. Contribuind la intretinerea confuziei dintre romi si romani, in ianuarie anul acesta, cu ocazia “Saptamanii Romaniei in cadrul Comisiei Europene si Consiliului UE”, MAE a aranjat un “concert de gala” desfasurat la Bruxelles. Concertul a fost sustinut, conform afisului si promovarii MAE de: Elvis the Bear (Elvis Ursul), Mariana Bidon, Sile the Philosopher (Sile Filosofu), The Tornado Rose (Trandafir Vijelie) si Leo Cascarache ca “invitati speciali ai lui Damian Draghici si Fratii sai – Filarmonika Rromanes”. Cabinetul lui Ungureanu anunta la acea data: “Printre invitati se numara inalti oficiali comunitari,
ambasadori ai reprezentantelor permanente pe langa Uniunea Europeana si ai misiunilor diplomatice de la Bruxelles. Sunt asteptati peste 700 de invitati, printre care si directori de think-tank-uri, ONG-uri de prestigiu, reprezentanti ai mass-media internationale si showbusiness etc”. Cei 18 membri ai familiei muzicale a lui Draghici – un reprezentant valoros al culturii tiganesti universale – s-au deplasat la Bruxelles pe banii contribuabililor unde au defilat cu drapelul Romaniei alaturi de reprezentantii noilor state ale UE. Lista este mult mai lunga si priveste, inclusiv, distrugerea unei institutii de elita a Romaniei cum ar fi trebuit sa fie Ministerul de Externe, alterat prin promovarea incompetentei si a favoritismelor specifice unui sistem institutionalizat de coruptie. Nominalizarea sa pentru ocuparea pozitiei de sef al Serviciului de Informatii Externe a alarmat deja membrii onesti ai aparatului de securitate al Romaniei, ai comunitatii de informatii pro-atlantice. Ramane de vazut in ce masura Serviciul Secret Roman va sti sa-si gaseasca anti-corpii si antivirusii pentru ca Romania sa nu ajunga in scurt timp un cadavru pe masa de disectie a cooperativei anti-romanesti.
Numirea lui Ungureanu – un papagal la sefia Serviciului de Informatii Externe?
ESECUL COOPERATIVEI ANTIROMANESTI –
Crescatoria de papagali
Mihai Razvan Ungureanu este cea mai proasta alegere pentru sefia SIE din intreaga istorie a serviciului secret “specializat în domeniul informatiilor externe privind siguranta nationala si apararea României si a intereselor sale”. Provine din aceeasi crescatorie de papagali ca si Mihai Adrian Cioroianu – cooperativa Soros-Dilema-Colegiul Noua Europa.
Totusi, e jenant, pentru Romania!
In primul rand, la nivelul de suprafata, din considerente morale dar si politice. Unul dintre principiile pentru care se bat cu pumnul in piept partidele momentului, aceleasi care il aclama azi pe Ungureanu – PD, PNL, UDMR – este legat de sustinerea Legii lustratiei.
Mihai Razvan Ungureanu este lustrabil: facea parte din pepiniera partidului comunist si, fara indoiala, chiar daca nu ar fi existat revolutia din decembrie 1989 el s-ar fi aflat tot in structurile puterii. A fost membru suplean al CC al UTC. Se lauda colegilor de clasa dupa o manifestare de la Bucuresti ca nu isi va mai spala mana sa dreapta, pe care a strans-o “Tovarasul Nicolae Ceausescu, Secretarul General al Partidului nostru”. In timpul evenimentelor de la Iasi, din 14 decembrie 1989, monitoriza studentii care aruncau manifeste in incercarea declansarii unei revolte in camine. De altfel, Ungureanu, care, dupa ce a fost instalat la MAE prin concursul lui Andrei Plesu de la Trustul media al Rompetrol se visa viitorul presedinte al Romaniei, era poreclit “mini-Ceausescu” in  centrala Ministerului Afacerilor Externe. Aroganta era si este o alta caracteristica a personajului cu care o sa trebuiasca sa se confrunte spionii Romaniei. La prima sa intalnire cu toti ambasadorii straini din Romania a intarziat o ora, fara sa-si mai ceara scuze la aparitie. Diplomatii occidentali de la Bucuresti au sarbatorit momentul cand Ungureanu a fost silit sa demisioneze.
Necula-Ungureanu-Feruta
Apoi, in profunzime, Mihai Razvan Ungureanu, fost membru al conducerii Fundatiei Soros  in Romania, bursier al magnatului rus Marc Rich – considerat cel mai mare infractor al  spatiului ex si post sovietic – si membru al “board”-ului Colegiului Noua Europa al lui Andrei Plesu, a dovedit in toate activitatile sale in vreo pozitie de stat o aplecare adanca pentru actiuni impotriva intereselor nationale romanesti. “Actualul ministru de externe a supravietuit cu bine regimului PSD”, scria Evenimentul Zilei in februarie anul trecut “Ungureanu e foarte popular in Iasi. Sustinerea tezei de doctorat, din martie 2004, a fost o adevarata intalnire mondena in aula Universitatii Alexandru Ioan Cuza. In cuvantul sau,
actualul ministru de externe i-a multumit lui Mihai Vlasov, tatal celebrelor fotomodele si un controversat avocat, precum si lui Dinu Patriciu, sponsorul sau stiintific”, mai scria EvZ.
Ungureanu-Necula-Feruta
Nu in ultimul rand, Ungureanu nu este indicat din punct de vedere al protectiei informative a secretelor de stat, pentru simplul motiv ca este santajabil si are anumite slabiciuni nenaturale. Surse apropiate serviciilor secrete romanesti ca si din zona diplomatiei au  confirmat relatiile preferentiale ale fostului ministru cu anumite personaje masculine din apropierea sa. Astfel, este cunoscut faptul ca, in perioada in care era ministru de Externe, fostul sau ofiter SPP, Marius Necula, a fost eliberat din functie de Serviciul de Protectie si Paza, fiind transformat apoi in aghiotantul sau personal si, ulterior, in cadru diplomatic. Un alt personaj nedezlipit de Ungureanu este Cornel Feruta, fostul sau sef de cabinet. Feruta a fost propus de fostul ministru pentru a prelua functia de ambasador la Misiunea  Permanenta a Romaniei pe langa organizatiile internationale de la Viena, dupa ce Ungureanu a anuntat ca isi reia postul de reprezentant special al Romaniei la Initiativa de
Cooperare Sud-Est Europeana (SECI), cu sediul tot la Viena.
Cu o nuanta grava de coruptie, notam si faptul ca, inainte de a parasi ministerul, Ungureanu a initiat o Hotarare de Guvern prin care (si-)a dublat salariul postului de la SECI. In urma modificarii, detinatorul acestui post urma sa incaseze lunar aproape 8.000 de euro, din care 5.280 reprezinta salariul, iar restul, sporuri si diurne. In acelasi registru se inscrie si propunerea sa de numirea a lui Lucian Leustean (adus tot de el in minister,din pepiniera de la Iasi, numit secretar de stat si transformat apoi in functionar public,secretar general al MAE, pentru a nu putea fi indepartat ulterior din Minister), in pozitia activa de ambasador la Bratislava, la doi pasi de Viena.
Leustean s-a remarcat in diplomatie prin modul in care a facut Romania de ras in cazul  hotiei practicate asupra Fundatiei Gojdu. Pe vremea cand era secretarul de stat la MAE, Lucian Leustean si-a facut un nume in spatiul public romanesc  afirmand ca in cazul  negocierilor asupra chestiunii Gojdu, Romania se gaseste fata de Ungaria in situatia Liechtensteinului fata de Brazilia in cazul unui meci de fotbal. Lucian Leustean si-a bazat pozitia de renuntare diplomatica pe punctul de vedere al Budapestei conform caruia nu mai este valabila Conventia din 1937 (prin care Ungaria se obliga sa restituie integral bunurile Fundatiei Gojdu de la Sibiu). Pozitia lui Lucian Leustean era contrazisa insa  inclusiv de profesionistii din MAE, autori ai studiului oficial intitulat “Fundamentele juridice ale obligatiei statului ungar de restituire a bunurilor Fundatiei Gojdu aflate pe teritoriul  Ungariei”.
Problema majora a lui Ungureanu este legata tocmai de aceasta inclinatie a sa pentru tradarea intereselor nationale ale Romaniei. In ciuda unei prese aservite ideologic filonului  anti-national sau cumparate masiv pur si simplu – prin care si-a construit atent o imagine de guruletz al diplomatiei – in realitate, orice diplomat serios din MAE sau cadru al serviciilor secrete romanesti va cadea de acord ca mandatul de ministru de Externe al lui Mihai Razvan Ungureanu a consemnat un lung sir de esecuri prin care au fost mascate  caderile Romaniei.
Ironic, demisia sa a fost fortata la inceputul anului acesta de presa dupa ce aceasta  primise informatii despre lapsusurile sale legate de doi cetateni roamni in Irak chiar de la serviciul pe care se presupune ca il va conduce acum: SIE.

