Category Archives: Romani in lume

Povesti Copii

Adevaratul prieten de Emilia Plugaru

Published by:

Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni.

 

Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere.

În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie.

Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei.

Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten.

Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare.

– Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: “Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!”

– Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul.

– Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut.

Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare.

– Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? Întrebă el.

– Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că…

– Numai că ce?

– Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa.

Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină.

– Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă.

– Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul.

Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc.

– Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni?

– Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene.

– Fu! Exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil!

– Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc.

– Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi?

– Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă.

Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână.

– Aoleu! Strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici?

Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii.

– Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu…

– Miorlauuu! Miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă.

– Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! O auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat!

Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă.

Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu…

– Guşti? Întrebă pisicuţa.

Cărămidă refuză delicat.

În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate.

– Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat.

Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă.

– Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme?

– Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului.

 

Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei.

– Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă.

– Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă.

– Cărămidă! Strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten!

Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

 

sursa povestii

Romani in lume

Ani de liceu!

Published by:

Je ne suis pas pouilleuse…

Je suis fière d’être Roumaine et je peux dire de tout mon  coeur “Je t’aime, Roumanie”,mais, pour votre deception, je ne suis pas une pouilleuse. Je ne peux pas être indifférente aux  insultes que vous  amenez au  peuple roumain, parce que j’aime ma terre ancestrale,parce que je me sens blessée quand  vous nous jetez  des insultes, à moi et à mes compatriots, parce que je ne suis pas un “objet” qui depend seulement  de l’attention des adultes, parce que je suis responsable pour le lieu de ma naissance,parce que j’ai le droit à la dignite humaine…

Je veux dire que je ne suis ni  mediante, ni voleur. J’ai  toujours été conseillée  de préparer mes graines, de les  planter et les arroser avec les pluies de ma  pensée et de ne pas me contenter des cultures prêtes à être recueillies.Je suis très competitive,ambitieuse et j’aime beaucoup les défis,parce  qu’ils représentent ma chance pour avancer. Même si  je ne  suis qu’une jeune femme  modeste de la Roumanie , ça ne m’empèche pas d’ apprendre le mieux possible,d’ être utile aux autres, d’avoir une education,d’être soignée, d’exploiter mes talents et je tiens à ne pas être étiquettée  comme pouilleuse  par les producteurs d’un spectacle juste pour divertir les téléspectateurs. Personne n’est parfait et je voudrais à l’avenir que chacun identifie ses propres problèmes.

Pourquoi  je crois que  vos blagues ne sont pas du tout  drôles, en effet, qu’ elles sont des insultes contre des personnes  que vous ne savez pas?  C’ est simple. Parce que je sais que  par l’intermède de l’ étiquetage on forme  les prejugés, qui ne sont qu’ une source infinie de   discrimination. Je ne veux pas que, au moment où je  voyagerai  en France ou en tout autre pays du monde, je sois rejetée et insolée des autres,  tout simplement parce qu’ ils ont appris à la  télé que nous, les Roumains,nous sommes voleurs,mendiants ou pouilleux…  Nous aussi, nous  sommes des êtres humains. Nous ne pouvons pas être tous riches ou omniscients parce que ça peut être  banale. Chaque société est hiérarchisée et je ne pense pas qu’il existe un pays où les gens  sont parfaits de tous les points de vue.  Je reconnais  qu’il ya  des roumains qui volent, mendient ou commettent des infractions diverses, mais pas tous font de ces choses … Maintenant,  je me demande: les Roumains ont-ils inventé le terme „ infraction”? Ou bien, nous sommes  les auteurs  de tout  mal qui arrive dans ce monde?

Je ne veux accuser personne de quoi que ce soit, mais je sais que j’ai certains droits… Au nom de ces droits  je veux que cette  télévision adresse des excuses  publiques  parce qu’ils m’ont nommée, sans   me connaître,  pouilleuse.

Je finis ces lignes adressées  tout en insistant que  ce serait bien de retirer les mots offensateurs que vous avez adressés aux Roumains parce que les enfants d’ici ont le droit d’être considérés, de considérer  leurs  points de vue et  leurs  intérêts en toute circonstance. Et notre droit  est  de ne plus être offensés pour  l’avenir. Il est impossible pour nous, à ce moment,  d’ avoir tout ce qu’on désire avoir, mais cela ne nous empêche pas de vouloir le  retrait des  insultes  que vous avez délibérément fait .

Respectueusement,

Une  des jeunes de la Roumanie,

Alina Ionascu, élève en X-e au Groupe Scolaire „Paul Bujor”Beresti, Galati, Roumanie

 

Legende romanesti

Detunatele. Poveste de dragoste-intre mit si adevar.

Published by:

legende romanesti

Cum au fost pietrificati un urias si o zana. Legenda.

Pe vremea aceea indepartat, in Muntii Apuseni, se luptau pentru stapanirea plaiurilor din Ardeal uriasii cu zanele. In tinutul fermecator unde se afla si azi Buciumul de Alba si Detunatele (Detunata Goala si Detunata Flocoasa adica impadurita) uriasii le-au invins pe zane. Capatenia uriasilor, neimpacat vrajmas al zanelor, ii tot zicea feciorului sau viteaz, frumos si inalt ca bradul:

–  Cand vezi o zana spurcata, feciorul meu, trebuie s-a prinzi, s-a schingiuiesti in pestera pana va crapa de foame si de sete.

Feciorul batranului urias avea o singura placere: sa lupte vitejeste cu vrajmasii tatalui sau, cu zanele, cu ursii si cu zimbrii.

Odata, fiind singur la vanatoare, innopta in codru, langa un brad. Cand colo, ce auzi? Un glas de fata canta o doina minunata, cum nu mai auzise.

Tanarul voinic se ridica usurel si, vrajit de cantec, se duse spre o luminita ce sclipea printre brazi. Si ce vazu acolo? In poiana, langa focul de cetina, canta o fecioara preafrumoasa si ispititoare. Zana, cand il vazu pe tanarul urias, sari sa fuga, dar voinicul o opri.

–  Stai locului, ca nu-ti fac nimic rau! Cum te numesti?

Zana!

Ce frumoasa esti Zana! Si canti atat de duios!

Dar tu cine esti? grai fata, inca tematoare.

Fiul capeteniei uriasilor. Tunet imi zice… Nu te speria, Zana! o opri iarasi uriasul. Tata mi-a spus ca voi, zanele, sunteti dusmanii de moarte ai uriasilor. De unde atata ura? Si de ce trebuie ca noi, uriasii, sa va legam in pesteri si sa va schingiuim?

Deodata, ca prin farmec, cei doi au fost cuprinsi de para dragostei, tot asa de mistuitoare precum focul de cetina din poiana. Asa a inceput iubirea patimasa dintre Zana si Tunet. Feciorul uriasului nu mai era crud si sangeros, ci doritor de dragoste si bunatate. Trupurile lor s-au inlatuit, intr-un sarut mistuitor.

Numai ca tatal lui Tunet, capetenia uriasilor, a fost instiintat de un slujitor.

–  Stapane, feciorul tau nu mai vaneaza zimbri, ci se afla in bratele unei frumoase zane.

Cum? Tunet m-a tradat? spumega scotandu-si palosul batranul urias. L-a ademenit o zana? O vrajmasa parsiva? La moarte cu ea! Uriasii n-au voie sa iubeasca zanele, ci sa le ucida!

Asa ca batranul urias, urmat de o ceata de supusi razboinici, navali in poiana dragostei.

Ce faci, fiul meu? zbiera capetenia  cu palosul in mana. Ne vinzi neamul zanelor? Uiti juramantul uriasilor? Sa piara si zana asta, care te vrajeste!radio catch22

Palosul sau a strapuns, deodata, trupul dezgolit al fetei. Zdrobit de durere, cand o vazu pe Zana dandu-si duhul, Tunet fu cuprins de o furie oarba. Pumnalul fiului intra adanc in inima tatalui. Capetenia uriasilor se rostogoli si sangele curgea in dumbrava ca de la izvor.

-Doamne, mi-am prapadit si tatal, si iubita! mugea Tunet, frant de durere, ca un zimbru in agonia sfarsitului. Doamne, da un cutremur, ca sa pierim cu totii!

Atunci se produse o minune. Dumnezeu il asculta si pornira din senin tunete si fulgere de foc. Se zguduiau muntii si boloborosea apa in suvoaie. Valea muntoasa se despica si-i inghiti pe cei doi indragostiti: pe Tunet si Zana. detuna cu limbi de foc, prefacand in stane de piatra pe cumplitul batran si pe ceilalti uriasi din ceata. Iar trupurile indragostitiloR s-au piEtrificat in doua piscuri inalte detunate de fulgere.

Asa s-a nascut legenda Detunatelor din Muntii Apuseni.

Cele 2 Detunate, Detunata Goală și Detunata Flocoasă (24 ha) din comuna Bucium, județul Alba, formează o faimoasă rezervație naturală, remarcabilă prin prezența coloanelor de bazalt de formă prismatic-hexagonală. Aflate în nesfârșita înșiruire de culmi ale Munților Metaliferi, aceste două vârfuri, relativ modeste ca altitudine, reprezintă puncte de mare atracție turistică. În timp ce „Detunata Flocoasă” (1258 m), care își datorează numele pădurii de molid care o acoperă, nu oferă prea multe posibilități de examinare geologică, „Detunata Goală” (1158 m), lipsită de pădure, dezvăluie spectaculoasa fizionomie magmatică.

Ca să ajungi la stâncile celor 2 Detunate trebuie ales ca punct de pornire localitatea Bucium din Munții Metaliferi. Pornind cu mașina din Alba Iulia pe drumul național DN 74, trecând prin Zlatna traversând Pasul Bucium (915 m) până la satul Cerbu (situat la 6 km sud-vest de Abrud) la 7 km depărtare se află comuna Bucium (sinonim instrumentului muzical “tulnic” folosit de păstorii din regiunile de munte).

Denumirea grupării de stânci alcătuite din coloane de bazalt, neacoperite de vegetație și cu o înălțime de 1169 m, având la poalele masivului grohotiș, provine din faptul că desprinderea unei pietre din masiv produce prin cădere un zgomot asemănător tunetului („Detunata”).

Odată ajuns la marginea poienii de sub Detunata Golaşă e suficient să-ţi ridici un pic privirea pentru ca nivelul adrenalinei să-ţi crească uşor. Nenumărate coloane de bazalt, înalte de zeci de metri, se arcuiesc înspre tine dându-ţi impresia că oricând ar putea tot muntele să se prăvălească fix pe locul în care te afli.

detunata

Ai senzaţia că sunt de fapt fildeşii unor elefanţi de 1.000 de ori mai mari decât îi ştim noi. Asta până când ajungi cu privirea spre dreapta lanţului de coloane, unde îţi devine clar că ai de-a face, de fapt, cu o orgă de dimensiuni nemaivăzute, în care coloanele de bazalt scot sunete la fiecare adiere de vânt.

Deasupra coloanelor, alte mii de capete de prisme din piatră ies la iveală. Sunt atât de multe încât, probabil, nu s-a obosit nimeni să le numere vreodată. Din când în când, bucăţi din ele se prăvălesc în vale, scoţând sunete asemănătoare cu cele ale unui tunet.

detunata

Dacă vrei să ajungi pe muchia Detunatei Goale trebuie ca, de sub orga gigantică, să apuci tot spre stânga. O cărare care în curând începe să urce brutal, în zig-zag, te duce până pe faţa estică a culmii, loc din care, dacă faci 10 paşi în afara traseului, ca să ieşi dintre copaci, vezi cât se poate de clar, spre est, Cheile Râmeţului.

detunata

Detunata Golaşa and Detunata Flocoasa (24 and 5 hectares) form an unique geological reservation, remarkable by the presence of hexagonal columnar basalt. Detunata Flocoasa (Hairy) is named after the spruce fir forest that covers it. Detunata Goala (Naked) is partially forestless. Detunatele are the main attraction of the area. Detunata Golasa (1168 m high) and Detunata Flocoasa (1265 m high) appear even higher because of the vertical character of their position. Once up, a beautiful scenery opens out in front of your eyes: Gaina Peak , Muntele Mare, Negrileasa, Vulcan.

Like the folklorist Ion Pop-Reteganul said, Detunata is „…a peak of bazalt stone, composed by huge prisms, which stand straight up, like some giant trees, one next to the other, in the Abrud Mountains, at North – West of Bucium Sasa.” There are two Detunate, situated at 1 km away from each other. These are columns of basalt with an amazing regularity, resembling a huge natural organ.

Situated at 1000 m altitude, the six villages of the Bucium commune are laying on the Nord-West slope of the Meridional Carpathians, in the South of Apuseni Mountains (in the Metaliferi Mountains ). The distance between Bucium and the important towns in the area: 70 km to Alba Iulia, 40 km to Brad, 3 km to Abrud and 8 km to Campeni.