* Studenţii umpleau sala de seminar de la parterul Universităţii Bucureşti. Râdeau scurt şi îşi dădeau coate. Echipa de filmare de la Canal 31 îi impresiona dar se străduiau să n-o arate. Spiritul gregar le hrănea iluzia că sunt puternici şi importanţi. Reporteriţa se consultă cu cameramanul apoi le strigă studenţilor: “Acum, haideţi!” Studenţii începură să scandeze. O pancartă pe care scria “GREVĂ” sau ceva la fel de radical fu ridicată şi agitată prin faţa camerei. Cameramanul, dotat cu un S-VHS, trase câteva secunde de plan general apoi începu să panorameze. Se opri din filmat. Reporteriţa le făcu semn studenţilor să tacă. Aceştia mai scandară de câteva ori, din inerţie, apoi se opriră. Gaşca se dispersă fluid către barul facultăţii unde se vindeau ţigări la bucată şi cola la pahar. Era prin ’93 – ’94. Habar n-am care era motivaţia protestului. Poate celebra revendicare “Diploma-i licenţa!” (lansată în epocă de o mână de lideri puturoşi ai studenţimii, viitori sindicalişti de meserie, care au avut brusc revelaţia că ar fi, nu-i aşa, ff mişto să termini facultatea odată cu susţinerea proiectului de diplomă, fără să mai toceşti ca tâmpitu’ pentru licenţă). Poate voiau doar locuri mai multe în cămine sau burse mai mari. Poate voiau cu totul altceva. Am uitat. N-am uitat însă cum o chema pe reporteriţă: Antoaneta D. O ştiam de la “Ora”, prima mea experienţă jurnalistică. Traumatizantă dar, până la urmă, utilă experienţă. Antoaneta era o fată cu constituţie endomorfă, aproape pătrată. Avea o faţă albă, plinuţă, şi părul negru tuns scurt, cu breton. Era reporter special şi-i dăduseră pe mână, ei şi încă unui tip, o rubrică cu un titlu şpringar, “…şi-un câine Tony / Vă rupe pantalonii”. O invidiam pentru că era angajată cu normă-ntreagă, nu plătită la bucată, ca mine, şi-n plus scria bine. Însă ce-a făcut în dimineaţa aceea la Universitate, în sala de seminar, cu studenţii, nu era bine. Era un demers lipsit de bună-credinţă profesională, unul dintre primele de acest fel cu care mă confruntam. Aveam să-l văd multiplicat de 1000 de ori în anii ce aveau să vină.
* “-Bună ziua, un minut vă reţin. Sunt de la Jurnalul şi fac un sondaj. Vă rog să-mi spuneţi ce credeţi despre….?” E frig, e un noiembrie îngheţat, e mijlocul decadei ’90-2000′ şi mergând la pas, între Universitate şi Romană, poţi să strângi lejer 10-15 voxuri dacă ai un dram de noroc plus inspiraţie în alegerea oamenilor, dacă îţi ţii zâmbetul pe buze şi ai nervii tari. Spaţiul interogativ umplut provizoriu cu puncte-puncte poate fi completat cu orice temă la zi, de la preţul pâinii la revendicările din minerit. Viaţa e grea în anul de graţie 1995 dar lumea nu-i atât de câinoasă cu ziariştii, cum va deveni peste o decadă şi jumătate. Declinarea calităţii de reporter atrage respect. Oamenii-i consideră, încă, pe ziarişti de partea lor şi nu se înşală prea mult. Aşadar, vox pe stradă, promis de ieri seară, în şedinţa de sumar, şefului de secţie, în lipsa unui subiect mai inspirat. Cică tehnica oportună de luat voxuri e să te pui într-un loc cu dever mare şi să baletezi cu microfonul printre cei care trec pe lângă tine. Merge şi nu prea. Dacă stai fix şi te refuză unul, următorul abordat, care vede scena, se contaminează şi el de refuz sau e tentat să. Aşa că tehnica voxului din mers e la fel de bună. Până la urmă, esenţial e să te uiţi la faţa omului înainte să-l abordezi. Exclus ăia grăbiţii şi încrâncenaţii. Mai degrabă cei în vârstă – ei nu prea se grăbesc. Şi vânzătorii de la tarabe reprezintă un pool potenţial. Femeile, în general, sunt mai cooperante. Bărbaţii răspund şi ei, în special dacă sunt cu vreo damă la braţ, să facă impresie. Whatever. Reportofonul e chinezesc, cel mai ieftin din piaţă, luat din bănuţii proprii pentru că ziarul nu face risipă cu dotarea reporterilor, mai ales dacă sunt tineri entuziaşti, la început de drum. Bateriile sunt tot chinezeşti şi mi-e teamă să nu mă lase din cauza frigului. Le cer să-mi spună numele şi ocupaţia după fiecare răspuns. Romană. 10 voxuri sau 9? E de-ajuns. Metrou. Autobuz. Băneasa. Redacţia e caldă, primitoare şi plină de ţăcănitul maşinilor de scris. De nevoie, învăţasem să dactilografiez destul de rapid cu două degete: nea Caţan, Emanoil Caţan, nu-şi scria niciodată textele la maşină. Se ruga de cine se nimerea prin jurul lui să i le bată. La mine, practic, se abonase. O cafea scurtă la bufetul de jos. O bârfă. Un banc. E timpul să mă apuc de scos voxurile. N-am căşti şi stau cu difuzorul lipit de ureche. Play. Transcriere. Rewind. Corectură. Play. O mână inoportună mă bate pe umăr. Apăs pe stop şi ţac! reportofonul se opreşte. E Tommy S, un veteran în comparaţie cu mine. 40-45. Fost profesor sau ceva de genul. Vorbă moale dindărătul unei mustăţi bogate. “Ce scoţi?” “Un sondaj” îi zic. “Sondaj pe stradă?” “Păi, unde?” “Şi ce zice lumea?” “Păi, aşa şi-aşa. Unii sunt pentru, alţii contra, alţii habar n-au. Dar am şi două trei răspunsuri savuroase, pe care le bag în faţă.” Tonmy se uită lung la mine, ezită niţel apoi îmi zice: “Ştii, niciodată când a trebuit să fac un sondaj nu m-am dus pe stradă. Am inventat eu răspunsurile.” Mă blochez în tăcere. Îmi revin, cu senzaţia acută că am irosit o dimineaţă şi sunt pe cale să învăţ ceva ce nu vreau să învăţ. “Tommy, şi şefii ce-au zis?” “N-au zis nimic. Ce trebuie să ştie ei cum am ‘făcut’ eu sondajul?!”. În mintea mea, în soclul imaginar ridicat bunei-credinţe în jurnalism se mai cască o fisură. Mâine e 1 decembrie şi mă voi duce la un miting al Alianţei Civice; voi sta de vorbă cu câţiva lideri politici din Opoziţie. Va fi o scuză perfectă pentru a scrie apoi un articol pentru ziar fără să fie nevoie să inventez nimic. Pun din nou difuzorul la ureche, apăs “Play” şi reîncep să transcriu.
*Acum câţiva ani, când încă dădeam din buzunar bani pe ziare, citeam în “Naţional” o compoziţie pentru capete pătrate la rubrica “Lumea lu’ Tache.” Tache – cei mai tineri s-ar putea să nu ştie – e un celebru mitoman şi grafoman al breslei. Uneori articolele sale scoase din burtă erau scrise binişor, la liziera credibilităţii. Alteori îi ieşeau gherle sinistre. Ca asta de v-o povestesc: cică ultimul răcnet în materie de distracţie a protipendadei bucureştene era un club unde se făcea karaoke erotic. Un club discret, exclusivist – abera Tache – unde clienţii, de regulă cupluri, veneau la microfon şi imitau cât puteau de bine sunetele ce preced sau punctează orgasmul. Fireşte, clubul era “localizat” atât de vag încât putea fi oriunde în Bucureşti iar personajelor le lipseau numele. Stăteam cu ziaru-n mână şi mă-ntrebam ce idiot putea digera greaţa asta de text într-un ziar ce nu era, totuşi, organ al Clubului presarilor rataţi cu pretenţii literare. Adresabilitatea lui potenţială mă ducea cu gândul în zona analfabeţilor din mediul rural. Totuşi, ăia nu l-ar putea citi chiar dacă l-ar crede. Şi-atunci? Atunci, e clar, măi băiete! (Băiatul fiind eu.) Dacă tu, în peste o decadă de trudit pe ogoarele presei române, nu te-ai schimbat, admite ideea de bun simţ că s-a schimbat publicul. Chiar dacă e greu de integrat o astfel de idee, porneşte prin a accepta că mulţi dintre cei pentru care scriai acum 10 ani nu mai există. Din varii motive: au fugit din ţară ori pur şi simplu au fugit de ceea ce a devenit presa. Sau, şi mai probabil, au îmbătrânit, s-au pensionat, au sărăcit, au intrat în şomaj, şi-au schimbat comportamentul de consum, nu mai dau bani pe ziare, au devenit dependenţi de televizor. În locul lor, a venit generaţia “minte-mă şi scrie pentru instinctele mele primare pentru că mintea mea e-n relaş continuu”. Deci, Tache are dreptate până la urmă.
* E o seară cenuşie în care mă simt mai bătrân decât mă simt de obicei. În mintea mea, în spatele fiecărei antoanete, îndărătul fiecărui tommy-es sau tachist mitoman se află alţi 100 de asasini marginali ai bunei-credinţe în jurnalism. Soarta m-a ferit să-i cunosc pe toţi dar nici nu e nevoie, atât de mult seamănă între ei. Imaginaţia mea îi contopeşte pe toţi într-o clisă petrolieră la suprafaţa mării sub care se sufocă ce a mai rămas bun din meseria asta. E târziu, redacţia e goală iar dintr-un monitor deschis răzbate ambianţa unui tocşou unde moderatorul şi invitaţii se întrec să demonstreze cine-i ăla care poate să-i acopere, urlând, pe toţi ceilalţi.