Relatia lui Ungureanu cu presa care prefera sa-si pastreze independenta a produs interventii de-a dreptul dictatoriale din partea ministrului si a ministerului. Din cauza lui Ungureanu, care a blocat prin interveniitle serviciilor secrete un site-pamflet al adresa sa si a solicitat datele  persoanale ale autorilor, Romania a fost condamnata international in ultimele Rapoarte al  libertatii presei elaborat de Reporters sans Frontiers, International Federation of Journalists si South East Europe Media Organizations.
Actiunile sale in contra statului roman ar fi trebuit sa intre in atentia organelor de aparare a tarii in urma unei eventuale aplicari a Legii asumarii responsabilitatii ministeriale sau a Codului Penal.
Pe scurt, acestea sunt:
Romanii din jurul granitelor – abandonati. In ciuda declaratiilor pompoase de la inceputul mandatului privind sprijinirea romanilor de pretutindeni si din jurul granitelor, MAE a tinut contactul doar cu gastile care servesc interese anti-romanesti, prin intermediul unor corupti  cu legaturi in SIE. Coordonatorul Civic Media, Victor Roncea, a declarat ca s-a despartit  complet de Mihai Razvan Ungureanu, inca de la inceputul mandatului sau, dupa ce acesta  i-a propus sa ocupe pozitia de secretar de stat in MAE pentru a conduce Departamentul  pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni. Conditia lui Roncea a fost ca acesta sa  reformeze complet Departamentul dupa un audit independent urmat de demiterea cadrelor
cu legaturi coruptibile in zona serviciilor secrete si cu afaceri oneroase pe banii  contribuabililor si, apoi, angajarea prin concurs a unui alt personal profesionist. Ungureanu a refuzat aceasta intiativa, in prezent Departamentul continuand o politica cel putin defectuasa pentru romanii din jurul granitelor si cei de pretutindeni. Aceasta a constituit dovada ca Ungureanu, in ciuda mastii sale pro-occidentale, era si este subordonat grupului din SIE care a blocat constant o politica nationala pe spatiul rasaritean romanesc, Basarabia si Bucovina, preferand sa sustina – prin inactiune sau chiar operatiuni  favorabile – politica Rusiei in zona. Ulterior, PNL, printr-un apropiat al primului ministru Calin Popescu Tariceanu, i-a oferit lui Roncea o alta pozitie de secretar de stat legata de  relatiile cu Moldova, care implica insa inlaturarea unui profesionist al SIE, Roncea refuzand sa intre intr-un astfel de joc murdar.
Cedarea Mostenirii Gojdu Ungariei.
Ungureanu-Somogony
Prin Acordul din octombrie 2005 dintre guvernele Romaniei si Ungariei, conceput de Ungureanu si plasat pe sub mana la semnat in cadrul primei reuniuni guvernamentale Bucuresti-Budapesta, o parte din averea Fundatiei private Gojdu ramase in Ungaria a fost  trasferata ilegal statului ungar, in ciuda opozitiei Bisericii Ortodoxe Romane, executoare testamentara, care a cerut respectarea Testamentului lui Emanuil Gojdu. “Acest ministru de Externe nu pare roman”, avea sa afirme profesorul Raul Sorban, detinator al titlului de Drept intre Popoare de la Yad Vashem si aparator al Fundatiei Gojdu.
Minciuna ministeriala de la Moscova. In cadrul unei vizite intreprinse in 2006 in Federatia Rusa a sustinut ca a transmis Patriarhului Alexei un mesaj din partea Patriarhului Teoctist – afirmatie respinsa imediat de Biserica Ortodoxa Romana. Patriarhia Romana s-a aratat ultragiata de o asemenea intruziune abuziva si mincinoasa in afacerile externe ale Bisericii, intr-un moment in care relatiile dintre cele doua Biserici erau la fel de incordate ca intodeauna, din cauza pretentiilor Bisericii Ruse asupra Basarabiei.
Austro – Ungureanu. “Romania ca si un nou land federal (al Austriei)” a titrat cotidianul  austriac Die Presse pe 4 martie 2006 un interviu cu ministrul Mihai Razvan Ungureanu, care a declarat “Austria este azi cel mai important investitor strain din Romania. Trebuie sa  priviti Romania aproape ca si un nou land federal”. In acelasi registru se inscrie si o  intalnire misterioasa avuta cu seful Bundes Nachrichten Dienst (BND), la prima sa vizita in  Germania, in calitate de ministru de Externe, informatie pe care a incercat sa o blocheze de la publicare in presa romana.
Marea Neagra si diplomatia schioapa. In ciuda anunturilor entuziaste privind realizarea  cooperarii la Marea Neagra si a milioanelor de euro cheltuite, diplomatia condusa de Ungureanu a incasat esec peste esec in zona. Desi Romania a detinut presedintie OCEMN, nu a reusit sa puna pe agenda organizatiei nici un proiect. Dupa ce Rusia a  preluat presedintia, Moscova a concretizat teme care fusesera propuse si refuzate de  catre MAE de la Bucuresti: o retea energetica, o autostrada in jurul Marii Negre, si  reluarea legaturilor maritime intre porturile Marii Negre, act neglijat de Romania inclusiv pe relatia Constanta-Istanbul.
Pierderea relatiilor cordiale cu Vaticanul. Romania s-a indreptat catre un conflict diplomatic cu Vaticanul dupa ce intr-un document adresat Guvernului, ministrul Ungureanu recomanda masuri de publicitate pentru a-l pacali pe Suvernul Pontif in privinta afacerii din  jurul Catedralei Sf Iosif. Biserica Catolica a protestat oficial la Guvern si Presedintia Romaniei fata de aceasta atitudine.
Ungureanu si limba romana. In mai 2006, Ungureanu a declarat ca cetatenii de peste Prut vorbesc “o varianta a limbii romane”, un fel de “light Romanian” (“romana usoara”). Critica unor ziaristi fata de aceasta exprimare care intarea teza “limbii moldovenesti” a declansat un razboi murdar la adresa acestora si a libertatii de expresie in Romania.
Contribuind la intretinerea confuziei dintre romi si romani, in ianuarie anul acesta, cu  ocazia “Saptamanii Romaniei in cadrul Comisiei Europene si Consiliului UE”, MAE a aranjat un “concert de gala” desfasurat la Bruxelles. Concertul a fost sustinut, conform afisului si promovarii MAE de: Elvis the Bear (Elvis Ursul), Mariana Bidon, Sile the Philosopher (Sile Filosofu), The Tornado Rose (Trandafir Vijelie) si Leo Cascarache ca “invitati speciali ai lui Damian Draghici si Fratii sai – Filarmonika Rromanes”. Cabinetul lui  Ungureanu anunta la acea data: “Printre invitati se numara inalti oficiali comunitari, ambasadori ai reprezentantelor permanente pe langa Uniunea Europeana si ai misiunilor diplomatice de la Bruxelles. Sunt asteptati peste 700 de invitati, printre care si directori de  think-tank-uri, ONG-uri de prestigiu, reprezentanti ai mass-media internationale si showbusiness etc”. Cei 18 membri ai familiei muzicale a lui Draghici – un reprezentant valoros al
culturii tiganesti universale – s-au deplasat la Bruxelles pe banii contribuabililor unde au defilat cu drapelul Romaniei alaturi de reprezentantii noilor state ale UE.
Gojdu se rasuceste in mormant
Lista actiunilor anti-Romania este mult mai lunga si priveste inclusiv distrugerea unei  institutii de elita a tarii cum ar fi trebuit sa fie Ministerul de Externe, alterat prin promovarea  incompetentei si a favoritismelor specifice unui sistem institutionalizat de coruptie.
Nominalizarea sa pentru ocuparea pozitiei de sef al Serviciului de Informatii Externe a alarmat deja membrii onesti ai aparatului de securitate al Romaniei, ai comunitatii de informatii pro-atlantice. Ramane de vazut in ce masura Serviciul Secret Roman va sti sa-si  gaseasca anti-corpii si anti-virusii pentru ca Romania sa nu ajunga in scurt timp un  cadavru pe masa de disectie a cooperativei anti-romanesti.
Khazarii de ieri, Evreii de azi – Un popor misterios Dupa “Dosare secrete” privind razboiul nevazut al evreilor sionisti cu românii  O stranie poveste a fost mereu lansata de-a lungul timpului de catre evrei, relativ la  închipuita lor existenta milenara pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural.
O astfel de teorie, care sustine colonizarea Daciei de catre imperiul roman cu populatie evreiasca stramutata din Iudeea, a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu Solomovici în lucrarea România Iudaica, lucrare sub forma a doua volume uriase publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea ca evreii au o existenta naturala în România dinainte înca de nasterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas pâna la a spune ca drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns sa ne învatam istoria de la straini. Ungurii (hunii) ne spun ca nu ne-au gasit aici când s-au asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun ca nici nu ne nascusem când ei erau stapâni în Dacia ca cetateni romani.
Ceva adevar exista in aceste afirmatii, stiind ca, – de exemplu, Triburile judaice ale Khazarilor au patruns prin secolele 8-9 pe teritoriul de azi al Romaniei, intinzandu-si Imperiul si aici, – insa povestea reala a fost extrem de mult exagerata de catre partizanii Sionismului. Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile…
Teoria ascendentei evreiesti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau  România Mare de mai târziu) a fost lansata într-o serie de studii ale autorilor evrei înca de la jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a secolului 20, pentru ca sa revina în  forta la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor si fara nici o reactie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situatia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în Tarile noastre, dând replica necesara unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler.
Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român si situatia juridica a Evreilor în România ca: “Fara îndoiala ca un numar mare de familii israelite au venit în provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati romani. Aceste familii vechi israelite  s-au conservat aici si sunt cel putin tot asa de vechi pamântene ca si natiunea româna…
Ele formeaza si sâmburele populatiei evreiesti de astazi din România”. Astfel de  fundamentari fara nici un probatoriu decât imaginatia autorilor evrei s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica” ce se publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze  pozitia socio-economica din România, ci nu de dragul adevarului stiintific. “Provincia  dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totusi Dacia Traiana, iar împaratul Traian, asa cum s-a vazut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonisti”,  punând armata chiar sa îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însa, una politica, pusa în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul  1879, ca familiile evreiesti sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna”, adica aparea chiar în vremea când evreii, navalitori peste români, revendicau “împamântenirea” de la tânarul stat român. (A se vedea capitolul urmator: Razboiul
Aliantei Israelitilor cu Românii) Nicolae Iorga, dupa ce enumera toate documentele în care este mentionata prezenta unor evrei pe teritoriul Tarii Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formuleaza urmatoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fara a gasi mentiunea unui element evreiesc asezat în partile noastre”.
Adevarul despre aparitia evreilor pe pamânturile românilor a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit si “Regatul Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor – popor barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa care împins cu ura de catre aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de catre editura Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin Dragan). Click aici pentru a descarca versiunea în limba engleza (format PDF, 984 KB).
