povesti copii

Category Archives: Povesti Copii

povesti pentru copii, invata engleza online

Povesti Copii

Ziua de Paste

Published by:

o lume minunata Ziua de Paste Ziua de Paşte sărbătorită în familie a fost o zi minunată pentru Ionuţ. În fiecare an  bunica pregăteşte în baie o ulcică în care pune apă curată, un ou rosu, busuioc şi câţiva bănuţi. Toţi ai casei se spală pe faţă cu această apă ca să fie sănătoşi şi norocoşi tot anul. A purtat hăinuţele noi cu care s-a înnoit ca în fiecare an de Paşte, după tradiţie. Au stat cu toţii la masă, au ciocnit ouă vopsite. S-au bucurat să fie împreună toţi ai casei în zi de mare sărbătoare. Pe seară, Ionuţ a pregătit, ca de obicei, pentru păsări o masă îmbelşugată cu seminţe şi firmituri de pâine şi chiar de cozonac. Aşa a făcut toată iarna. Zgribulite, micuţele păsări de pe stradă veneau aici ştiind că vor găsi hrana. Ca să-i mulţumească, ele ciripeau vesele la fereastră. Aşa fac şi acum. Băiatul le ascultă cu plăcere şi i se pare că ele vor să-i spună ceva. Închide ochii şi ciripitul se transformă în şoapte de poveste. – A sosit iar Pastele…, spune o vrăbiuţă…E sărbătoare în sufletele şi în casele creştinilor. – Vine şi iepuraşul cu daruri…Ştie cineva povestea lui? întreabă o turturică. – Mi-a spus-o demult o pasăre călătoare care în drumurile ei văzuse şi auzise multe, spune o vrabie bătrână care începe, fără să se lase prea mult rugată, să povestească: ,,- Cu mult, mult timp în urmă anotimpurile coborau pe pământ sub forma unor zâne ca să aibă grijă de plante, animale şi oameni. A sosit şi  Zana Primavara.Era tânără, frumoasă şi veselă. Îi placeau copiii şi îi plăcea să-i bucure, să-i vadă râzând din toată inima. Nu pierdea nici o ocazie să le facă daruri. Avea o pasăre fermecată care facea oua coloate pe care le lasa în cuiburi prin locurile unde copiii se jucau, ca aceştia să le găsească şi să se bucure. Uneori, primăvara vremea poate fi capricioasă, poti crede chiar că iarna s-a întors. Aşa s-a întâmplat atunci. Pasărea a fost prinsă de vremea rea şi s-a îmbolnăvit. Zâna Primăvara nu a putut face prea mult pentru ea. Putea s-o salveze numai dacă o transforma într-un animal rezistent care trece prin toate anotimpurile fără probleme. Atunci privirea i-a căzut pe timidul iepuraş, bun prieten al copiilor, şi pasărea a devenit unul dintre iepuraşii ce paşesc timizi prin grădini şi livezi în orice anotimp. A trecut mult timp de atunci… Pe Zâna Primăvara nu a mai văzut-o nimeni de pe Pământ. Oamenii văd numai semnele trecerii ei: natura plină de viaţă, copacii înfloriţi, albine zumzăind, flori şi cântec de păsări. De întâmplarea de atunci aminteşte Iepuraşul care soseşte în fiecare an de Paşte, minunata sărbătoare a primăverii, când natura reînvie şi viaţa este biruitoare. Iepuraşul acesta aduce daruri copiilor ca să-i vadă fericiţi, aşa cum Zânei Primăverii îi plăcea să-i vadă. Cei care cunosc povestea spun că acest Iepuraş redevine pentru scurt timp pasărea dragă a Primăverii ce făcea daruri copiilor şi poate face ouă colorate pe care să le dăruiască amintind de cea care i-a salvat viaţa, Zâna Primăvara.” Pasărea care mi-a spus povestea spunea că a vazut pe acolo pe unde a trecut copii care puneau în iarbă cuiburi făcute de ei aşteptând ca iepuraşul să le umple cu mici daruri… Se aşterne liniştea. Ionuţ a adormit demult ascultând povestea ciripită. Visează şi el o poveste… Georgiana – 10 ani!

Povesti Copii

Soldatelul de plumb

Published by:

  • Erau odată douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi erau fraţi, fiindcă fuseseră făcuţi dintr-o lingură veche. Ţineau puşca în mână şi fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roşie şi albastră.

    Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care şedeau, au fost cuvintele: “Soldaţi de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băieţaş care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos şi i-a înşirat pe masă. Toţi semănau leit între ei, unul singur era puţin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul; dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi să vedeţi îndată.

    Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i şi credea că fata are ca şi el numai un picior.

    “Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”

    Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea mititică şi subţire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă.

    Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s-au dus la culcare. Şi atunci, cutia cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la dânsa.

    Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică!

    – Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcuşorul – mută-ţi ochii în altă parte!

    Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit.

    – Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă! a spus drăcuşorul.

    Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea ferestrei şi, deodată, c-o fi fost drăcuşorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus şi s-a înfipt cu chivăra şi cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului.

    Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: “Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.

    Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieţi.

    – Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă!

    Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au dat drumul pe apa care curgea prin şanţul de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce umflată era apa şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, faţa îi era nemişcată şi el se uita drept înainte şi nu scăpa puşca din mână.

    Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.

    – Oare unde mă duc? – se gândea el. Asta-i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este!

    Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.

    – Ai paşaport? – a întrebat şobolanul. Arată-mi paşaportul!

    Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apă:

    – Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul!

    Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieşit pe sub podeţ, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă.

    Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, şi-n urechile lui răsuna un cântec:

    Du-te la război, oştene,

    Şi de moarte nu te teme!

    Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un peşte mare l-a înghiţit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeţ şi era aşa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma la umăr. Peştele umbla încoace şi încolo prin apă şi se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare şi s-a auzit un glas strigând: “Uite soldatul de plumb!”

    Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut şi acuma ajunsese în bucătărie pe masă şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a dus în casă; toţi cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta.

    L-au pus pe masă şi… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într-un picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.

    Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi-a vârât coada.

    Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el.

    Culorile i se şterseseră; că i s-or fi şters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-a făcut curent şi dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca taciunele .

autor Hans Christian Andersen

Povesti Copii

Bunicul

Published by:

radiocatch22 LondonSe scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.Cine trânti poarta?– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui “tata-moşu”.– “Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

– Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da.

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

– Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă “Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

E muma lor şi fata lui.

Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

 

autor: Barbu Stefanescu Delavrancea