* Pasă morbidă: cum ar fi să scriu un jurământ de (ne)credinţă al jurnaliştilor de azi faţă de publicul pe care au ajuns să-l dispreţuiască atât de tare? Ar fi ca un jurâmânt al lui Hipocrat pe invers: “Jur! Voi IGNORA îngrijirea bolnavilor spre PIEIREA lor…” Hai să-ncerc. În copilărie îmi alungam plictiseala făcându-le epigrame colegilor de clasă. Ce-o ieşi acum? Păi…”Băi meltean crăpat în fund / Te înjur la mine-n gând / Că ai creieru-n stomac / Şi manelele te plac / Ţi-ai dori să poţi s-atingi / Sânii din pagina cinci / Dar n-ai bani nici de-o secară / Aşadar, rămâi în ţară / Prizonier pe canapea / Fiindcă ţara prost te vrea / Dependent de plasma-n rate / Unde viaţa se dezbate / În prime-time cu funduri goale / Sau cu inşi ce-şi dau la gioale / Gâzi, cristoi sau creţuleşti / Vrei rahat, rahat găseşti / De nu vrei rahat, vei vrea! / (De la martorii lui Striblea) / Ori, de-ţi pute Grecu Dana / Badea-ţi va ceda banana / Ne vărsăm la tine-n minte / Unde negura se-ntinde / Pentru tine-am conceput / MBA-ul în barbut / Te-ajutăm să nu dai bacu’ / Invocându-l des pe dracu / Când te-nţeapă burta goală / Uită de cuvântul şcoală / Ia să-ncepi, pe viitor / Să mănânci televizor / Salivând la ochiul mov / Ca buldogul lui Pavlov / Băi meltene, te iubim / Ca evreii pe Vadim / Te dorim obedient / La reclama-detergent / Mâine seară te luăm iar / La un şou incendiar / Vei sta ţeapăn sub hipnoză / Precum becul în veioză / Iar trezirea, de-o fi dură / Dă-ţi o palmă peste gură / Să ştii, presa nu te lasă / Nici de rămâi fără casă / Dă un strigăt de-ajutor / Şi-ţi montăm televizor / Benevol, principial / Chiar la gura de canal / Ratingul e Dumnezeu / Iar tu eşti gibonul meu. Mişto zis, nu? Genul de glumiţă pentru care te-njură toată lumea: şi colegi, şi public. Shift + Delete.
* Trebuie că am înnebunit. Mă umflă rîsul din nimic. Noapte bună!
semnat
Adrian Valentin Iclozan
jurnalist
Angajatori: Jurnalul Naţional, Radio Contact, Tele 7 ABC, Antena 1, Realitatea FM, The Money Channel (angajaatorul curent)
Cine este Adrian Valentin Iclozan.
Am plonjat în această profesie cu entuziasmul tinereții și cu visele naive ale debutantului – glorie și bani, în această ordine. După aproape 20 de ani de la primul articol publicat, regretele sunt numeroase dar nu mai pot schimba mare lucru. Presa s-a degradat îngrozitor în ultimii 6-7 ani în România și a făcut-o avangardist, înaintea societății românești și a preferințelor consumatorilor români de media. Vina aparține aproape exclusiv jurnaliștilor și patronilor, care și-au înstrăinat publicul, un public considerat tot mai adesea “teren de încercare” pentru nevoile publicitarilor. Lucru ciudat – nevoia de informaţie utilă şi pertinentă nu a dispărut, ştirile şi reportajele de calitate au încă publicul lor, un public restrâns dar fidel, care s-a refugiat pe internet, speriat de gunoaiele şi isteriile care au sufocat televiziunile şi print-ul tabloid. Cred sincer într-un reviriment al acestei profesii atât ca business cât şi din perspectiva normalizării relaţiei cu cititorul şi telespectatorul. Se va întâmpla, însă, atunci când managerii de companii media vor reuşi să facă din publicul-cumpărător principalul partener al afacerii iar influenţa publicitarilor va scădea corespunzător. E posibil să nu mai prind aceste vremuri dar sper să se întâmple la un moment dat. Ce Dumnezeu, era o vreme când ziarele trăiau din ce vindeau. Şi vindeau bine:-) Asta se poate întâmpla din nou, chiar dacă “ziar” va însemna, în viitor, text, imagine, sunet şi interactivitate cu publicul într-un mediu integrat şi mobil.
Ministerul Afacerilor Externe, prin Unitatea de Alertă din cadrul Centrului Consular de Crize, a organizat, cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale şi al SMURD, o nouă acţiune de repatrierea în bune condiţii a ultimilor cetăţeni români, victime ale accidentului rutier din sudul Franţei, care a avut loc în data de 2 septembrie 2012.