O lista foarte mare de studii israeliene (în limba ebraica), dar si din întreaga lume, folosite ca surse de catre evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremuratoare: cetatenii actualului stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua mii de ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinta Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Acesti israelieni îsi trag originea din salbaticii khazari (numiti si askenazi), bautorii de sânge uman, popor fara cultura scrisa, care împreuna cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit doua continente acum 1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetarilor privind obârsia khazara a evreimii de astazi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale în limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca “Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si a întrebarii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu România -n.n.]. Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel – formeaza astazi marea
majoritate a evreimii mondiale.” La rândul sau Koestler adauga: “Marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporana sunt de origine est-europeana, si deci, probabil, mai ales khazara…, stramosii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu semintiile lui Abraham, Isaac si Iacob.”
Înainte de a arata pe scurt istoria acestor barbari travestiti în popor biblic, khazarii, vom  arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri, acelea ca “evreii nu sunt evrei”.
“Sunt constient de primejdia ca lucrarea mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de  origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest drept  nu se bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul mitologic al lui Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe dreptul international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947?. Îl întelegem pe Koestler, ca trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar noi trebuie sa ne amintim ca hotarârea luata de  Natiunile Unite se bazeaza pe santajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei.
Neexistând, însa, nici o justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul  de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate la întâmplare si noroc:
“Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor Israelului [adica cele khazare – n.n.] si oricare  ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic – n.n.], statul lor exista de jure si de facto [?]… împartirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de  imigratie pasnica si eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel. Daca cromozomii populatiei sale contine gene de origine khazara… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la existenta”. Noi credem ca dimpotriva, nu numai ca NU justifica dreptul la existenta moderna a unui stat  evreu, dar astfel de studii, cu reala baza stiintifica, darâma chiar si orice pretentie (a la Tesu Solomovici) de ascendenta a evreilor de azi asupra teritoriilor românesti.
“Paradoxul” descoperit de aceste cercetari stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor  evrei semiti (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca, îi regasim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si, într-o mai mica masura, chiar cu turcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 dupa Hristos au trecut la religia  evreiasca, mozaismul, deoarece le satisfacea instinctele primitive, criminale si de jaf.
Evreii khazari sau askenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astazi proprietarii marilor  afaceri din întreaga lume, a marilor finante, ei conduc organismele mondialiste si oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiasca.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de natiuni si triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele ucrainene. Îi aveau supusi pe bulgari, burtasi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice si grecesti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia, în Armenia si în Califatul Arab. Pâna în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagra si Marea Caspica (denumita în epoca Marea Khazara), fiind stapânii supremi vreme de peste un secol si jumatate si astupând poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având fetele albe, cu parul mai ales rosu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau marunte si firea  rece. În schimb, o cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armatele lui Gog si Magog, salbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice, “care beau sânge de om”. Privitor  la semnificatia denumirii de “khazar”, cercetatorii amintesc despre unele presupuse  derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un calaret cu înfatisare razboinica); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adica evreu. (Nu trebuie facuta totusi confuzia etnica între khazari si cazaci, chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)
Cronica lui Priscus afirma aparitia khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodata, împreuna cu maghiarii si alte triburi, khazariipot fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. Dupa declinul turcilor la mijlocul veacului al VIIlea le-a venit lor rândul sa stapâneasca “Regatul de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta cu hoarda khazarilor condusa de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de calareti. Pentru a obtine aceasta alianta, fiica împaratului Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se nascuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamica sau  mahomedana), Imperiul Roman de Rasarit (sau Bizantin, de religie crestin-ortodoxa) si Regatul Khazar (care era în cautarea unei identitati religioase personale), în primii  douazeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutisera deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa încercuiasca  centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de astazi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însa o piedica. Ca urmare a avut loc serie de batalii interminabile între arabi si khazari, din care victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia si Armenia si au înaintat pâna dincolo de  jumatatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armata musulmana proaspat ridicata a stavilit însa hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter  politic, scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite de cea a romanilor crestini si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel stopata  capacitatea de asimilare cultuala si apoi culturala. În alta ordine de idei, mozaismul, promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam razboinic si sângeros precum khazarii. O cronica araba nota: “Regele khazarilor se  facuse evreu înca sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu  convertirea lor, khazarii au adoptat si alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însa, statul khazar a început sa decada, decaderea sa fiind marcata de  repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falsi mesia, precum David El-Roy, eroul  unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea  Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa  carte, KUZARII, sustinea ideea ca “natiunea evreiasca” este singurul mediator între Dumnezeu si restul omenirii, dar ca la sfârsitul istoriei toate popoarele vor fi supuse  iudaismului.
Aparitia vikingilor rhusi (stramosii rusilor) pe scena istoriei a cauzat decaderea finala a  khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de prada, ceea ce i-a obligat pe khazari sa  se apropie mai mult de supusii lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la navalirile rhusilor. Schema a functionat vreme de aproape un secol, timp în care relatiile dintre maghiari si khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat profund natiunea maghiara. A fost înfiintata prima dinastie maghiara, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Pâna la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât si khazara, ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste 200 de cuvinte de origine  khazara.
Rhusii au reusit în cele din urma sa distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa cada victime ale marii invazii mongole declansate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia si-a stabilit centrul  imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, în cele din urma contribuind la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevar, disparitia natiunii khazare din habitatul sau istoric este concomitenta cu aparitia celor mai mari concentrari de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Tarile Românesti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor si asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat sa existe o mare comunitate evreiasca si dupa cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus. De aceea, în Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situatie mai speciala au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si l-a învins pe khazarul Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în ruptul  capului sa se crestineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supusilor sai, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sa fie sefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sarii, ceea ce înseamna ca pâna la emiterea edictului, evreii din Ungaria detineau aceste importante pozitii, fapt confirmat si de pozitia de custode al veniturilor curtii regale, detinuta de contele Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a facut ca, practic, Tarile Românesti (mai ales Moldova) sa se afle dupa secolul al XIII-lea înconjurate de catre o populatie evreiasca nestatornica, asezata vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria. Focarul propriu-zis  al evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul, limbajul popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca vorbit în S.U.A. si Rusia), amalgam de ebraica, germana medio-rasariteana si elemente slavone. Explicatia consta în faptul ca,  din punct de vedere cultural si social, în Polonia medievala elementul dominant l-au constituit germanii, populatie imigranta superioara evreilor khazari si mai influenta din punct de vedere economic si intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevaratii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formeaza evreimea de astazi), “Dar în acelasi timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se strânge laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei însisi, nu din afara) în orice oras sau tara în care se stabileau… Religia mozaica – spre deosebire de crestinism, budism sau mahomedanism – implica apartenenta la o natiune istorica, la o rasa aleasa. Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei natiuni…, crezul ei este mai degraba tribal decât universal. Toate rugaciunile si toate riturile practicate proclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce în mod automat îl separa pe evreu de trecutul rasial si istoric al poporului în sânul caruia traieste. Credinta mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe plan national si social. Ea îl izoleaza pe evreu si îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod automat ghetourile fizice si culturale. Ea îi transforma pe evreii din diaspora într-o pseudo-natiune…; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale întemeiate pe premise rasiale si istorice…” A. Koestler evita sa spuna direct adevarul: “pseudo-natiunea” evreiasca s-a constituit într-o retea mondiala oligarhica cu scopul precis conturat de a controla si stapâni întreaga omenire.
Pâna la anul 1600, Nicolae Iorga nu gasise nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia. Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de dezrobire economica a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi si lituanienii cedasera treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori si încasatori de impozite, acestia devenind  astfel exponentii exploatarii celei mai nemiloase. Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scapat de masacrul declansat de cazaci.

documentare

http://www.scribd.com/doc/81238586/Mini-Ceausescu

 

Maddie Ancuta

Top Secret

Cine l-a ucis pe Abraham Lincoln

Published by:

Cine l-a ucis pe Abraham Lincoln? Top Secret

Intrigile, manipularile, asasinatele politice, lupta pentru putere,  zvonuri, dezinformare. Istoria este plina de astfel de evenimente  care au schimbat destine ale unor oameni, tari. Inca o data realizam ca politica este perfida si necrutatoare. 

Va prezint o alta asasinare celebra din istoria Americii. O sa regasiti tehnici pe care le intalnim si in istoria moderna.

 asasinare politica

Un actor ţicnit care pretindea că se numeşte J. Wilkes Booth?

Ce s-a întâmplat cu domnul Booth?

Ni s-a spus că a murit împuşcat de un fanatic reli­gios, identificat drept sergentul Boston Corbett.

Cine sunt conspiratorii care au dus la îndeplinire această faptă laşă? De ce au făcut-o? Au fost oare toţi aduşi în faţa justiţiei? Dacă nu, de ce?

Să ne întoarcem un pic pe firul cronologic al întâm­plărilor.

Impuşcătura ce a răsunat în semiîntunericul din Teatrul Ford, în noaptea de 14 aprilie 1865, a generat mai multe zvonuri si o mai mare dezinformare decât oricare alt interval de timp similar din istoria Americii.

Principalele evenimente s-au produs cât ai clipi: o mulţime de oameni au auzit pocnetul micului Derringer ce a slobozit glonţul fatal şi l-au văzut pe preşedinte prăbuşindu-se brusc în scaunul său. Sute de oameni au zărit un bărbat sărind din loja preşedintelui direct pe scenă, împleticindu-se şi apoi căzând, bolborosind câ­teva cuvinte şi agitând ameninţător un cuţit, traversând scena şchiopătând şi făcându-se în cele din urmă nevăzut.In acest punct încetează să se mai întâmple ceva şi începe fantezia, deoarece, în ciuda mai multor luni de cercetări întreprinse cu tot calmul, în ciuda milioanelor de cuvinte care au constituit mărturiile adevărate sau false, una din cele mai înspăimântătoare crime din analele americane este încă marcată de numeroase semne de întrebare, multe din ele datorându-se chiar acţiunilor secretarului de război al domnului Lincoln, turbulentul şi ahtiatul după putere, Edwin M. Stanton. Rolul jucat de acesta este într-adevăr cât se poate de straniu.

Să ne întoarcem în timp la evenimentele cunoscute ale lunii aprilie 1865 şi să încercăm o reconstituire a faptelor.

Războiul abia luase sfârsit. Naţiunea era sleită, suferind de pe urma inflaţiei, disensiunilor şi a epuizării naţionale, sub toate formele ei. Cabinetul lui Lincoln era divizat datorită opţiunilor privind calea de urmat. Aripa radicală a Partidului Republican, condusă de vice­preşedintele Andrew Johnson, era hotărâtă să aibă grijă ca Sudul să nu mai fie niciodată altceva decât o marionetă a Nordului industrializat. Lincoln se opunea acestui’ punct de vedere. El dorea să sprijine Sudul în redobândirea de către această regiune a uni loc bine­meritat sub soare.

Andrew Johnson vroia să devină preşedinte şi nu era dispus să se dea în lături de la nimic pentru atingerea acestui scop. Ţelul său însă ar fi fost posibil numai dacă Lincoln ar fi murit, întrucât Johnson nu mai avea nici o şansă în cariera sa politică după ce se prezentase beat la depunerea jurământului cu ocazia celei de-a doua inves­tituri a preşedintelui.

Iată însă că soarta pregătise scena unei tragedii.

Impuşcătura din sala obscură a Teatrului Ford l-a propulsat pe Andrew Johnson la preşedinţie, lucru care i-ar fi fost imposibil de obţinut pe altă cale. O altă împuşcătură, cea din şopronul din Garret, lângă Fredricksburg, Virginia, câteva zile mai târziu, a închis pe veci buzele unui om care ar fi putut face lumină în legătură cu prima.

Cu circa o lună înaintea asasinării lui Lincoln, un funcţionar al Departamentului de război, pe nume Louis Weichmann, şi-a informat colegii de muncă despre un grup de complotişti care obişnuiau să se întâlnească la internatul Mary Surratt pentru a pune la cale lichidarea preşedintelui. Şi cum Weichmann locuia el însuşi la acel internat, colegii săi aveau toate motivele să-l creadă, dar povestea lui s-a pierdut în cele din urmă în multi­tudinea de zvonuri alarmante despre comploturi care erau la ordinea zilei. Weichmann era funcţionar al agenţiei conduse de domnul Stanton, dar nu se men­ţionează nicăieri dacă povestea sa alarmantă a ajuns la urechile lui Stanton. Cert este că nu s-a luat nici o măsură pentru interogarea omului care pretindea că se afla în posesia unor informaţii atât de importante. Aşa că Weichmann a continuat să locuiască la Surratt, iar com­plotiştii să urzească planurile lor secrete, nestingheriţi nici măcar de un scurt control de rutină.

Lafayette C. Baker, şef al Serviciului Secret, se lăuda că deţine la Washington 2.000 de informatori. Cu toate acestea nu există nici o dovadă că Baker sau superiorul său Stanton ar fi avut cunoştinţă de complotul la care se referea Weichmann. In aceste împrejurări pare într-adevăr foarte ciudat faptul că nici Baker şi nici Stanton nu au auzit povestea sa, şi, încă şi mai ciudat, dacă cumva au auzit-o, că nu au luat măsurile care se impuneau.

Aceşti Lafayette Baker şi Edwin Stanton alcătuiau o echipă perfectă. Stanton era un jurist inteligent, chiar remarcându-se în unele interventii strălucite la bară. Era în acelaşi timp şi foarte viclean şi nu ezita să mintă pentru a-şi atinge scopurile. Dur, crud chiar, pierzându-şi deseori firea, el şi-a găsit în persoana lui Lafayette Baker o unealtă ideală pentru îndeplinirea planurilor pe care le urzea.

Şeful Serviciului Secret era mai degrabă viclean, în timp ce Stanton se dovedea inteligent. Baker era lipsit de scrupule când era vorba de a atinge un scop. Neagreat de către Lincoln, el şi-a găsit în Stanton un superior care îi oferea sprijinul necesar pentru a coordona câteva operaţiuni foarte suspecte.

Lucraseră împreună încă de pe vremea războiului, aşa cum lucrau şi acum, în aceste ceasuri negre ale zilei de 14 aprilie 1865, dar nu mai erau la fel de apropiaţi ca la început. Răceala instalată între ei se datora probabil unei neîncrederi reciproce din ce în ce mai mari. Pentru orice fleac, Stanton îl trimitea pe Baker la New York City. Şi în momentul în care s-a declanşat marele caz al carierei sale, Baker se afla la 250 de mile depărtare, tot din ordinul secretarului de război.

Contrar opiniei generale, Stanton nu l-a silit pe generalul Grant să stea departe de Teatrul Ford în noaptea aceea de tristă amintire. Generalul Grant a ajuns singur la această hotărâre, ştiind că doamna Lincoln şi soţia sa nu prea se agreau. în după-amiaza respectivă, generalul participase la o şedinţă a cabine­tului, la încheierea căreia i-a mulţumit preşedintelui pentru invitaţia la teatru şi şi-a exprimat regretul că nu-i poate da curs, motivând că îi promisese doamnei Grant că vor pleca în seara aceea în vizită la cei doi copii ai lor din New Jersey.

Când, în aceeaşi după-amiază, preşedintele Lin­coln a intrat în biroul lui Stanton, el l-a anunţat pe acesta că avea nevoie de cineva care să-l însoţească la teatru, rugându-1 să-l ia cu el şi pe maiorul Thomas Eckert, şeful oficiului telegrafic, un bărbat foarte robust, a cărui forţă era bine cunoscută preşedintelui.

Stanton a refuzat cererea pe motiv că maiorul Eckert avea de rezolvat alte treburi foarte importante în noaptea aceea. Şi totuşi la terminarea programului din ziua respectivă el nu a dat nici o sarcină specială maiorului, ceea ce este un aspect ce ridică semne de întrebare în legătură cu comportarea lui Stanton, care nu a putut fi explicat nici până în ziua de azi.

In timp ce domnul Lincoln se prezenta punctual la întâlnirea sa cu destinul, Stanton îl vizita la domiciliu pe secretarul Seward, care, în perioada aceea, se afla în convalescentă în urma rănilor suferite într-un accident de trăsură. Stanton a părăsit reşedinţa lui Seward în jurul orei nouă, ceea ce depăşea ora sa obişnuită de culcare, iar în momentul în care i-a fost adusă ştirea asasinării lui Lincoln, în jurul orei zece, el era încă treaz şi se plimba nervos prin cameră, conform relatărilor unor martori oculari. Cu siguranţă că nu dormea când a aflat vestea, din moment ce soţia sa a declarat ulterior că după ce fusese informat că preşedintele a fost împuşcat el a urcat în hainele de casă şi s-a dus la culcare.

Câteva minute mai târziu, când si alti curieri au venit să-l informeze despre ceea ce deja aflase, Stanton s-a îmbrăcat în grabă şi s-a urcat într-o trăsură care l-a dus la casa preşedintelui muribund.

Pentru un om cu inteligenţa lui Stanton, acţiunile sale ulterioare sunt greu de înţeles. Cei care l-au suspectat de o conştiinţă încărcată de vinovăţie îşi pot explica cu mare uşurinţă capriciile sale. Dar dacă pornim dela premiza de nevinovăţie, vom fi confruntaţi cu spectacolul unui individ strălucitor si dinamic, care deviază brusc de la trăsăturile dominante ale caracterului său, actionând ca un om aflat într-o completă stare de panică.

Când asasinul a sărit din loja preşedintelui pe scenă, multe persoane din public care îl cunoşteau l-au recunoscut în persoana lui John Wilkes Booth. Acest lucru i-a fost raportat şi lui Stanton la sosirea sa la locul faptei după o oră de la producerea evenimentului.

In loc să dea alarma şi să-l identifice cât mai repede pe ucigaş, Stanton a irosit un timp preţios, trimiţând o comisie de anchetă în camera din dosul casei Peterson, unde preşedintele împuşcat gemea în agonie. în timp ce Booth îşi pierdea urma în noapte, Stanton se juca de-a judecătorul.

