Category Archives: Legende romanesti

O legendă (din latină legenda înseamnă „lucruri de citit”) ea este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală. Legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente.Legenda este o naratiune populara in proza sau in versuri in care realitatea si fictiunea se impletesc.In legenda se explica originea unor fiinte plante sau animale desfasurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi.

Legende romanesti

Floarea PAŞTILOR

Published by:

legende romanesti

legendele florilor[…] Zice că era odată un împărat şi o împărăteasă, cari aveau toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi fiindcă nu aveau copii, de aceea căutară ei toate chipurile şi mijloacele cum ar căpăta măcar unul, care să le moştenească averea şi împărăţia. Deteră danii pe la toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele din întreaga împărăţie, că poate aceştia ar face, doară se văd şi ei c-un copil, dar degeaba, căci împărăteasa tot stearpă rămase. Şi din pricina aceasta, atît ea cît şi soţul ei erau necontenit supăraţi şi duşi pe gînduri.

Iată însă că într-o zi, plimbîndu-se împărăteasa prin grădină, aude deodată un glas zicîndu-i, că dacă voieşte numaidecît să aibă un copil, să nu-şi mai bată capul cu vrăji şi descîntece, ci să dăruiască mai bine ceva la o monăstire, şi atunci Dumnezeu îi va asculta rugăminte şi-i va dărui ceea ce doreşte.

Impărăteasa, cum auzi glasul acesta, nu stete mult pe gînduri, ci întorcîndu-se în casă şi luînd ceea ce crezu că s-ar potrivi mai bine pentru o monăstire, se duse chiar în aceeaşi zi şi o dărui monăstirii celei mai apropiate.

Aducînd ea darul acesta, în scurt timp purcesă grea şi la nouă luni născu o copiliţă frumoasă, ca un îngeras.

Şi acuma, cînd se văzură şi ei cu o copilă atît de frumoasă, să fi prins pe Dumnezeu de un picior şi poate că tot nu s-ar fi bucurat aşa de tare.

Şi fiindcă copila aceea era foarte frumoasă şi drăgălaşă, de aceea îi puseră numele Floarea.

Dar bine a zis cine a zis, că unde e prea multă bucurie, acolo adeseori se întîmplă că e şi supărare mare.

Aşa a fost ş-aicea.

Cu cît creştea Floarea mai mare şi se făcea mai voinică şi mai frumoasă, cu atîta era şi grija părinţilor săi mai mare, căci aflîndu-se în vecinătatea împărăţiei lor nişte zmei, se temea ca nu cumva aceştia, prinzînd de veste despre frumuseţea Floarei, să vie într-o bună dimineaţă şi să le-o fure, sau să le-o ieie cu nepusa-n masă.

Din pricina aceasta o şi ţineau ei apoi mai mult în­chisă, decît slobodă, fără să le plesnească măcar prin minte că aceea ce fac, nu fac bine.

Şi-ntru adevăr că Floarea, văzîndu-se că o ţin mai mult închisă decît slobodă şi neştiind de ce şi pentru ce, a început de la un timp a se da în dragoste cu un păstoriu care păştea turma sa prin apropierea curţilor îm­părăteşti şi care nu o dată trecea  lîngă fereştile unde era Floarea închisă.

Prinzînd mai pe urmă împăratul de veste, că fiica sa, cu toate că a ferit-o aşa de tare de ochii lumii, se iubeşte cu un om de rînd, atît de tare ce s-a supărat, că pe loc şi puse pe nişte soldaţi să prindă pe îndrăzneţul păstoriu şi Să-l omoare, iar pe fiica sa o dete pe mîna unui ţigan, ca acesta să o ducă în pădure şi acolo apoi, tăindu-i mîinele şi scoţîndu-i ochii, s-o lase s-o mănînce fiarele cele săl­batice.

Ţiganul ce era să facă ?… Trebui să împlinească po­runca împăratului, că de nu, a lui ar fi fost dracul !… Luă pe Floarea, se duse cu dînsa în pădure, îi tăie mîinele şi-i scoase ochii, şi apoi, lăsînd-o astfel, se-ntoarse înapoi acasă ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimica.

Floarea, adică fiica împăratului, văzîndu-se în starea aceasta, mai mult moartă decît vie, pică în genunchi şi începu a se ruga Maicii Domnului, ca să se îndure de dînsa şi s-o prefacă într-o floare, decît să rămîe aşa. ca să se chinuiască, sau să vie fiarele cele sălbatice şi s-o mă­nînce.

Maica Domnului, făcîndu-i-se milă de dînsa, îi as­cultă ruga şi o prefăcu într-o floare albă.

Şi deoarece Floarea, adică fiica împăratului, a fost prefăcută în floare, tocmai pe timpul Paştilor, de aceea se şi numeşte floarea aceasta „floarea Paştilor1* […]

 

 

S. Fi Marian V. lit., 1906, nr. 14, 8 (Valea Seacă-Suceava)

Vezi Tip. Leg 10627. Este atestat în Moldova.

Vezi şi Tip. Leg. 10628. Este atestat în Muntenia.

Floarea Paşte lui. Rev. cop tin., 1916, 212.

 

Mai multe legende romanesti

 

Legende romanesti

Piatra Babei

Published by:

legende romanesti

legende romanestiIn judeţul Făgăraşului, în partea de răsărit a lui, este un munte numit „Piatra Craiului“. Pe muntele acesta, îşi avea casele o zană cu fiica ei. De la el spre miazănoapte- răsărit, în judeţul Braşovului, e un deal numit „Măgura Codlei“, iar pe vîrful acestui deal se afla cetatea împără­tesei Negre. Aceasta avea un singur fecior, pe care l-ar fi însurat bucuros cu zana cea tînără, cu toate că omul mu­ritor nu e bine să-şi ridice ochii la o zană, căci se prăpă­deşte. El văzuse pe zana cea tînără şi o dorea mult de soţie, dar ea nu voia să ştie de el. Atunci se îmbolnăvi rău de dorul fetei.

Impărăteasa Neagră, care era o vrăjitoare, cercă cu fel de fel de farmece, doară va muia inima zanei, ca să-l iubească, dar toate erau în zadar. Fiul era tot mai bolnav. Atunci împărăteasa se supără foc şi hotărî să prăpădească fata. Intr-o zi s-a luat după ea şi ajungînd-o, a prefăcut-o în stană de piatră. Şi azi se vede stînca, în care a fost prefăcută zana cea tînără, iar românii de pe acolo îi zici „Piatra Babei”.

(Victor Lazăr, Legende istorice de pe pamîntul României…, ed. a II-a, Cluj, 1922,, ‘ P- 18 )

mai multe in legende romanesti

Legende romanesti

Floarea patimirii.

Published by:

legende romanesti

mesaj de pastiFLOAREA PĂTIMIRII

Pentru ca astazi este Pastele Catolic am ales sa va prezint aceasta superba legenda despre Floare Patimirii.

O las pe ea sa vorbeasca in locul meu.

Dar vreau sa va rog ceva: sa vorbim mai putin, sa facem mai mult, sa ne implinim promisiunile, sa meditam mai mult la viata noastra si sa nu uitam ca viata este frumoasa, dar depinde numai de noi sa fie asa.

Va las sa cititi, va rog sa meditati si sa va priviti in primul rand curajosi in suflet si dupa aceea sa va priviti in oglinda.

 

Pe crestele sure ale Golgotei creştea o plantă veşnic verde, care se strecura agăţătoare printre stîncile ple­şuve.

Cînd Iisus Hristos urca pe umeri crucea grea, pe care urma sa fie răstignit, pentru izbăvirea păcatelor omenirii şi ajunse la locul de groază, piciorul i se împiedecă de un vrej al plantei, chiar acolo unde avea să se aşeze crucea.

In marea sa milă de orice vietate, Mîntuitorul se pleca şi feri la o parte vrejul înflorit, ca să nu fie călcat în picioare.

Tîrît pe cruce, braţele şi picioarele lui Iisus fură întinse, legate cu funii şi bătute apoi cu cuie în lemnul nesimţitor.

Frînghiile fură apoi dezlegate şi întreaga greutate a trupului atîrna numai în prinsoarea cuielor, pe lîngă care se prelingea sîngele sfint al Domnului.

Aşa stătea atîrnat între cer şi pămînt, chinuit de dureri, ars de friguri, cu “fruntea însîngerată de cununa de spini pe care i-o îndesaseră pe cap fariseii iudei şi slugile lui Pilat.

Atunci cînd orice sentiment de milă părea să se fi stins în sufletul chinuitorilor, viţişoara plantei de care se miluise Iisus, se ridică de la pămînt, se încolăci in jurul crucii, se urcă pînă la buzele Mîntuitorului, pe care le răcori cu frunzele sale verzi, se furişă printre spini si-i răcori fruntea, împletind deasupra spinilor o cunună ca de lauri.

legendele florilorIar cînd umbra nopţii învălui Golgota şi Isus închise ochii cu cuvintele : ,,s-a împlinit porunca scripturii”, floricica plantei credincioase închise şi ea ochii, spre a nu mai vedea a doua zi nici lumina soarelui, nici răutatea Oamenilor.

De atunci floarea rară nu stă înflorită decît o singură zi şi o singură seară, iar făptura ei aminteşte de chinurile Mîntuitorului.

Cele trei încrestături ale foilor, simbolizează cele trei cuie ; cele cinci stamine sînt rănile ; firişoarele stropite cu roşu din potirul florii, amintesc cununa de spini ; cele trei colţuri ale frunzelor, seamănă cu lancea ; vrejul aminteşte funia, iar numele plantei a rămas pînă acuma „floarea pătimirii”

I. Constantinescu-Delabaia Neam. rom pop., 1933, nr. 1—2.7.

Vezi Tip. Leg. 10632. Este atestat în Muntenia.

 

Maddie Ancuta

 

Pasti linistit!