Category Archives: Povesti Copii

  ………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.

        O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi…

Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.

Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă.

Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva.

Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare.

O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trântindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea.

A cui să fie umbra?

Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva… se roagă, a leşinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului.

A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină… Mă gândeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Săraca, o fi crezând că m-am înecat… şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca…

O rupsei la fugă.

Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii.

Eu ştiam nişte plopi înalţi… aşa venisem, din plop în plop…. unde să fie? Mă uit în toate părţile…nimic, nicăieri… Suisem nişte dealuri… unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic, nicăieri.

M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit.

Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii.

Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte.

Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor.

Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân’ la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor.

Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii?

Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea…

– Cine e? Ah! ce glas!

– Cine e?

– Eu.

– Cine, tu?

– Nu ştiu.

– Cine te-a trimis?

– Nimeni.

– Ce cauţi?

– Nimic.

– Ce vrei?

– Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!

Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână… încolo, nimic.

Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă.

Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă.

– Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte.

Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai:

– Cât e de-atunci?

– Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei.

– Nimeni nu a intrat?

– Nimeni.

– Nimeni nu a ieşit?

– Nimeni.

– Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului?

– Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos.

– Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii?

– Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii.

Fusul se învârti în jurul măciuliei.

– Dar eu am auzit…

– Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare.

– Şi am văzut o umbră…

– Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie.

– Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga…

– Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei…

Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca?

Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie… şi ochii ei erau buni şi mângâietori, ca ai mamei. Se aşeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei şi-mi zise:

– Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta…

Începui să plâng.

– Plângi, dragul mamei, plângi.

Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era.

Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână şi-mi zise:

– Să-ţi arăt palatul. Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină.

– Ştii, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa cum au apucat să stea.

În faţa noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată.

– Ce, ţi-e frică? zise bătrâna zâmbind. Aşa a rămas, tocmai cum lătra.

Bătrâna băgă mâna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi.

În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi.

– Câţi, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta!

– Cum?…

– Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte…

Bătrâna vorbea şi eu râdeam de pisică: “Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte”…

– Vrei să vezi masa împăratului?

– Masa împăratului?

– Da.

– Vreau, dar mi-e frică.

– De ce ţi-e frică?

– Să nu fie oameni…

– A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile…

– Tacâmurile?

– Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă…

– Dar cine a întins masa?

– Cei care s-au dus.

– Şi n-au mâncat tot?

– Aşa cred oamenii, c-or mânca tot… Şi, neînţelegând nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească.

Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin.

– Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deştul, capul, mâinile şi trupul împăratului.

Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurând:

– L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise:

– Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung şi năbuşit.

– Cine-a oftat?

– Nimeni, răspunse bătrâna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt.

Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vârful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrâna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri?

– Cine e închis acolo?

– Unde? răspunse bătrâna tresărind.

– Acolo…

– Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic.

– Atunci, spune-mi unde sunt. Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise:

– Văd eu că nu adormi pân’ nu ţi-oi spune o poveste.

Ridicai capul din pernă şi bătrâna începu.

A fost odată, când şi pe-aici bătea vântul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrâni, şi femei, şi copii despicase în două. Când ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pământ îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mână pe mânerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toţi îi apucau fiorii. Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surâs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil.

Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise:

– Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămână împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul.

Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură.

Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgând paloşul în teacă, zise:

– Muiere, mai aştept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise:

– Un an mai aştept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic. Şi se duse în odaia ei de culcare.

Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând:

– Vrei un copil?

– Da, răspunse împărăteasa.

– Vrei un copil?

– Da.

– Vrei un copil?

– Da.

– Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude.

– Să fie fată.

– Să fie.

– Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa.

– Să fie.

– Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său…

– Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână…

– Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă.

Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa.

Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând:

– Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă… şi ce râs!

Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea.

Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei:

– Ai scăpat, măria-ta.

– De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată… Şi-o podidi plânsul.