Cercetările ulterioare au demonstrat că Booth a reuşit să fugă fără dificultate din Washington, traver­sând Potomacul pe podul Navy Yard, singurul pe care circulaţia nu era închisă. De ani de zile circulaţia pe acest pod se întrerupea după ora nouă seara. Numai că în acea noapte Booth îl trecuse fără nici o greutate la ora zece şi jumătate. Să fie o coincidenţă? Dacă este aşa, ea ar trebui coroborată şi cu faptul că ordinul dat trupelor de a patrula pe drumuri şi de a supraveghea întreaga zonă rurală din jurul Washingtonului a omis să includă drumurile din sudul ţinutului Maryland, adică exact acele drumuri folosite de Booth pentru a fugi.

Edwin M. Stanton se instalase într-una din încăpe­rile casei Peterson şi acţiona deja ca un şef al guver­nului. Din acest moment el a început să ia declaraţii, să dea ordine, preluând conducerea acţiunii de căutare a asasinului.

Abia la o oră şi jumătate- de la împuşcarea lui Lin­coln, Stanton a dat pentru prima dată ordinul de cap­turare a persoanei sau persoanelor care comiseseră aten­tatul. Desi în momentul acela identitatea celui urmărit era cunoscută de toată lumea, Stanton nu numai că nu a mentionat numele lui Booth în ordinul dat de el, dar nici nu a întreprins vreo măsură de a localiza şi perche­ziţiona camera în care acesta locuise la Washington.

Imediat după miezul nopţii, pe 15 aprilie, Stanton a convocat în grabă o şedinţă la care au participat şase cadre de conducere de la poliţie şi armată. Cu acest prilej, micuţul şi zbârlitul secretar de război a făcut cunoscut faptul că asasinul era John Wilkes Booth, atenţionându-i însă pe cei de faţă că nu dorea pentru moment o informare a opiniei publice în legătură cu tragicul eveniment. De ce? Stanton nu a dat nici o explicaţie. Este un alt semn de întrebare în legătură cu rolul jucat de el.

Telegrama pe care a expediat-o generalului Grant i-a fost înmânată acestuia din urmă la Baltimore. în finalul ei, Grant era informat că unele evenimente de ultimă oră reclamau întoarcerea sa urgentă la Washington. Gene­ralul a citit-o, a îndesat-o în buzunar, apoi şi-a conti­nuat liniştit drumul spre Burlington, New Jersey, unde se aflau copiii săi.

Au mai fost trimise şi alte telegrame de la biroul lui Stanton, una dintre ele pe adresa şefului Departa­mentului de poliţie din New York, căruia i se solicita să trimită la Washington câţiva detectivi de încredere. Şe­fului Serviciului secret, Lafayette Baker, detectivul de elită al guvernului, nu i s-a dat însă nici un semn de viaţă.

John Wilkes Booth a avut la dispoziţie cinci ore preţioase care i-au permis să-şi croiască nestingherit drumul spre libertate. Dacă nu ar fi fost nefericita păţa­nie în urma căreia şi-a fracturat un mic os al piciorului, ar fi reuşit.

La trei ore după ce Stanton a început să stăpânească situaţia, autorităţile ştiau identitatea a patru persoane implicate în complot: Booth, Herold, Payne şi Atzerodt. Totuşi, în buletinele oficiale date publicităţii de cabinetul lui Stanton nu se făcea nici o referire la aceste persoane. Ziariştii făceau presiuni pentru a obţine detalii despre participarea lui Booth la complot, dar Stanton păstra în continuare tăcerea. Primul comunicat de presă s-a dat la numai câteva minute după ora două a dimineţii zilei de 15, fără însă a conţine vreo referinţă la Booth. Editorii ziarelor de dimineaţă au fost obligaţi să comenteze evenimentul foarte pe scurt, fără să menţioneze infamul nume.

S-a mai scurs o oră. Bărbatul înalt şi slab din dormitorul întunecat al casei Peterson se stingea lent. Andrew Johnson a venit câteva minute la patul lui Lincoln, apoi s-a întors în camera sa pentru a aştepta telefonul care trebuia să sune dintr-o clipă în alta.

La cinci ore de la producerea împuşcăturii, Stanton dădu în vileag numele făptaşului într-o telegramă adresată generalului- maior John A. Dix din New York.

“Cercetările au evidenţiat cu claritate că asasinul preşedintelui este J. Wilkes Booth, preciza mesajul lui Stanton, apoi adăuga: “Au fost luate toate măsurile pentru prinderea sa.”

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, secretarul de război a permis, în fine, distribuirea fotografiilor înfă- ţişându-1 pe asasin, în vederea facilitării capturării acestuia. In loc să clarifice lucrurile, această măsură n-a făcut decât să adauge un nou element de confuzie ciudatelor evenimente petrecute în noaptea fatală, deoarece fotografia respectivă nu aparţinea lui John Wilkes Booth, ci fratelui acestuia, faimosul Edwin Booth.

Deşi preşedintele fusese împuşcat la scurtă vreme după ora zece în seara zilei de 14, Stanton nu l-a înştiinţat despre aceasta pe şeful Serviciului secret decât a doua zi la amiază. El i-a transmis lui Baker, care se afla la New York City, următoarea telegramă: “Vino imediat la Washington şi vezi dacă poţi să dai de urma ucigaşului preşedintelui”. Baker s-a suit în primul tren şi a început cel mai dramatic episod al carierei sale.

In momentul în care a sosit la Washington, Booth părăsise deja oraşul de mai bine de 36 de ore. Totul era confuz. Lincoln murise; Johnson devenise preşedinte; rolul de preşedinte în exerciţiu, autoasumat de către Stanton, nu mai era acum atât de mare. Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, armata (care se afla în subordinea lui Stanton) refuza făţiş să coopereze cu poliţia şi cu Serviciul Secret. Secretarul de stat Seward ordonase ca asasinul să fie prins viu, dar Stanton refuzase să transmită acest ordin trupelor pornite pe urmele lui Booth.

Astfel stăteau lucrurile în momentul când Baker a apărut pe nepregătite pe scenă. Fiind la rândul său un om recunoscut pentru uşurinţa cu care închidea ochii asupra unor probleme, nu este exclus să-si fi dat totuşi seama că treaba aceasta nu mirosea a bine. In orice caz, el s-a hotărât să nu-1 lase cu una cu două pe Stanton, având cu el o discuţie ce a durat mai multe ore. Cu toate acestea, cei doi nu porneau în analiza lor de la un volum egal de informaţii. De exemplu, Stanton cunoştea deja că Booth îşi fracturase piciorul, dar acest amănunt nu a fost adus si la cunostinta lui Baker. Stanton mai stia, de asemenea, că armata reţinuse deja pe unul din conspiratori, lucru pe care Baker nu reuşise să-l afle.

El şi-a petrecut mai tot timpul în biroul său, ciorovăindu-se cu cei de la armată, încercând să evite pe cât posibil presa şi aşteptând să se întâmple ceva. Baker a dat publicităţii câteva fotografii ale unor persoane cău­tate pentru a fi cercetate, inclusiv cea a lui Booth. Ziarele evidenţiaseră deja eroarea în legătură cu fotografiile lui Booth şi publicaseră adevărata imagine a ucigaşului. Baker acţiona ca un tampon pentru Stanton, permi- ţându-i secretarului de război să rămână, cel puţin pentru moment, în umbră.

Lafayette Baker nu făcea decât să aştepte. El nu şi-a pierdut prea mult timp cu valurile de informaţii ce soseau din toate colţurile ţării, unde se pretindea că Booth ar fi fost văzut. Si iată că Baker a obtinut ceea ce aştepta. Vărul său, locotenentul Luther Baker, a sosit şi el la Washington în amiaza zilei de 24 aprilie şi a avut imediat o întrevedere între patru ochi cu şeful Serviciului Secret. Câteva minute mai târziu, Lafayette Baker se îndrepta în grabă spre biroul lui Stanton. Apoi, însoţit de douăzeci şi patru de oameni înarmaţi, pornea călare spre vaporul care avea să-i ducă în Peninsula Maryland. In prezenţa unor martori oculari, şeful Serviciului secret spusese: “Băieţi, vă dâu o misiune importantă. Aceea de a pune mâna pe Booth”.

Secretarul de stat Seward repetase în nenumărate rânduri că asasinul domnului Lincoln trebuia prins şi adus viu. Stanton nu transmisese acest ordin lui Baker, deşi alte grupuri aflate pe urmele ucigaşului fuseseră instruite în cele din urmă în acest sens. Baker fusese cel care dăduse instrucţiuni celor trimişi să-l captureze pe criminal. După unele declaraţii făcute ulterior, locote­nentul Baker ar fi afirmat că Stanton i-a precizat întocmai unde se află cel căutat, fără însă a-i atrage atenţia că acesta trebuia capturat viu. Să i se fi ordonat lui oare să-l elimine pe cel care fugise de la locul crimei? Această întrebare nu li s-a pus şi martorilor.

Să vedem ce s-a întâmplat, de fapt, după ce militarii au înconjurat şopronul în care se ascunsese prada lor. Conform martorilor si arhivelor militare, aceştia au găsit acolo doi bărbaţi. Unul dintre ei, David Herold, a ieşit împleticindu-se şi implorând să fie cruţat, bolbo­rosind că “nu i-au plăcut intotdeauna glumele lui Lin­coln”. Un soldat l-a lovit şi i-a poruncit să tacă, iar alţii i-au legat de un copac.

In interiorul şopronului, foarte vizibil în lumina paielor care ardeau, se mai afla un bărbat care şchiopăta sprijinit în cârje. Acesta a ridicat o carabină în mâna stângă, cu dreapta a scos un revolver, apoi a spus: “Mai bine mi-aţi aduce o targă, băieţi. O pată în plus pe drapelul ţării.” Nici nu apucă să termine aceste cuvinte când se auzi o împuşcătură şi bărbatul din şopron fu lovit ca de trăsnet, apoi se prăbuşi cu capul înainte. Un soldat mai ticnit, un oarecare Boston Corbett, a pretins pe loc că el a fost cel care l-a trimis pe fugar la moarte. Probele indică însă cu totul altceva. Rana mortală se afla în ceafa lui Booth si fusese produsă de un glonţ de revolver de la o distanţă atât de mică încât praful de puşcă provocase arsuri pe piele. Or, Corbett se afla la momentul detunăturii la mai mult de 15 metri de pretinsa sa victimă. Cel care a intrat în şopron imediat după împuşcătură a fost locotenentul Luther Baker.

Ca şi în timpul vieţii, John Wilkes Booth a con­tinuat şi după moarte să constituie subiectul unor con­troverse aprinse. Unii au negat că bărbatul împuşcat mortal în şopronul de lângă Fredricksburg ar fi fost cu adevărat Booth. Ei se bazau în primul rând pe spusele doctorului John Mays, care a afirmat atunci când a fost chemat să identifice cadavrul că a făcut-o fără nici o tragere de inimă întrucât, după părerea sa “Acesta nu semăna deloc cu Booth si nu cred că era Booth”.

Doctorul nu avea însă dreptate.

Lafayette Baker a învelit cadavrul într-o pânză de sac şi l-a rostogolit prin ceaţa groasă până la nava- şcoală Montauk care aştepta pe râu.

Din ordinul lui Stanton, Booth a fost îngropat sub podeaua unei celule dintr-o veche închisoare a Washin­gtonului, celulă a cărei cheie se afla numai la el. La mulţi ani după aceasta, guvernul american s-a înduioşat şi a permis familiei defunctului să identifice cadavrul şi să-l ia de acolo pentru a-1 înhuma într-un mormânt ne­marcat.

Cel care fusese redus pentru totdeauna la tăcere de focul de revolver tras în acel şopron, era omul care îl asasinase pe Abraham Lincoln.

Lafayette Baker declara că, întorcându-se la Stanton după misiunea de capturare, îl anunţase mai întâi doar că îl găsise pe Booth. Auzind această veste, povestea Baker, Stanton s-a lăsat cu toată greutatea pe o canapea şi şi-a acoperit chipul cu ambele mâini, fără să scoată un cuvânt. Când i-a făcut însă şi precizarea că Booth fusese ucis, Stanton şi-a luat mâinile de pe faţă şi, pentru prima oară după atâtea zile, a zâmbit – cel puţin asa afirma Baker.

Jurnalul cu însemnări găsit asupra lui Booth a fost predat şefului Serviciului Secret, care a depus mărturie că, la rândul său, l-a pus la dispoziţia domnului Stanton. La momentul respectiv însemnările lui Booth se întrerupeau la data de 25 aprilie, preziua morţii sale. La început Stanton a negat că ar fi în posesia jurnalului, revenind apoi asupra declaraţiei sale şi prezentându-1 în faţa tribunalului. Douăzeci şi cinci de pagini des­criind perioada de organizare a complotului care a dus la asasinarea lui Lincoln lipseau. Dar Baker declarase curţii că jurnalul fusese complet în momentul în care îl pusese la dispoziţia lui Stanton. La cererea acestuia din urmă, Curtea a hotărât însă că din jurnal nu lipsea nimic.

Asasinul murise împuşcat de o persoană care oficial nu a putut fi identificată. Mary Surratt, George Atzerodt, Lewis Payne şi David Herold au fost cu toţii spânzuraţi într-o zi cu soare strălucitor a lunii iulie. Setea’ de sânge a populaţiei fusese potolită. Justiţia îşi făcuse datoria, iar vinovaţii plătiseră pentru crima lor.

Cel puţin aşa pecepuse opinia publică soluţionarea cazului. Rămâneau însă neelucidate câteva aspecte.

Din motive necunoscute nu s-a luat nici o măsură pentru a clarifica ciudata apariţie a ştirii referitoare la asasinarea lui Abraham Lincoln în cel puţin două ziare apărute cu multe ore înainte ca evenimentul să se fi produs. în St. Joseph, Minnesota şi în Middletown, în New York, ziarele au publicat vestea asasinării preşe­dintelui, precizând că aceasta era preluată “de la surse de încredere” în după-amiaza acelei Vineri Mari, când preşedintele se afla încă în viaţă. Având în vedere eve­nimentele ulterioare care au confirmat aceste anunţuri premature, este cât se poate de ciudat că atotprezentul domn Stanton, recunoscut pentru preocuparea sa pentru detalii, nu a făcut nici un efort pentru a descoperi sursa profeţiilor apărute în ziarele respective.

Inedit este şi faptul că principalii doi martori ai acuzării în procesul care a judecat conspiraţia erau Louis Weichmann şi John Lloyd. Weichmann era funcţionar al Departamentului de război, locuise la internatul doamnei Surratt şi răspândise vestea despre complotul care se urzea acolo, veste care a fost neglijată, cel puţin înainte de crimă.

John Lloyd era un personaj lipsit de importanţă, dar care a dobândit brusc proporţii uriaşe. Proprietarul unei taverne care, indiscutabil, era îmbibat cu alcool în momentul când s-a pretins că doamna Surratt a venit la el să-i dea un binoclu şi să-i amintească să pregătească armele pentru că “Ai noştri vor veni să ne ia în noaptea asta”. în ciuda stării în care se afla la proces (abia se ţinea pe picioare de beat ce era), abilitatea lui John Lloyd de a-şi aminti în timpul procesului fiecare cuvânt cu o claritate surprinzătoare, a ajutat justiţia să aşeze laţul în jurul gâtului doamnei Surratt şi al celorlalţi conspira­tori.

Dar după încheierea procesului şi după ce Stanton a fost destituit în cele din urmă de către preşedintele Johnson, Lloyd şi Weichmann au găsit curajul necesar de a reveni în public asupra declaraţiilor făcute anterior.

Lloyd a afirmat cu insistenţă că fusese ameninţat cu moartea sau cu închisoarea pe termen lung dacă refuza să declare ce a declarat. Poate că încerca doar să se dezvinovăţească; poate spunea adevărul. In orice caz, aceasta a fost versiunea pe care nu a mai schimbat-o niciodată.

Louis Weichmann a părăsit Departamentul de război, mutându-se la Oficiul Poştal. Era, după spusele sale, recompensa pentru că fusese un martor atât de cooperant în procesul conspiratorilor, o recompensă pe care i-o promisese Secretarul Edwin M. Stanton. Weich­mann a devenit un funcţionar care părea că simte că îi este permis să facă tot ce doreşte, din moment ce era susţinut de Stanton. într-o dimineaţă însă primi surpriza vieţii sale, fiind fără prea multe formalităţi destituit din rândul slujbaşilor guvernamentali. Weichmann făcu un scandal violent, dar în zadar. Domnul Stanton nu mai putea să-i dea nici un ajutor; avea şi el necazuri.

Impuşcarea lui Lincoln a fost posibilă şi din cauza absenţei gărzii care, în mod normal, trebuia să se afle la intrarea în loja preşedintelui de la teatrul Ford. John Booth se aflase acolo, John Parker nu.

Mare pişicher acest John F. Parker! Intrase în po­liţia din Washington în 1861, după un stagiu de numai 90 de zile în armată. în toamna lui ’63, Parker reuşise deja să aibă necazuri cu superiorii săi pentru insubordonare, primind mai multe mustrări. Câteva luni mai târziu primise arest pentru că dormise în timpul serviciului, pentru că trăsese cu pistolul din dotare prin fereastra unui bordel (în care locuise câteva săptămâni), fără să fie provocat, şi pentru că acostase o doamnă pe stradă, fiind pe deasupra şi sub influenţa alcoolului în timpul serviciului.

Acesta era John F. Parker, care devenise aghiotantul preşedintelui la 3 aprilie 1863, din ordinul special al doamnei Lincoln. Cum şi de ce a ajuns ea să recomande si să fie de acord ca un astfel de desfrânat să fie numit intr-o funcţie atât de importantă rămâne un alt mister al tragediei lui Lincoln. Dacă Parker fusese implantat la Casa Albă de către Lafayette Baker, şeful Serviciului Secret, ar fi fost o acţiune pe măsura caracterului său. Baker pretindea că are acces la orice oră în Casa Albă, fiind de un mare folos sie însuşi şi superiorului său, Stanton, informându-se permanent în legătură cu tot ce se întâmpla în sediul Executivului. Cunoscut fiind faptul că Lincoln nu avea încredere în Baker, detestându-1 chiar, e foarte posibil ca afirmaţiile lui Baker, potrivit cărora era un confident al doamnei Lincoln, să conţină un sâmbure de adevăr. Poate că asta explică şi modul în care John F. Parker, poliţistul proscris, a reuşit să devi­nă în aprilie 1863 membru al personalului Casei Albe şi un pion al lichidării preşedintelui în aprilie 1865.

Aghiotantul preşedintelui era omul cheie în pla­nurile conspiratorilor deoarece, dacă s-ar fi aflat în pos­tul său la intrarea în lojă, agitaţia, ţipetele sau eventuala încăierare care s-ar fi produs i-ar fi alertat pe cei care stăteau cu preşedintele în lojă sau pe cei din sală. Situaţia ideală din punct de vedere al ucigaşului ar fi fost aceea în care aghiotantul nu s-ar fi aflat în postul său. Or, Parker a făcut acest lucru si încă cu multă bunăvoinţă.

In loc să rămână pe locul său, pentru a-1 proteja pe preşedintele care nu bănuia încă nimic, Parker şi-a respectat înţelegerea făcută şi s-a dus la cârciuma lui Taltuval din apropiere, pentru a-şi stinge nepotolita sete. Acolo, la un păhărel, îl zărise şi Booth, care intra­se în local cu puţin înaintea asasinatului. Parker a rămas la bar. Booth însă a plecat. Observându-1 pe aghiotantul preşedintelui în acel loc, John Wilkes Booth şi-a dat seama că nimic nu-i mai stătea în cale. Să fi fost întâi- nirea celor doi bărbaţi în acel moment şi în acel loc o simplă coincidenţă?

Comportarea confuză a lui Parker din aceea noapte de groază este neobişnuită, dar în acelaşi timp lipsită de relevanţă. El şi-a părăsit postul ce-i fusese încre­dinţat, contribuind prin aceasta la asasinarea unui pre­şedinte iubit de popor. Că a hoinărit toată noaptea prin ploaie, revenind abia spre zori la secţia de poliţie, târând după el o prostituată beată, nu are nici o importanţă. Dar faptul că John F. Parker nu a fost învinuit pentru că nu a reuşit să ofere preşedintelui protecţie este important. Studiul arhivelor demonstrează că pentru neglijenţa sa nu i s-a adus nici o acuzaţie, continuând să activeze în forţele poliţieneşti încă trei ani. Parker s-a retras din serviciu exact în perioada în care Stanton însuşi a fost destituit din guvern. Să fie o coincidenţă? Poate.

Oficial, cazul asasinării lui Lincoln a fost soluţionat prin lichidarea lui Booth şi executarea celor patru cons­piratori. Multe faţete ale sale rămân însă fără răspuns: Cum a reuşit Booth să găsească şi să folosească unicul pod pe care circulaţia nu fusese închisă în noaptea aceea? De ce rămăsese deschis tocmai acel pod? De ce soldaţii nu au fost trimişi să cerceteze tocmai drumurile din sudul ţinutului Maryland, singura regiune în care nu au patrulat în noaptea aceea şi singura prin care fugarul putea scăpa, aşa cum s-a şi-ntâmplat? De ce a ascuns Stanton opiniei publice numele lui Booth timp de cinci ore după comiterea asasinatului? De ce Stanton a difuzat fotografia lui Edwin Booth ca aparţinând criminalului, deşi cei doi fraţi aveau puţine trăsături comune? De ce l-a chemat pe Lafayette Baker la Washington abia după 14 ore? De ce ordinele date de Seward, care insistase ca asasinul să fie prins viu, nu au fost transmise întocmai de către Stanton decât în momentul în care a fost nevoit s-o facă? Soldaţii care fuseseră trimişi să-l captureze pe Booth au primit oare ordinul de a-1 prinde viu? Cine l-a împuşcat de fapt pe Booth? Ce s-a întâmplat cu pagi­nile despre care Baker a afirmat că lipseau din jurnalul lui Booth? De ce a negat la început Stanton că ar fi intrat în posesia jurnalului? De ce John Parker nu a fost trecut în rezervă pentru neglijenţa de a-şi fi părăsit postul?

Asasinarea lui Abraham Lincoln este într-adevăr o poveste foarte ciudată, în care inexplicabilele acţiuni ale lui Edwin M. Stanton rămân cât se poate de suspecte.

alte asasinate celebre

mai multe articole in Top Secret

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta