Radio Catch22 London » Blog Archives

Author Archives: Andreea

About Andreea

hmmm...perfect..:)

Povesti Copii

Frumoasa lumii de Mihai Eminescu

Published by:

Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi soseşte, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ş-avea trei copii şi era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ţinea, că-mpuşca câte-o păsăruică, o vindea ş-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ş-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ş-aşa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopţii vin dracii.

Poveşti de Mihai Eminescu - Frumoasa lumii        Acu bietul omul ist sărac a zis într-o zi către femeia lui:

– Măi femeie, tot o moarte-am să mor, ia să mă duc eu în pădurea ceea, să văd ce-oi găsi acolo.

Aşa, i-a făcut nevasta o turtă-n traistă şi s-a pornit el; a luat puşca-n spate. Ajungând el acolo, lui îi era foarte frică… da’ omul sărac sărăcia-l împinge a se duce oriunde ca să câştige.

Iaca, mergând el aşa, ajunge la un copac nalt şi tufos straşnic, nu ştiu cum s-o fi chemat, şi vede-o pasăre aşa de frumoasă – era de aur. Acu el ce să facă, ca doar să n-o-mpuşte, s-o poată prinde, că, vânzând-o vie, mai multe parale ar fi luat. Alungând-o el prin copac, ea se vârâ-ntr-o bortă… ş-o prinde. El n-a mai stătut către noapte, că s-a temut de draci, ci a luat pasărea ş-a venit acasă ş-a făcut o cuşcă bună ş-a pus pasărea-n cuşcă.

Acu el în ziua ceea, era sâmbătă, care-o prins-o, şi duminică dimineaţa s-a ouat un ou. Oul era de aur. Da’ el zice:

– Ei, măi femeie, eu n-oi vinde pasărea asta, că ea s-a oua şi eu oi avea câte-un ou şi m-oi hrăni din zi-n zi.

El ia oul şi se duce-n târg şi-l întreabă negustorul:

– Ce ai de vândut şi cât ceri?

– Am un ou şi cer o mie de lei.

Da’ un jidan zice (tot ei îs mai mehenghi):

– Ia să văd oul.

Când vede oul cel de aur – făcea mai mult decât o mie de lei – (îi dă mia de lei). Ia el mia de lei, cumpără cele trebuincioase pentru copii şi femeie şi se duce-acasă. Da pe guşa păsării era ceva scris, da’ omul nu ştia carte.

Când în a doua duminică iar s-a ouat un ou de aur. Şi el s-a dus şi iar a cerut o mie de lei. Da’ să iei samă, d-ta, că tot jidanul cela i-a ieşit înainte!

În a treia duminică, când a dus oul, a pus pe gânduri pe jidan. Şi s-a gândit aşa jidanul: l-a întrebat unde şede, să se ducă să vadă de unde are el ouă de aur. Vine jidanul; da’ el ţinea cuşca în colţul casei.

Cum a intrat jidanul în casă – el ştia carte – odată şi-aruncă ochii-n fundul casei. Pe guşa păsării aşa scria: “Cine-a mânca inima are să fie-mpărat; cine-a mânca rânza, de câte ori s-a trezi pe noapte, de-atâtea ori are să găsească câte o pungă de bani sub cap; cine-a mânca maiurile are să fie om cu noroc în lume, oriunde va merge el, orice pas a face el, tot cu noroc are să fie”. Acu jidanul, tot cu duşmănie asupra creştinului:

– Vinde-mi mie pasărea!

– N-o pot, jupâne. Asta-i câştigul meu, toată viaţa pentru mine şi pentru copii.

În sfârşit, cât s-a pus jidanul, n-a vrut bietul om s-o vândă. Jidanul a zis că i-i rău şi c-are să mâie la om. Vânătorul a doua zi s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus cu puşca după vânat. Da’ jidanul – şiret, da’ femeia, ca de-a noastre, proastă – şi-i zice-aşa femeii:

– Nevastă, ce să trăieşti c-un om aşa de sărac, vin’ să te iau eu, că te-oi ţine bine şi ţi-oi ţine şi copiii. Da’ femeia zice:

– Dacă te-i boteza! Apoi, zice, cum la noi, nu se poate să se despărţească.

Da’ jidanul zice:

– Lasă-l pe mâna mea, că eu îl omor până mâine. Îi dă nu ştiu ce şi omoară omul. De-acolo zice-aşa:

– Femeie, te-oi lua, dar mai întâi taie-mi pasărea şi mi-o frige.

Da’ să nu lipsească nimica din pasăre, toată s-o mănânc eu. Şi femeia, dobitoacă, ea s-a potrivit. A tăiat şi a fript pasărea ş-a pus-o pe vatră, a strâns-o şi ea iese din casă cu treabă, şi copiii, tustrei, intră-n casă. Zice unul dintr-înşii:

– Mă, tare mi-i foame… Mama a fript pasărea ceea, hai să mâncăm câte-o bucăţică.

– D’ apoi dac-a fript-o jidanului, ne-a bate!

– Hai să mâncăm dinăuntru, că nu s-a vedea.

Ia cel mare inima, cel mijlociu rânza, cel mic maiurile. Pasărea acu nu mai plătea nimica dacă le mâncase acelea. Da’ copiii, după ce-au mâncat:

– Măi, hai să fugim, că ne-a bate.

Şi era o bortă-n dosul casei şi s-au vârât acolo.

Vine jidanul. Da’ la pasăre cele nu-s într-însa. Apoi începe-a striga, bate pe biata femeie.

– De bună seamă, au mâncat copiii, căci altul nime n-a fost în casă.

Jidanul îndată strigă după copii, să-i taie, să mănânce el din copii. I-au căutat, i-au căutat, în sfârşit nu i-au găsit. Dac-a văzut jidanul că nu-s şi nu-s, s-a dus dracului – cruce de aur în casă! – a lăsat şi pe femeie şi tot. Că el tot aşa era să facă, d-apoi Dumnezeu a lăsat mai bine să mănânce copiii decât dânsul, că Dumnezeu nu doarme. Acu, acel mare a umblat ce-a umblat şi s-a făcut împărat pe ţara aceea. Acu numai aista era micuşor de tot, tot la mă-sa şedea, ist care mâncase maiurile, şi pesemne unde avea el să aibă aşa noroc, tare era leneş.

Cel ce a mâncat rânza găsea tot pungi de bani şi se făcuse straşnic om de rău. Îi erau dragi numai petrecerile, să ierţi mata, îi erau dragi cucoanele cele frumoase. Acu, acolo, straşnic era de frumoasă una de-i zicea Frumoasa Lumii. La soare te puteai uita, da la dânsa ba.

Acu el tot umbla, că doar i-ar da-o boierul cela, da nici că vrea să i-o dea. Iaca vine el acasă la mă-sa:

– Mamă, ce mi-s buni mie banii dacă nu pot eu lua pe ceea ce mi-a picat dragă!

Da’ mă-sa zice:

– Dragul mamei, du-te şi tot te-i putea întâlni cu ea. (Să vorbească cu dânsa, poate i-ar fi fost şi ei drag.) Da’ ea era vicleană. Acu aist ce-a mâncat maiurile se juca cu nişte bulgăraşi cu alţi băieţi pe-afară. Vine un moşneag.

– Dragul moşului, ce faci tu aici?

– Ia mă joc, moşule!

– Hai cu moşu, că ţi-a da pere şi mere (ştii, ca la copii) – înşeală pe băiat şi-l ia cu dânsul.

Da’ acela era un vrăjitor grozav – îngheţa apa. Ş-acu el, tot vrăjind prin Pădurea neagră, a dat de ceva straşnic, care el nu putea face, numai c-un copil. Se duce-acolo cu băiatu-n mijlocul pădurii şi dă de-o piatră mare. Şi bate de trei ori în piatră şi se deschide pământul. Şi el zice băiatului aşa:

– Măi băiete, du-te pe scările ieste într-acolo sub pământ (erau nişte scări) şi-ai să cobori într-o grădină aşa de mândră, şi-ai să dai de-o căsuţă acolo-n grădină. Să intri-n casă ş-ai să vezi un horn făcut acolo şi pe vatră ai să vezi o cheie. Să iei cheia ceea, s-o pui în brâu şi să vii înapoi la mine. Da’ na-ţi ş-o veriguţă de fier, că făr’ de veriga asta nu poţi intra. (Acolo era pe ceea lume, zice-că.) Băiatul se ia, merge-ncetişor şi intră pân’ în grădina ceea.

Da’ acolo aşa era o mândreaţă, grădină cu pomi cu poame de aur… încât băiatul s-a mirat când a intrat acolo şi, ştii, ca copilul, mai degrabă a alergat la pere şi la mere decât la cheia moşneagului. Ştii cum e treaba noastră – era cu cămeşoi şi cu cureluşă bună-ncins, ş-o umplut sânul de mere şi de pere. El pornise să iasă, când şi-aduce aminte de cheie, merge într-acolo ş-o ia – da cheia era straşnic de ruginită… Cine ştie ce-ar fi făcut el cu cheia ceea, şi astăzi am fi fost sub mâna lui poate… Se ia băiatu-ncetişor, se suie iar pe scară să ias-afară – că ştii d-ta că el, bătrânul, deşi avea putere, nu putea intra în rai, dar ista ca copil…

Când a ajuns în gură să iasă, moşneagul a strigat:

– Stai, nu ieşi! Dă-mi cheia!

Băiatul zice (era mic, da tot cu cap):

– Ba lasă-mă să ies întâi afară!

– Ba nu te las.

– Nu-ţi dau cheia! (Ştii d-ta, nici mâna nu putea vârî, că era păcătos.)

– Am să te omor.

– Omoară-mă, numai dacă poţi!…

El face tranc! cu picioru-n pământ şi se-nchide pământul. Ce s-ă facă bietul băiat? Ia să se-ntoarcă, să se ducă iar prin grădinile cele. Când colo, era-nchis pământul, nu mai era mândreaţa ceea. Începe băiatul a plânge. Plângând aşa, îşi freca mâinile. Şterge pe veriga ceea ce i-o dat-o moşneagul şi vine-un om. Omul cela era de fier. Era duh necurat; om de-ai noştri de fier, unde se poate?

– Măi băiete, cine te-a adus pe tine-aici?

– Iaca cum şi iaca cum, spune băiatul tot.

– Eu te-oi scoate, băiete, da-întâi să te duci de-aici, să-mi tai vreo douăzeci de vaci, să-mi frigi, să am de mâncat pe drum, când te-oi duce (că ştii d-ta, nouă ni s-a părut că era-n gură, da el era tocmai-n fundul pământului, când a-nchis el piatra).

Frige el, şi-l pune pe băiat după cap, şi pune pe o mână douăzeci de vaci fripte şi pe altă mână câteva poloboace cu apă, cu vin – cu ce-o fi fost nu ştiu – şi băiatului îi dă un cuţit ş-o ulcică. – Când mi-a fi foame, să tai cu cuţitul din carne, să-mi dai să mănânc, şi când mi-a fi sete, să-mi dai cu ulcica apă. Şi merge el, merge – zi şi noapte tot mergea, decât aşa era de-ntuneric, de nu zăreai cât un fir de colb, dacă era sub pământ! Acu apropia vacile de gătat demâncatul şi apa de băut. Da’ duhul cel necurat i-a zis aşa: – Dacă tu-i avea noroc să nu gătesc demâncatul şi apa, eu nu te voi mânca, dar dac-oi găta, te mănânc. Ia uită-te tu în sus, vezi soarele? – Îl văd cât o zare de chibrit. – Ia! deci mai este! Merge el – că acu rămăsese numai o jumătate de vacă. – Ia uite-n sus, câtu-i soarele de mare? – Îl văd pe jumătate. – E, apoi iaca tot mai am o bucată bună! Când acu era mai aproape de ieşit afară, demâncatul se gătise, apă tot mai era. – Dă-mi demâncat, că mi-i foame! Băiatul, ce să facă el? Ia cuţitul şi-şi taie o bucat’ de pulpă şi-i dă apă şi porneşte iar. Iacă, a ieşit pe iasta lume. Când îl pune jos: – Să-mi spui tu drept, de unde mi-ai dat tu de-am mâncat la urmă? – Drept ţi-oi spune, pulpa mi-am tăiat-o! – Drept să-ţi spun, să fi ştiut că eşti aşa dulce, nu te mai scoteam. – Acu nu mă poţi mânca? – Hei, acolo era largul meu şi strâmtul tău – de-acu eşti prea bun la D-zeu şi nu te lasă să te mănânc! (Ştii d-ta, că sub pământ era locul dracilor.) Şi omul se face nevăzut. Da’ băiatul era săracul flămând, da el uitase că are merele cele-n sân şi cheia ceea. Se ia el ş-aleargă, ş-ajunge la casa mâne-sa. Da, ştii

d-ta, el era leneş,da era de duh, nu aşa (parcă numai la dv. sunt de duh? Sunt şi dintre noi!). Intră-n casă, da mă-sa era săracă straşnic, că, ştii d-ta, ca la boierul când ajunge la mărire, n-o lua pe biata mă-sa s-o ţie, deşi era-mpărat. – Mamă, n-ai vreo bucăţică de lumânare s-aprinzi? – Am, dragul mamei, de la Paşte! (O ţine, Doamne fereşte, de tunet, s-aprindă.) Aprinde lumânarea. Da’ el zice: – Doamne, mamă, tare mi-i a mânca! Am nişte pere şi nişte mere, da’ m-a durea la inimă să mănânc. Da’ el n-a luat seama că ele-s de aur. Le-a zvârlit sub o laiţă. Mamă, iaca, am o cheie, decât tare-i ruginită, mamă, şterge-o şi vinde-o şi cumpără-mi o pâine. N-a apucat a o freca oleacă, şi-au intrat vreo cinci oameni de fier în casă. – Ce vreţi, stăpânilor? (El era să-nconjure lumea cu cheia aceea; c-atunci avea cheia iadului, putea face cu dracii orice.) Femeia straşnic s-a înfricoşat de dânşii. Da’ băiatul, mehenghi, îndată s-a priceput: – Masă vrem şi vin bun! Îndată au venit nişte sufragii şi-au pus masa, şi ce n-au pus! Şi după ce-au ospătat ei bine, au strâns aceia şi s-a dus. – Ei, mamă! Cheia asta o strâng eu! Acu se făcuse holtei, bun de-nsurat. – Mamă, eu am auzit că fata-mpăratului e frumoasă. Mă duc s-o iau eu. – Dragul mamei, tu, un băiat aşa sărac, să iei pe fata-mpăratului? Ce mai vorbeşti nebunii? – Dacă eu vreau aşa?! Du-te, mamă, staroste. – Da’ cum, dragul mamei, să intru eu acolo? – Du-te, mamă!

El o mâna. – Cum să mă duc eu cu mâna goală? – Mamă, ia vezi merele şi perele cele, n-au putrezit? Du-i-le acelea! – Bine zici, dragul mamei. Se ia baba şi se-mbracă cu peştiman, pune-un ştergar frumos în cap, ia-n basma acelea şi se porneşte. Ajunge la poarta-mpăratului. Împăratul şedea-n cerdacul cel nalt. Vede-mpăratul că se luptau ceia cu dânsa, n-o lăsau să intre. Împăratul cela era milostiv, nu ca ista de pe-acu. A gândit că a venit să ceară ceva. – Lăsaţi-o, bre! Când au auzit porunca-mpăratului, au lăsat-o. – Ce vrei, mătuşă? – Apoi prenălţate-mpărate, am venit după un lucru mare. – Ca ce fel, mătuşă? – Poftim întâi colacii. Vede-mpăratul perele şi merele de aur ş-a stat în mirare. Să vadă la o babă de-a noastră! Numai la curţile lor sunt de-acelea. – Feciorul meu vrea să ieie pe fata d-tale, împărate! Da-mpăratul a stat olecuţă şi pe urm-a gândit: “Baba asta-i nebună.” – Dacă feciorul tău, zice, până mâine dimineaţă, în locul casei tale, va face un palat ca al meu ş-o grădină ca a mea, c-o cărăruşă de pomi pân’ la curtea mea, şi-n fiecare pom să cânte păsările, eu i-oi da fata. – Rămâi sănătos, împărate! Se porneşte-înapoi femeia. – Iaca, dragul mamei, ce-a zis. – Bun, mamă, le fac până mâine. Şterge cheia şi vin iar cinci oameni de fier. – Ce vrei, stăpâne?

– Până mâine dimineaţă să fie un palat tot de sticlă şi poleit cu aur şi să fie o cărăruşă despărţită prin pomi ş-un pom să-nflorească, unul să-nfrunzească, unul să-i pice frunza, să nu fie doi de-un fel. Şi cărăruşa să fie de catifea, cu iarbă de catifea. Şi la fiecare pom să stea câte-un soldat cu sabia scoasă. Şi păsările să cânte aşa de frumos, să nu poată dormi împăratul şi fata-mpăratului!… Eh! încă era mult pân-în ziuă şi erau toate gata. Împăratul, dimineaţa când se trezeşte, zice fetei: – De când sunt în palatul ista, cum ne-au cântat păsările acum nu ne-au cântat niciodată (că el nu s-a aşteptat la aste, el gândea că păsările din grădina lui cântă). Când iese-afară şi vede, zice: – Bre! mare putere are omul ista! Băiatul zice: – Du-te, mamă, şi cere-i fata să mi-o deie! Se duce baba la-mpăratul, da’ el tot o purta cu vorba, că nu-i era voia să-şi deie fata după d-aiştia. – Apoi, mătuşă, de azi într-o săptămână dac-a veni c-o trăsură de aur şi cai care ar mânca jăratic ş-ar bea pară, i-oi da fata. Da’ fata era să se cunune tocmai-n ziua ceea dup-un alt împărat. – Iaca, dragul mamei, ce-a zis: – I-oi face, mamă, şi asta. Aude el un vuiet mare straşnic pe afară. – Oare ce s-aude, mamă? Întreabă mă-sa. Zice: – Se mărită fata-mpăratului. – Cine-o ia? – Cutare fecior de-mpărat. Vezi, dragul mamei, numai m-ai făcut de râs. – Ia lasă, mamă, că tot are să mi-o deie. Ia el, şterge cheia. Da era iarna. Şi vine omul cel de fier.

– Ce vrei, stăpâne? – Fata-mpăratului s-a cununat astăzi! Când or dormi, să iei pe mirele să-l pui afară şi pe mireasă s-o pui într-o pivniţă şi-n zori de ziuă să-i aduci iar pe amândoi în casă. Dimineaţa intră-mpăratu-n casă. – Ei, dragii tatii, cum aţi dormit? Zice el: – Mie, tată, tare mi-a fost frig! – Ba, zice ea, eu nu ştiu unde eram, că căutam s-aprind lumânarea şi nu găseam, şi nu era nici pat, nici nimica. – Aţi visat! – Da’ cum dracu, tată, că, iacă, buricele mi-o îngheţat la degete. – Eu nu-mi simt spatele. – Ce n-aţi zis sufragiului s-aprindă focul? Nu v-a mai fi nimica. A doua seară, iar şterge cheia. Vine iar: – Ce vrei, stăpâne? – Vreau să te duci să-i pui pe ginerele împăratului într-o movilă de omăt, când a dormi, şi pe mireasă s-o pui în vârful casei! Pe casă, frig-frig, da’ nu era omăt. Ista a degerat. Da’ tot îi era milă de dânsa. – Numai jumătate de noapte s-o laşi pe vârful casei. Când a adus pe mire dimineaţa, era?eapăn. A strâns toţi doftorii, n-a mai avut ce-i face – a murit, săracul! Iaca, se-mplineşte săptămâna. El iar şterge cheia, vin ceia… – Mâne dimineaţă, o trăsură de aur şi cai care or mânca jăratic ş-or bea pară, şi mie straiele cele mai frumoase din lume să mi le aduci. Se pune el ca boierii-n trăsură a doua zi şi se porneşte către-mpăratul. – Cum îi, voinice? zice-mpăratul. – Am venit să-mi dai fata.

El se face că nu ştie că i-a murit ginerele. I-o dă-mpăratul. Face-o nuntă strălucită, şi i-o dă, ş-o duce la palatul lui – da’ lui aşa-i era de dragă, de-o prăpădea din ochi. Iacă, aude vrăjitorul că el a ieşit din pământ. Ce să facă el, să poată pune mâna pe dânsul, că el, cât era de vrăjitor şi straşnic, da’ el avea numai vreo doi draci, da ista cheia iadului o avea. Da’ el punea cheia ceea totdeauna pe-o sobă şi numai sufragiul ştia de dânsa. Da’ sufragiul nu prea avea minte destulă-n cap. Iaca, s-a luat el cu fata-mpăratului la primblare. Da’ vrăjitorul a luat o mulţime de chei nouă şi frumoase, altele de aur, de aramă, de argint ş-a început a striga pe la poarta ginerelui împăratului: – Cine-mi mai dă chei ruginite, că-i dau de cele de aur? Şi sufragiul, nu prea avea multă minte-n cap, a gândit să dea cheia ceea şi să ieie una de aur, că mai bine a prii stăpânu-său. Ehei! şi când i-a luat (cheia, i-a luat) săracul toată puterea lui. Îi dă. N-a apucat de-a veni el de la plimbare şi palatul n-a mai fost. A rămas el săracul în câmp, nici bordeiul ce-l avea înainte nu era acu. Da-mpăratul i-a trimis aşa răspuns pe un logofăt: că dacă pân’ în trei zile n-a face palatul cum a fost, îi ia fata şi nu i-o mai dă. Acu ţi-am spus că mai bine i-ar fi luat zilele decât să i-o ieie pe dânsa. Mare lucru-i dragostea! Ce să facă el? Da’ şi fata-acu straşnic ţinea la dânsul. Nainte mai drag îi era cel degerat, da’ acuma! A aşteptat el pân’ a treia zi; nu-i de chip, n-are de unde să facă palatul. Îşi ea el ziua bună de la nevastă-sa: cine ştie ce jelanie a fi fost acolo! – Mă duc de-acu-n lumea mea! Merge el şi ajunge la o baltă (cam un iaz vine). – De-acu n-am ce face, mă-nec! Dând aşa, frecându-şi mâinile, dă de veriguţa ce i-a dat-o vrăjitorul când l-a vârât întâi în groapă. Şi vine un om de fier. – Ce vrei, stăpâne?

– Vreau cheia cea de la iad. – Eu cheia iadului nu ţi-o pot da. – Apoi, ce să fac eu, spune-mi măcar unde-i? – Apoi vrăjitorul, ca să nu-l ajungă nime, ş-a făcut un palat pe Prut, ş-acu, dacă-i putea merge pân’ acolo, el o ţine ascunsă sub perină la capul lui. – Ce să fac eu, cum oi putea s-ajung la dânsul? – Na-ţi, zice, bucăţica asta de fier, dă-te de trei ori de-a curu-n cap pe dânsa şi te-i face o muscă – pe urmă te-i pricepe cum s-o iei. Şi s-a făcut nevăzut omul cela. Se ia el, se dă de trei ori peste cap şi zboară ca musca pân’ la Prut. Ajunge acolo, da’ vrăjitorul dormea de-amiazăzi. Dă să intre… pe unde să intre? Ferestrele cu obloane, cum se purta mai demult. “Mă vâr pe borta cheii!” Se vâră şi se pune pe sobă. Unde se trezeşte vrăjitorul şi unde-ncepe a bate-n mijlocul casei cu nişte ciocane şi unde-ncepe a ieşi la draci, de te luau fiori. Ş-a-nceput a-i trimite pe unde să facă rele, să puie la cale pe oameni să facă rele; decât, când nu vrea D-zeu, că el era om pământean, i l-a luat din minte! Aşa, după ce-a pus el trebile la cale, a ieşit afară. Musca s-a sculat, a luat cheia de sub perină ş-a început cătinel-cătinel, ş-a zburat afară. Decât bucuria lui nu se mai povesteşte, c-are să ieie pe fată-napoi. Acu lui nu-i era de dânsul, de dânsa-i era ce-i era. Freacă cheia, vin oamenii cei de fier. – Să-mi faci palatul iar înapoi cum a fost! Şi acu s-a-nvăţat minte: purta cheia tot lângă dânsul. Acu ce să facă vrăjitorul? Era în satul cela o babă sfântă… Pe atunci era lume bună, erau sfinţi, nu ca acu. Când te durea capul, când aveai vreo boală, numai dacă punea mâna-ţi trecea. S-a dus vrăjitorul ş-a omorât baba şi s-a îmbrăcat el în straiele ei. S-a-mbolnăvit femeia lui, fata-mpăratului, decât ce boală, să dea D-zeu să am şi eu cât oi trăi, decât numai când zicea oleacă valeu, el se prăpădea. – Ia să chemi pe baba cea sfântă.

Vine; acela era vrăjitorul. Începe-a pune mâna pe capul ei, ca şi cum, dragă Doamne, a o descânta. Şi când iese el din casă, îi zice vrăjitorul ei:

– Doamne, măria-ta, câtă frumuseţe şi mândreţe ai în casă şi n-ai şi un ou frumos de marmură!

– Ca ce fel de ou, mătuşă?

– Acela-i numai în fundul pământului!

– Ira! oi zice bărbatu-meu, ş-a trimite pe cineva să-l caute.

Şi se duce vrăjitorul.

Intră el în casă.

– Ei, zice, iaca ce mi-a spus baba ast-sfântă.

– Iaca să şterg, dragă, cheia.

Şterge cheia şi vin doi oameni de fier.

– Ce vrei, stăpâne?

– Vreau oul cel de marmură de sub pământ.

– D-apoi, bată-te D-zeu să te bată (fie-i lui acolo!); câte-ţi fac eu, până şi cheia iadului o ai, acum vrei să ne iei şi toată puterea noastră?…

Vezi d-ta, vrăjitorul a vrut înadins, ca doar duhul cel necurat l-a gâtui.

– Da’ eu te-aş omorî, da pentru că ştiu că asta nu vine de la tine, pentru asta te iert şi-ţi spun aşa: că baba cea sfântă-i vrăjitorul şi că azi are să vie c-un cuţit mare şi s-a face că pune mâna pe capul femeii tale ş-are să ţi-o omoare.

Decât, când a auzit el aşa, of! numai tremura! Şi se duce omul cel de fier. Acu el îşi găteşte iataganul, şi când vine-n casă vrăjitorul, pune pe sufragiu şi îl dezbracă-ndată, ş-adevărat găseşte-un cuţit mare, ştii, ca un chip de cosor, şi-l ia cu iataganul şi-l face bucăţele. Acu era cu deplin fericiţi. Acu săracul nu mai ştia ce-i durerea, cum ştia-nainte, şi zice-ntr-o zi:

– Ia hai, soro, să mergem să găsim pe fraţii mei cei doi. (Da’ mama lui murise!) Se iau ei şi se pregătesc, şi mergând ei aşa, au ajuns la-mpăratul. Era straşnic în război cu altul. Tot să nu fie omul săracu-n pace. Ş-aşa era el de scârbit, decât straşnic lucru. Văzând pe acesta, s-a bucurat ş-a zis aşa:

– Fiindcă eşti ginere de-mpărat, mi-i da ajutor ş-oi putea să bat pe vrăjmaşul meu.

Aşa a gătat armată grozavă şi-n sfârşit a dovedit pe ceala. Acu aişti doi se zice că erau tare fericiţi – numai acela, săracul, era mai necăjit (cel cu rânza). Acela s-a luat şi s-a dus la Frumoasa Lumii. Dă să intre-n palatul boierului celuia, nu-l lasă să intre. Aşa, el a trântit un bal strălucit ş-a poftit pe toţi să vie la balul cela, între care era şi Frumoasa Lumii. Decât aşa era ea de frumoasă, cât, când a intrat în bal, a luminat balul de atâta… să ierţi mata. El a început după aceea jocul pân’ în zori de ziuă – unde-a-ntins nişte mese şi s-a pus să joace cărţile. El a făcut toate chipurile ca să joace cu dânsa. El avea mare noroc şi se făcea că nu câştiga, tot ei să-i deie, că nu mai putea de dragă ce-i era. Acu ea, văzând atâţia bani, s-a minunat ş-a zis aşa tătâni-său:

– Hai, tată, să-l poftim pe ista la noi (ştii, ori de-a noastre, ori de-a d-lor-voastre, care vrea să scurgă tot la parale, trage ori pe cine). Acu el, venind la dânsa-ntr-o seară cu vreo zece pungi de galbeni -, a jucat iar în cărţi şi i-a dat toţi ei, de n-a rămas măcar c-un pitac. Acu ea, văzând că n-a rămas nici c-o para, a-nceput a râde de dânsul. Şi ploua afară. Şi vrute şi nevrute a trebuit să-l îmbie să mâie-acolo. Dormind el, de câte ori s-a trezit, de atâtea ori a găsit o pungă de bani sub cap.

A doua zi dimineaţa, când a venit sufragiul să-i deie de spălat, după ce-a mântuit de spălat, i-a pus în mâini vreo douăzeci de galbeni bacşiş. Aleargă la dânsa sufragiul. Da’ ea zice:

– Bre! de unde are omu-aista atâtea parale?

Vine la dânsu-n casă şi zice-aşa:

– Eu te-oi lua de bărbat dacă mi-i spune de unde ai atâţia bani. El zăluzise şi i-a spus, prostul. Da’ ea i-a făcut o cafea nu ştiu cu ce şi s-a bolnăvit el straşnic ş-a început a vărsa, ş-a vărsat rânza. Ş-a luat-o ea, a spălat-o cine ştie cu ce, a parfumat-o ş-a înghiţit-o ea, ca să găsească ea pungile cu bani. Da’ fiecăruia norocul lui.

El mai avea vreo zece pungi de bani din noaptea ceea.

Ea l-a dat pe urm-afară. El a-ncălecat pe un cal şi s-a pornit. Mergând cu calul cela, a dat pe-un câmp de flori şi s-a plecat calul să mănânce şi s-a făcut un măgar. El a strâns un mănunchi de flori şi l-a pus în buzunar. Mergând el călare pe măgar mai departe, a dat de un iaz. Se pleacă măgarul să beie apă şi se face iar cal.

– Ei, zice, bună-i asta!

Ia el într-un şip apă şi se-ntoarce-napoi. Ajunge iar acolo, la Frumoasa Lumii, şi din banii ce-i rămăsese mai toarn-un bal straşnic.

Da ea aleargă, ca să mai vadă de unde are bani.

– De unde bani?

– Din mănunchiul ist de flori. El i-l dă. Ea, mirosind, se face măgăriţă. El o lasă măgăriţă şi iese din casă. Aşteaptă sufragiul să iasă stăpâna afară. Nu-i! Mare păcat! Când se duce-n casă, o găseşte măgăriţă. Se-ntoarce, ş-o ia de-acolo şi porneşte călare pe dânsa. Îi dă fân să mănânce (că măgăriţă, da’ inimă de om).Ea a zis aşa cu alean:

– Nu te-oi mai înşela de-acu şi ţi-oi da rânza-napoi, numai fă-mă cum am fost.

El de multe ce-i făcuse, acu era hapsân şi s-a dus pe dânsa până la-mpăratul, la frate-său. Acu aciia era şi istălalt, care ţinea pe fata-mpăratului. Şi când le-a povestit el lor că măgăriţa-i Frumoasa Lumii, ei s-au pus pe lângă dânsul ca s-o ierte. Şi iertând-o, a băut apă şi s-a făcut iar la loc. Şi erau acum trei împăraţi pe o ţară. Şi-au fost toţi fericiţi… Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus-o aşa.

Povesti Copii

Palatul de clestar de Barbu Stefanescu Delavrancea

Published by:

Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.

Poveşti de Barbu Ștefănescu Delavrancea - Palatul de cleştar   Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolistai ca vb cu andreendu-se a moarte.

Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt.

Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.

Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.

Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.

Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.

Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.

Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.

Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului.

Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:

– Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti?

Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.

Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:

– Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: “Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte”.

– Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne.

– Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: “Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia “palatului de cleştar”, odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii.”

Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.

Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii.

La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.

Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot.

Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.

– Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine!

N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.

Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.

– Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară?

– Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî!

– Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean.

Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.

Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.

Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.

De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:

– Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.

– Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.

Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală…

Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.

Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.

Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.

Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.

Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.

– Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii?

– Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.

De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.

– Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.

Bietul băiat se împotrivi: “Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…” Dar n-avu ce face.

Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.

Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta.

– Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.

Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.

Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.

– Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.

Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.

Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.

Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:

– Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele!

Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor…

La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.

Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.

Povesti Copii

Zana muntilor de Petre Ispirescu

Published by:

 A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept şi înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Când fu aproape de bătrâneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simţi împăratul când a văzut că dobândi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi şi poveţele lui cele de mult folos, a dobândit fecior.

Poveşti de Petre Ispirescu - Zâna munţilor        După ce se mări, îl puse de învăţă carte. El era aşa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său.

La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vânător vestit; şi, până să vie filosofii cei vestiţi, împăratul dete pe fiu-său acestui vânător ca să-l înveţe meşteşugul său.

După ce veniră filosofii, învăţă şi de la dânşii câte în lună şi în soare. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca nici unul din fiii de împăraţi, încât se uita la dânsul ca la soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte şi mai frumos. În toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă vorbă nu era decât de înţelepciunea şi frumuseţea acestui fiu de împărat.

N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tânăr.

Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meşter şi viteaz. În cele din urmă, dacă văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul şi dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era aşa de bun vânător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, că îi tâcâia inima.

După ce se întoarse acasă, era tot cm galeş. Împăratul văzând că tânjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic.

Turturica aceea era Zâna Munţilor care se îndrăgostise de frumuseţea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca să-i dea pricină, şi d-aia se făcuse turturică şi îi tot sărea în cale. Nu ştia însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului.

Peste câteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vânătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică şi, fiindcă tocmai era trebuinţă de o găinăreasă, o primi.

Curăţenia şi buna îngrijire ce da găinilor şi tuturor paserilor de la coteţele împărăteşti ajunsese de poveste. Împărăteasa era aşa de mulţumită, încât în toate zilele spunea împăratului câte o vorbă bună pentru bărbăţia acestei femei tinere, dară săracă. Ea şi începuse a se gândi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază şi el. Într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze găinile şi să vază de coteţe, merse şi fiul său cu dânsa.

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mângâioasă şi aşa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară îşi ţinu firea. Simţi că obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, şi inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi nu-şi putea da seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, şi se întoarse acasă.

Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia şi curăţenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bunăcuviinţă, şi nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă.

Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurându-se, a fost poftit la nuntă şi pe acest împărat cu toată curtea lui. Împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă şi luă cu dânsul şi pe împărăteasă şi pe fiul său.

În ziua aceea, când era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse acest împărat cu feciorul său, găinăreasa se ceru şi ea de la vătaf să o lase şi pe dânsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam râzând, îi zise:”Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar”. Apoi o lăsă. Iară ea, înghiţind înfruntarea, nu zise nimic şi plecă.

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una din fetele de împărat nu avea.

Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară.

Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca.

Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său.

Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, şi ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă.

Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobândească lipici.

Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atâta stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunţii şi când va fi înde seară să aştearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă.

De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lângă dânsul.

De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se uita la dânsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă acasă.

Când fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.

Nu se poate spune cât de mult se mâhni el; căzu la pat şi zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioşii lui veniră cu un condur. Măiastra, dacă se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie.

Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărâre. Se duseră deci, credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi.

Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, aducându-şi aminte de dânsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, şi cum o văzu strigă:

– Asta este, mamă.

Ea, deşi tagăduia, dar înteţită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei şi ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este stăpâna condurului.

După ce îi povesti că este zână măiastră, că îl îndrăgostise de când îl văzuse la vânat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică era ea, şi dacă nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pământ, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dânşii şi că tot ce ea făcuse era numai pentru dragostea lui.

După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgându-i şiroaie de lacrămi din ochi se întoarse şi zise feciorului de împărat:

– Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc şi eu.

Dete drumul cărucioarei şi rămase lângă fiul împăratului, carele în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-ale împărăteştile şi după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc şi astăzi dacă nu vor fi murit.