legende romanesti

Category Archives: Legende romanesti

O legendă (din latină legenda înseamnă „lucruri de citit”) ea este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală. Legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente.Legenda este o naratiune populara in proza sau in versuri in care realitatea si fictiunea se impletesc.In legenda se explica originea unor fiinte plante sau animale desfasurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi.

Legende romanesti

DEALUL [PEŞTEREA] ZMEILOR

Published by:

legende romanesti

urmele uriasilor in RomaniaDEALUL [PEŞTEREA] ZMEILOR

Acest deal zace pe hotar între comitatul Cluj, Alba- inferioară şi Bihor. Inlăuntru se află o şură numită „Şura zmeilor”.

In vechime, cine mai ştie cînd, era aci ţara zmeilor. Mai erau şi oameni pe pămînt, dar credeţi doară că cuteza careva să se apropie de locuinţa zmeilor ? Doamne fereşte ! Tot mii de bucăţele ar fi făcut zmeii pe nenoro­citul acela ce s-ar fi arătat pe acolo.

Cu zmeii nu era de glumit, că doară ei mîncau numai carne de om şi cu sînge de om se adăpau dintr-o căpăţînă de om. De aceea, nici nu mergea nime de bunăvoie în apropierea locuinţei lor.

Intr-o zi, făcură zmeii ospăţ mare, veselie aleasă, la care veniră toţi zmeii din jur şi se ospătară.

Mai întîi jucară, apoi să fi văzut ce joc ? colea, joc drăcesc in sărite şi tropotite ca şi caii, şi săriră şi tro­potiră pînă rămase locul ca aria şurii, gol, pleşuv, pe care nici în ziua de azi nu mai creşte iarbă.

Intr-un tîrziu, veni şi căpetenia zmeilor, într-un car cu două roate, şi aşa veni de mîndru şi vijelios că urmele roatelor şi azi se mai văd pe acel deal stîncos. Indată ce a sosit, el a condus ceata de zmei în peşteră, unde-i aşteptau cu mesele întinse, mese mari boiereşti, cu mîncări drăceşti, fară gîndeai că plouă, atîta băutură venea pe mese, băutură drăceaseă. Printre pahare începură închinările, închina unul apoi altul, întru cinstea căpeteniei lor, în cinstea ne­vestei şi copiilor lui, şi, în fine, se ridică el, zmeul cel mai mare şi zise :

— Acela din voi e mai voinic, care va vorbi mai batjocoritor despre Dumnezeu !

Dumnezeu însă nu putu suferi atîta batjocură de la spurcaţii de zmei, trimise fulgere şi trăznete şi pe toţi îi prăpădi. Oasele zmeilor şi azi se mai văd în peşteră, semn că Dumnezeu nu sufere hulă şi batjocură de la nimeni.

Şi chiar în acea zi schimbă Dumnezeu şi şura zmeilor într-o vatră de piatră.

Aşa se stinse puterea zmeilor ! Aici încă se potriveşte zicala : „fiecare pasăre se mănîneă cu ciocul său“.

(Ovid Densusianu; Tradiţii şi legende populare, Bucureşti, f. a., p. 50—52.)

mai multe legende romanesti

Legende romanesti

Şarpele ucis de-un copilandru (Legendă despre copilăria şi adolescenţa lui Mihai Viteazul)

Published by:

legende romanesti

legende romanestiMarele voievod Mihai Viteazul, care a făcut prima unire a românilor la 1600, era fiul lui Pătraşcu-Vodă cel Bun şi al Doamnei Tudora cea cu suflet milostiv. După ce-l născuse pe Petru (cel numit apoi Cercel şi trimis la învăţături prin Italia şi Franţa), Teodora aduse pe lume alt pui de domn voinic şi sănătos.

–       ii punem numele Mihai! hotărî Pătraşcu. Să-i dea Dumnezeu noroc şi mărire în viaţă!

Numai că, după doi ani, bunul voievod închise ochii şi se urcă în tron un om rău, Petru cel Tânăr, care-i hărţuia pe Doamna Tudora şi pe vlăstarele sale, dorind să le piardă, pentru a nu râvni la tron.

Mihai trăia retras, pe la rude, de frica Doamnei Chiajna, mama voievodului. Dar crescuse frumos şi tare ca stejarul. Odată, aflându-se în Oltenia, domnişorul văzu mulţi oameni fugind.

–      Ce este? întrebă el curios.

–        Păi, colea, într-o grotă, vieţuieşte un şarpe uriaş, care dă iama în vite şi înspăimântă lumea.

–        Haideţi acolo, cu mine!

Mihai era îndrăzneţ peste măsură. Scoase paloşul din teacă, o sabie ascuţită ca briciul şi plecă spre peşteră. Ţăranii îl sfătuiau să nu se ducă, rămânând în urmă. Dar Mihai coborî în culcuşul dihşniei şi, când şarpele se descolăci, îi reteză deodată capul.

Vestea despre întâmplarea din Oltenia se auzi la curte, iar Doamna Chiajna, care conducea din umbră ţara, se frământa cum să-l ucidă pe Mihai, odrasla vitează a răposatului Pătraşcu.

Mai multe legende romanesti

Legende romanesti

Povestea Iasului

Published by:

legende romanesti

 Mai demult, pe cînd pe unde e Iaşul acuma, erau numai codri şi cîmpuri şi nici zare de caste, trăia un cio­ban vestit pe locurile acelea şi-l chema Dediu. Dediu Cio­banul avea douăsprezece stîni ; fiecare stînă era cu cite două mii de oi. Intr-o zi, iaca vine pe aColo şi domnul Ţării Moldovei, călare, cu oameni de-ai săi. Vede domnul atîtea stine şi întreabă pe un cioban : ale cui sînt ? Cio­banul răspunse că sînt ale lui Dediu. Văzînd domnul atî­tea dealuri frumoase, s-a gîndit că ar fi un minunat loc: perntru vreun tîrg domnesc. Şi porunceşte ciobanului ca să cheme pe Dediu pînă la dînsul. Se duce ciobanul şi-l spune porunca. Dar Dediu face :

—      Du-te şi-i spune Domnului să vie el la mine, daca are treabă ! Ciobanul a adus acest răspuns. Domnul il mai trimite odată, să vie numaidecît. Dediu răspunde tot aşa, că, dacă are treabă, n-are decît să vie la coliba lui! Aşa şi a treia oară. Ce să facă domnul ?Vine călare pana la Dediu. îi zice de departe :

—      De ce n-asculţi porunca domnului tău, căci el stapîneşte Ţara Moldovei şi trebuie să i te supui ? !…

—      Apoi de ce nu mi-au spus aşa şi cei pe care i-ai trimes către mine ! răspunse Dediu din colibă.

—      Ieşi pînă afară, să vorbim ceva ! strigă domnul.

—      Nu ies ! strigă şi Dediu.

—      Ieşi !

—      Nu ies !

—     Să vezi tu că ai să ieşi strigă doimnul, supă si gata să scoată sabia…

—      Ba de-acuma am să ies !… strigă  Dediu, care era odată voinic, nu de două ori ; şi aşa erau toţi ciobanii lui.

—     Apoi „Ieşi’” să se numească tîrgul pe care vreau sa-l întemeiez aici ! strigă domnitorul. Şi „Ieşi” a ramas numele lui pînă azi.

Acuma, domnul s-a dus acasă şi l-a chemat pe Dediu. Vine el. Domnul îl întrebă :

—       Bine, Dediule, cum se face că toţi ai tăi sînt aşa de zdraveni şi voinici şi tari la virtute ?

—      Indată ai să vezi, Măria-ta ! zise Dediu. La masă, domnitorului i-au adus douăsprezece feluri de mîncare. Dediu mîncă numai mămăligă caldă cu brînză grasă si bună.

— Mănîncă împreună cu mine, zise domnul.

— Nu, măria-ta ! strigă Dediu.

—      De ce ?

—      Ca să fiu voinic…

—     Ce fel ?

—       Iaca, zise Dediu, — eu oi lua douăsprezece linguri din astea, douăsprezece feluri de mîncare de-a Măriei-tale sl lo-oi pune într-o sticlă ; pe urmă oi lua şi o bucată de mămăligă fierbinte, de a mea, şi oi pune într-însa oleacă de brînză… Trei zile să lăsăm şi mîncarea Măriei-tale şi mancarea mea ici, după sobă… Şi om vedea…

Pune el aşa douăsprezece linguri din cele douăsprezece feluri de mîncare într-o sticlă; astupă sticla şi o pune după sobă. Apoi ia puţină brînză de oi şi o pune intr-un dărab de mămăligă fierbinte şi face un urs zdravăn si zvîrle după sobă… Cînd la trei zile, ce să vezi ! în sticla mîncările miroseau, de trebuia să fugi cit colo ; ursul lui Dediu era cum mai bun, căci înlauntru brînză se facuse unt. — Ei, măria-ta, acuma vezi, de ce sîntem mai voinici ? Că pe noi nu ne borfăieşte în pîntece nici  un fel de mîncare de felul acestora !…

– Să trăieşti, Dediule ! strigă domnul. Te văd că esti un om cuminte… Haide te prinzi cu mine cumătru ?

– Mă prind, şi cu noroc să-i dea Dumnezeu! Zise Dediu.

La cumătrie, Dediu a adus o poală de galbeni şi a dăruit cincisute de mioare oacheşe de-un ochi şi cincisute mioare oacheşe de amîndoi ochii, şi cincizeci de berbeci frumosi, ciuţi de amîndouă coarnele. Aşa au botezat ei targul Iesului Ieşului !…

(D. Furtună, Izvodiri din bătrîni, Cuvinte scumpe, Ed. Minerva, 1973, p. 218—220.)

tehnoredactare Maddie Ancuta

Legende populare romanesti

 

mai multe legende romanesti