– Şi dacă ar fi fată?…

– Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui…

Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează.

Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat:

– Ce e, măria-ta, băiat ori fată?

– Fată… şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă.

Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură:

– Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri.

Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: “Mai iute! mai iute!”…

Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile.

Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit.

– O să vie?

– Da, bunico…

– Şi un’ s-a dus?

– Departe, departe…

– Şi când s-a dus?

– Demult, demult…

– O să vie?

– Vezi bine…

– Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind?

– El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: “0 să vie?”

Alţi şase ani, ca şase zile.

Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală:

– Ce porunceşti?

– Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei:

– Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge.

– Fata mea? Semăna atât de mult… nu semăna… era chiar mă-sa din cap până-n picioare.

– Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm.

– Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint.

Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: “Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”… Cum mă gândeam, fata tresări şi-mi zise:

– Vin’ de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, şi cânta aşa de duios, că oile se strânseseră împrejur şi ascultau, uitând să mai bea apă.

– Ce frumos cântă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele.

Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise:

– Ce face fata? Şi, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind uşa după dânsul.

A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ.

Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută şi-mi zise plângând:

– Ce am, bunico, ce am? Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cânte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură.

Fata se rumeni şi nu mai zise nimic.

Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul.

Ea începu să tremure şi plecă. Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise:

– M-a strâns în braţe… o! aşa m-a strâns în braţe… dă-mi niţică apă… aşa m-a strâns… niţică apă, că nu mai pot!

Bău şi mă întrebă:

– Sunt fata lui?

– Da…

– Doamne!… Doamne!…

Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat?

Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată.

Biata domniţă şopti podidită de plâns: “Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”…

Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane.

– Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte!

Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap.

A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cânta, cânta să adoarmă apele. Nu ştia el… dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Şi auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban.

I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot.

Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat o cheie şi mi-a zis:

– Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapă şi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo.

Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit:

– El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim. Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătând iar de trei ori.

– Ce faci tu?

– Bine, dar tu?

– Bine.

– Vrei să cânt?

– La noapte, că ne-aud. Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă:

– Pe tine or să te taie…

– Bine, dar pe tine?

– Şi pe mine…

– Să cânt?

– Nu, la noapte, că ne-aud. Începui să plâng, şi ea zise:

– Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi bunicul fiului său!

Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei şi ea pe a lui, ş-apoi… Dumnezeu să ierte păcatele împăratului…

Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură.

Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele.

Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: “Ştiu de ce aţi venit”. Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.

Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească.

– Tu eşti bine?

– Da, răspunse ciobanul, dar tu?

– Şi eu.

– Ţie ţi-e dor?

– Da, dar ţie?

– Şi mie!

– Da? ce aud zângănind?

– Nimic, ţi se pare.

– Nu e nimeni la tine?

– Nimeni.

– Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!

– Ce?

– Se făcea că ne iertase şi ne cununam…

– Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul…

– Când?

– Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni.

– Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.

– Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.

Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor.

Domniţa săruta, săruta mereu şi striga:

– Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot!

Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului.

Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.

– Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna?

– Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.

– Acuma doarme?

– Da, acum doarme bine…

Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline.

Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise:

– Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi!

Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise:

– Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure.

– Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul.

– Sărută! Împăratul căzu pe scaun.

– Sărută!

Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.

Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.

Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.

Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept…

– Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise.

– Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.

– Şi ştii unde e acum?

– Unde?

– Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?

– Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur.

– Ei, da…

– Cine ofta?

– Ea…

– Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă.

– Ea… n-a murit…

– N-a murit?

– Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit…

– Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele?

– Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji.

Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:

– Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?

– A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc.

– Mai e pân’ la ziuă?

– S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă!

Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.

– Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.

– Eu? Nu mă gândesc la nimic.

– Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.

– Aşa e…

– Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?

– O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.

– Da, o umbră…

– Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?…

– Vrei să vezi? Şi până să zic “nu”, bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc…

Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.

O, poveşti, poveşti… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată.

        Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea.

Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea:

– Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei!

Iar peste capul fetei cu cosiţe de aur cădea barba lui albă ca nişte şuvoaie de apă. Şi fata, despicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămăşii, şi zicea râzând:

– Bau, tată… Şi împăratul plângea de bucurie, şi lacrimile alunecau de-a lungul bărbii până la sfârcuri, şi de-acolo picurau, ca din nişte feştile, pe genunchii goi ai domniţei.

Iar împărăteasa avea haz, căci începea şi ea, adunându-şi lacrimile în pumni, şi-l certa că prea plânge ca o muiere de fiece şi orişicând.

Şi începeau:

– Ba iar ai plâns.

– Ba n-am plâns.

– Ba te-am văzut eu.

– Şi eu te-am văzut pe tine.

– Ba eu am râs.

– Şi eu am râs. Iar domniţa, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amândoi:

– Tata a plâns că m-a usturat pe genunchi, şi mama a plâns că are ochii roşii.

Acum nu mai aveau ce zice şi începeau să râdă, mormăind, ca să nu se audă unul pe altul.

– Ce nătâng (sau ce nătângă), de azi înainte nu mai plâng, că plânsul nu e de-a bună…

Aşa au petrecut ei mulţi ani, până când domniţa a început a nu mai fi mică şi barba împăratului de până la brâu i-a trecut peste genunchi.

Şi două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-şi joace copila pe genunchi ş-apoi că prea se făcuse frumoasă din cale-afară.

– Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de colo-colo o pietricică pe care căşuna în neştire.

Şi două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau mâinile pân’ la sfârşitul părului când îşi pieptăna fata ş-apoi… or ţine-o zilele să vadă un nepot şi o nepoată, frumoşi ca domniţa ei?

De se întâlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înţelegeau din ochi, deşi abia se mai vedeau, şi cu glas uscat se luau iute la harţă, parc-ar fi fost necăjiţi unul pe altul.

– Ei, ce mai ai şi astăzi?

– Măria-ta ce ai?

– Ce să am, ale pustii de bătrâneţi. Nu mă mai ţin genunchii ca să-mi joc copila. Ce n-aş da să-mi mai facă bau prin barbă!

– Da’ eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-i ajung cu pieptenele în creştet, ş-apoi să mă grămădesc broască la pământ ca să dau de cârlionţii de la sfârcul pletelor.

– Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit!

– Bătrâneţile, măria-ta, câteodată…

– Ce-ai zis?

– Bătrâneţile… uneori îmi rămâne câte un fir lung, ca un fir de beteală, în dinţii pieptenelui…

– Nu, nu, să nu-ţi rămână nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit?

Şi împăratul pleca mânios, tremurând, izbind cu toiagul în pământ. Iar domniţa ajunse fată mare. Când îşi încingea talia cu betelie de aur şi pornea uşor ca o umbră, la toţi ai curţii li se făcea frică ca nu cumva vântul să-i ofilească lumina feţei, ori că mijlocul să se frângă sau că picioruşele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pământului. Şi când împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea faţa şi cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea “ai de te scaldă”, ci “ai de fă apa mărgean”.

Într-o zi, ce-i veni domniţei, că se strecură de lângă mă-sa şi se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puţul de piatră, din fundul curţilor împărăteşti. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură şi ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă şi rece.

– Bunico, zise domniţa, să sorb şi eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult ţâşnesc din el boabe ca de mărgăritar.

– Ei, măria-ta, unul scoate şi o mie beau! răspunse baba şi se încruntă. Altul ară şi altul cară; pe cine nu-l pârleşte soarele nu-l degeră nici gerul. Dar ţine şi bea, şi când ăi înghiţi să nu te îneci, că numai flămândul se îneacă la masa sătulului.

Baba rânji şi îi întinse ulciorul. Bietei domniţe i se făcu frică; puse mâna pe gâtul ulciorului; mâna îi tremură şi, scăpând ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf şi fărâme.

Domniţa încremeni, iar baba oftă de i se subţie pântecele, se-nnegri ca bozul şi zise:

– Răpi-ţi-ar Necuratul minţile cum mi-ai răpit tu bucuria apei, şi orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ţi-ajunge umbra ta de călcâiele tale!

Aşa o blestemă baba şi, făcând cu mâna în patru părţi, plecă ca o vijelie.

Domniţa intră, podidită de plâns, în iatacul ei de cleştar. Se trânti în pat şi adormi cu genele ude şi cu mâinile încrucişate pe piept.

Când tresări din somn şi deschise ochii, şi mă-sa şi tată-său se uitau la ea cum se uită bătrânii la icoane. Împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet:

– Nu mă lăsa, lumina şi toiagul bătrâneţilor mele! Şi nici o vorbă nu mai scoaseră tustrei, ci se uitară unul la altul până scăpătă soarele.

Şi tot acolo adormiră, fără să se mişte, parc-ar fi fost de piatră. Împăratul îngenuncheat pe barbă, împărăteasa c-o tâmplă pe dunga patului, iar domniţa aci fiartă de călduri, aci cutremurată de fiori.

A doua zi împăratul adună pe toţi doctorii şi le zise:

– Jumătate din împărăţia mea aceluia care-mi va vindeca fata! Şi nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi adună pe toţi vracii şi pe toate vrăjitoresele şi le zise:

– Toată împărăţia mea aceluia care va tămădui pe domniţa! Şi nimeni nu ştiu ce să facă şi ce să zică, numai o babă, uscată ca scândura şi ciuruită ca un burete, zise împăratului rânjind:

– Măria-ta, domniţei i-a abătut de măritiş. – Mai ştii minune!… zise împărăteasa.

– Da’ unde să-i găsesc potriva? şopti împăratul în urechea împărătesei.

Şi pe loc porni vestea pe la toate împărăţiile cu feciori de domn care de mult râvniseră la fata cu păr de aur.

Până să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din revărsatul zorilor, alţii tocmai din scăldătoarea soarelui, şi alţii de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, şi alţii chiar de pe unde pământul e drob şi piftie.

În ajun de-a-i trece pe dinainte şirul băieţilor de împărat, domniţa, care nu se mai mişcase din pat, pofti sa se scoale şi să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăţiei.

Frumoasă şi galeşă şi rezemată c-o mână pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gâtul împăratului, intră în grădină şi, cu toate rugăciunile părinţilor de-a-i lăsa şi pe ei, domniţa le închise binişor uşa în obraz şi-i lăsă cu inima arsă.

Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi şi chiparoşi, cu luminişuri de smarald şi cu bolţi umbrite şi răcoroase.

După ce umblă cât umblă, cu ochii pe jumătate închişi, oftă fără să ştie de ce, fără să ştie ce vrea, şi se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoşi.

Cum sta lungită, o apucă o piroteală şi, cum privea într-un adânc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cântec de chitară.

Tim, tam, tam, tam, tam, uşor, încet, prelung… o adiere de sunete, o mângâiere dulce, un farmec de pe altă lume… Tim, tam, tim, tam, tam… ca o licărire depărtată care s-apropie, şi iar s-afundă, şi iar se întoarce… Dar cântecul o gâdilă pe obrajii rumeni şi-i furnică din tălpile mititele până în creştetul luminos… Şi i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cânta şi vorbea după tremuratul uşurel al chitarei.

– Tim, tam… adormi şi rămâi deşteaptă. Tim, tam, tam… care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?… Făt-Frumos vine noaptea şi pleacă de cu ziuă… Făt-Frumos este şchiop, da’ nimeni nu cântă ca el şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam…

Şi domniţa simţi nişte buze de foc pe amândoi obrajii. Şi tresări şi, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră şi de lumină.

Şi în fund, în fund de tot, văzu pe minunatul cântăreţ, care-i zâmbea şi-i făcea semn să se apropie. La şoldul stâng purta paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gât lung şi ochii-i scânteiau ca doi cărbuni aprinşi.

Domniţa dădu să ţipe şi nu putu. Sări în picioare, vroi să fugă, da’, ca şi cum ar fi fost prinsă de talie de nişte braţe lungi, începu să păşească spre cântăreţul care o aştepta cu mâinile întinse.

Când se apropie de el, deschise braţele şi, voind, fără să vrea, ca să-l strângă în braţe, mâinile îi trecură prin el, apoi simţi un sărutat sub bărbie şi, uitându-se înainte, văzu pe cântăreţ ca o umbră, o umbră şchioapă care se ducea cântând.

– Tim, tam, tam, tim, tam, tam… Făt-Frumos este şchiop… şi nimeni nu leagănă mai bine ca el, şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam… umbra s-a topit, adormi şi rămâi deşteaptă, fată cu plete de aur…

Domniţa, dreaptă şi nemişcată ca o făclie, se uită după umbra şchioapă cum se ducea, se tot ducea, mică, mai mică, şi mai mică, până ce se înecă în ceaţa depărtării. Apoi, fără să mai simtă ceva, afară de un vuiet adânc, adânc, în fundul urechilor, intră în iatacul de cleştar, se trânti în pat şi începu să plângă.

Iar împăratul şi împărăteasa îi culegeau fiece lacrimă în năframele lor ş-o întrebau:

– Spune-ne nouă ce vrei, lumina şi toiagul bătrâneţilor noastre!

A doua zi, împăratul şi împărăteasa stăteau încremeniţi pe jeţurile lor de sidef presărate cu pietre scumpe.

Domniţa bolea, lungită în pat, cu ochii pe jumătate închişi, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împărat, ca să-şi aleagă unul, ea, dorita tuturor.

Trecu ăl dintâi, numai în zale de sus până jos, cu chivără de argint; şi când păşea, zalele sclipitoare zuruiau ca şi cum ar fi fost vii. Domniţa nu dădu nici un semn. Voinicul plecă ruşinat.

Trecu altul, cu parul lung şi negru corb, cu cămaşa uşoară, albă ca floarea şi cu chenare de găitan aurit, încins pe la mijloc cu un brâu de mătase verde. Şi când păşea, pletele i se legănau pe umeri, iar cutele albe, din şolduri până la călcâie, se îndoiau frumos după legănatul trupului.

Domniţa nu se uită nici la el. Şi drăguţul se duse cu inima secată. Trecu al treilea, numai în fireturi şi steme, şi nici pe el nu căzură ochii domniţei.

Aşa, până-n deseară, se încheie şi se ruşină lungul şir de feciori de împăraţi.

Tocmai la isprăvit, şontâc-şontâc, veni şi un cântăreţ şchiop. Pe şoldul stâng purta un paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gâtul lung. Împăratul şi împărăteasa, cum îl văzură, se înfiorară. Ce gură mare şi strâmbă! Şi ochii din cap îi scânteiau ca doi cărbuni aprinşi. Nalt, deşirat, c-un picior mai scurt şi cu altul mai lung.

Şontâc-şontâc, şi, când ajunse în dreptul patului, domniţa tresări, deschise nişte ochi mari, sări drept în picioare şi-i întinse mâna.

Împăratul şi împărăteasa plecară ochii în jos, iar domniţa, dându-le în genunchi, le zise:

– Iată mirele meu… nimeni nu cântă ca el… nimeni nu sărută ca el…

Împăratul îşi ridică mustăţile cu o mână, şi cu alta apăsându-şi barba, zise, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul:

– Fie! Împărăteasa se cutremură şi se duse să poruncească de masă. Se puse masă împărătească, dar masă tristă, mai tristă ca întunericul. A doua zi era să fie nunta, şi a treia zi era să fie război mare cu toţi feciorii de împăraţi ruşinaţi de cântăreţul şchiop şi deşirat.

În jurul mesei, lângă împărăteasă, se aşeză fie-sa, lângă ea cântăreţul şi, mai departe de cântăreţ, oftă şi stătu bietul împărat.

Împăratul nu mai lua ochii de la el şi, dând din cap, îi zise:

– Ginere, de ce înghiţi carnea nemestecată?

– Mi-e foame, tată, mi-e foame. Aş înghiţi nouă suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pământului.

Aşa răspunse cântăreţul şi mai înghiţi o halcă de carne.

– Ginere, da’ de ce-ţi scânteiază şi-ţi dogoresc ochii ca doi cărbuni aprinşi?

– În ochii mei vezi stemele măriei-tale, răspunse cântăreţul uitându-se în jos.

Împăratul îşi luă coroana de pe frunte şi o aruncă cât colo.

– Ginere, de ce c-o mână bagi pâinea în gura şi cu alta o scoţi? Numai carnea îţi place?

– Cine-a frământat azima îi mirosea mâinile a ceapă.

– Vezi, tată, vezi? zise fata înduioşată.

– Ginere, ce-ţi ţăcănesc dinţii şi măselele, ca şi cum ar fi de oţel?

– Din greşeală am strâns furculiţa în dinţi, răspunse cântăreţul şi trânti furculiţa pe farfurie.

– Ginere, dar de ce-ţi sunt unghiile aşa de lungi şi de ascuţite?

– Ce unghii? Şi parc-ar fi fost o pisică, aşa îşi trase unghiile sub piele. Ce unghii, măria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca să nu zgârii mâinile albe ale drăguţei mele…

– Ginere, da’ mult păr ai pe mâna dreaptă, parc-ai fi lup, aşa e de des şi de aspru!

Cântăreţul se făcu negru-verde şi răspunse, încheindu-şi banta:

– E un semn, un petic de păr, pe care-l avem din moşi-strămoşi, dar încolo sunt alb ca zăpada şi rumen ca răsura.

– Ginere, mai zise împăratul tremurând, ce ai pe frunte, ca două umflături de berbec tânăr?

– Socrule, răspunse el necăjit, într-o parte m-a izbit cu buzduganul un uriaş, şi în alta un zmeu. Ei au crăpat în luptă, iar eu am rămas cu două cucuie.

– Vezi, tată, vezi? îngână domniţa şi-şi înghiţi lacrimile, căci mult i se părea tată-său de rău. Cântăreţul se sculă de la masă.

– Sunt obosit de-atâta drum. Să mă iertaţi, mă duc să mă culc.

– Ginere, se răsti împăratul, dar nu faci barem o cruce după masă?

Cântăreţul îşi întoarse faţa, clănţăni din dinţi şi zise:

– Eu mă închin la mine, să nu mă vadă nimeni. Şi plecă pe uşă afară.

Fata se culcă în iatacul ei de cleştar. Împăratul ceru împărătesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub căpătâi.

Împăratul se culcă şi avea la cap două sfeşnice mari de argint şi la picioare alte două, câteşipatru cu făclii aprinse.

Trase un somn şi tresări… nimeni… Trase două şi iar tresări… iar nimeni… A treia oară, tresărind şi mai tare, văzu la capul lui o dihanie deşirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinşi, clănţănind din nişte dinţi de oţel mai lungi ca piroanele.

Împăratul scoase crucea de sub căpătâi şi o ridică deasupra dimonului strigând:

– Piei, dimone, ucigă-te-ar crucea! Împăratul văzu atunci ce nu mai văzuse în toată viaţa lui. Dihania se cutremură, se lungi şi se subţie şi, ca şi cum ar fi fost un fir de aţă, se strecură prin gaura broaştei. Dar cât de repede se strecură, împăratul tot văzu că are un picior mai lung cu zece coţi ca celălalt.

Şi când împăratul se uită pe jos, văzu o chitară cu gâtul lung şi cu coardele plesnite şi, înhăţând-o, răcni:

– El este! Se repezi în iatacul fetei, trântind uşile ca o vijelie.

Pipăi patul… Fata nicăieri…

Atunci alergă la grajdul murgului care mânca jăratic şi strigă:

– Murgule! Într-o clipă murgul rupse ştreangul, dărâmă uşa şi îngenunche înaintea stăpânului său.

– Împăratul încălecă şi porunci:

– Ca gândul! Şi porni bidiviul mai iute ca vântul, în urma împăratului, barba, despicată în două, îi fâlfâia ca două steaguri albe. Văile şi dealurile i se pierdeau în urmă rotocolindu-se. Codrii îi păreau ca nişte ape tulburi fugind la miazăzi. Vântul pe care-l lăsa în urmă îndoia stejarii, frângându-i ca pe nişte nuiele.

Înaintea lor, cântăreţul gonea şi se lungea de ce-l apropiau… cât o beldie, cât un brad, cât un plop, aruncând piciorul ăl lung în văi şi p-ăl scurt în dealuri. În cârca lui, domniţa.

Când mai trebui o aruncătură până la dihanie, se revărsă de ziuă. Cocoşii cântară de trei ori. Pocitura se opri în loc, se răsuci ca un sfredel şi intră în pământ, lăsând pe iarbă pe domniţa fără simţiri.

Murgul îngenunche. Împăratul îşi ridică fata. C-o mână o luă de mijloc şi alta i-o înfipse în păr.

Încălecă şi porni.

– Încet, Murgule, să n-o deşteptăm. Atât mai zise împăratul şi, dând ochii peste cap, căscă gura şi fălcile îi trosniră din încheieturi, închise ochii, şi două lacrimi îi îngheţară sub gene ca două diamante. Împăratul încremeni pe cal, iar de-a curmezişul, în braţele lui reci, sta leşinată domniţa cu părul de aur, lung până-n pământ, ca o beteală lungă. Peste ea curgea barba albă a împăratului.

Încet-încet, îi duse Murgul zile şi nopţi, împăratul sta ţeapăn, cu ochii închişi, iar mâinile domniţei, albe şi moi, se clătinau, bătând uşurel coastele Murgului.

Când intrară în curtea palatului, împărăteasa, toţi boierii mari şi toţi curtenii le dădură în genunchi.

Iar când Murgul necheză, împărăteasa şi boierii, punând mâna pe împărat şi pe domniţă, înmărmuriră. Împăratul era rece ca gheaţa, domniţa, caldă şi i se bătea inima.

Şi voind să ridice pe împărat de pe cal, le-a fost cu neputinţă; şi voind să ia pe domniţă din braţele împăratului, mâna lui nu i se descleştă din creştetul ei.

Atunci au chemat popi mulţi şi mitropoliţi, câţi erau, şi au început sfintele slujbe ca să dezlege pe împărat din spinarea calului şi creştetul domniţei din mâna rece a împăratului.

Şi isprăvindu-se slujba, o babă bătrână, uscată şi ciuruită ca un burete, a zis în gura mare:

– Fetele, dacă îmbătrânesc la uşa părinţilor, înnebunesc, dar şi dacă fug, le ia dracu.

– Amiiin! zise prelung un diacon care rămăsese în urmă cu slujba.

Şi atunci, ca prin minune, împăratul alunecă la vale pe şeile calului şi mâna i se dezlipi din creştetul domniţei.

Iar mulţi au auzit un oftat greu când împăratul căzu, lung şi ţeapăn, la pământ.

Domniţa deschise ochii, începu să jelească pe tată-său, şi-l jeli ani mulţi, dar de frica dracului nu s-a mai măritat.

Cine ştie?… ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi… şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată…