Category Archives: Povesti Copii

povesti pentru copii, invata engleza online

Povesti Copii

Pacala de Ion Creanga

Published by:

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

 

– De unde eşti, măi creştine?

– Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

– Din care sat de la voi?

– Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

– Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

– Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

– Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

– Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.

– Dar cum te cheamă pe tine?

– Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

– Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

– Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

– Dar ce bucate se fac acolo la voi?

– Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.

– Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

– D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

– Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

– Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.

– Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

– Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

– Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

– De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

– Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

– Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

– Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

– Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.

– Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

– Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

– Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

– U! hu! este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

– Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

– Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

– Bre! proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

– Dar cum? zise Păcală.

– Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

– I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

– Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

– Ei, cum?

– Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

– Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

– Mă! da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

– Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

– Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

– Avem.

– Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Povesti Copii

Prostia omeneasca de Ion Creanga

Published by:

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

 

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: “Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

– Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!

– Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!

– Când şi cum?

– Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

– Îl văd. Şi?

– De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!

– Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.

– Ce este? Ce v-au găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.

Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

– Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.

Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!

Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru, nedumerit, zise:

– Bună ziua, om bun!

– Mulţămesc dumitale, prietene!

– Da’ ce faci aici?

– Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot…

– Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?

– Ba am.

– Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.

Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.

– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

“Încă un tont”, zise drumeţul în sine şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

– Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…

De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.

“Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumeţul în sine.

– Da’ ce te frămânţi aşa, om bun?

– Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…

– Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?

– Da’ cum să n-am?!

– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.

Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit…

– Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?

– Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?

– Ba văd, numai nu pricep.

– Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vra nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân…

– Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-l dă jos la vacă!

– Da’ nu s-a irosi?

– Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.

Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

– Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: “Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.

Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.

Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!

Povesti Copii

Boierul si Pacala de Ioan Slavici

Published by:

  •  Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:

     

    – Bună ziua!

    Păcală răspunde:

    – Mulţămim!

    – Dar ce faci aici?

    – D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da’ dumneavoastră unde vă duceţi?

    – Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine. Păcală îi zice boierului:

    – Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.

    Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.

    Numai ce trece un om.

    – Bună ziua! zice omul.

    – Bună ziua! îi răspunde boierul.

    – Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?

    – Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.

    Atunci omul spune boierului:

    – D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?

    Şi aşa rămase boierul păcălit şi făra trasura.